Interviu

Mircea Cărtărescu: „Iubesc artizanalul și lentoarea literaturii”

Literomania împlineşte 100 de numere şi, cu ocazia acestui număr aniversar, vă propunem un interviu cu Mircea Cărtărescu – scriitorul român care a câştigat, în ultimii ani, o bună reputaţie internaţională (în Suedia, Germania, Spania şi ţările latino-americane; anul trecut, scriitorul a obţinut, de altfel, alte două premii prestigioase, Premiul „Thomas Mann”, decernat la Lübeck, şi Premiul Formentor, la Mallorca). Trebuie spus că Mircea Cărtărescu a fost alături de noi încă de la primul număr, pentru care ne-a oferit cu încredere un text, aşa încât credem că acest – amplu – interviu, la numărul 100, marchează cum se cuvine momentul aniversar. Numărul 100 este, în egală măsură, un număr literar cu aer optzecist, reunind câţiva reprezentanţi de vârf ai generaţiei: Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ion Stratan, dar şi Radu Ţuculescu – care a debutat odată cu optzeciştii.

 

„Iubesc artizanalul și lentoarea literaturii”

Cum a fost anul 2018 pentru dvs. (un mic bilanţ personal)? Ce premii internaţionale aţi luat, ce drumuri aţi făcut, ce oameni aţi cunoscut?

2018 a fost unul dintre cei mai mizerabili ani pe care i-am trăit vreodată, anul în care minciuna și ticăloșia au copleșit spațiul românesc, în care întoarcerea la mentalități comuniste și la măicuța Rusia au devenit evidente, în care dictatura celor mai declasate și mai inculte specimene umane ne-a încolăcit și ne rupe oasele. Am văzut cu silă și oroare cum valorile s-au răsturnat, cum hoția și incompetența au devenit criterii de selecție, cum economia e distrusă cu bună știință, cum sistemul corupției s-a-ntins ca o metastază la toate nivelurile vieții naționale. Am văzut cum reînvie toate poncifele ceaușiste: naționalismul, populismul, șovinismul, spiritul patriotard gol de substanță. Marin Preda vorbea despre „era ticăloșilor”: o vedem acum în fața ochilor noștri. Suntem copleșiți de ticăloși în politică, ticăloși în afaceri, ticăloși în cultură. Favorizați de un sistem de șantaje și de lașitate care-i lasă chiar și pe oamenii onești fără voce. Suntem prizonieri, aceasta este realitatea. Democrația pare să nu aibă instrumente eficiente ca să poată lupta cu mizeria umană. A fost anul în care gândul meu de-a părăsi această nefericită țară pentru totdeauna s-a luptat cu cel de-a încerca să rezist, să fac ceva pentru comunitate, și aproape că l-a învins. E prea mult, prea de tot. Văd zilnic oameni care nu s-au compromis până acum făcând pactul cu ticăloșii într-o zonă cenușie, scăldată. Văd patriotismul bombastic ivindu-se de unde nu te aștepți, din medii cândva onorabile.

În condițiile astea, ce să mai vorbesc despre amărâtul meu scris? Pe cine mai interesează? Acum zece ani oamenii încă mai citeau, încă mai simțeai entuziasmul pentru minunea literaturii. În acest moment n-aș vrea să fiu tânăr și s-o iau de la capăt. Nu am încredere în instituțiile culturale, politizate până la absurd, nu am încredere în critică, în bună parte ideologizată stupid în ultimii ani, cât despre public, cu tot eroismul său, văd că se blazează și se restrânge treptat.

Așa că am refuzat orice bilanț anul ăsta. Nici obiectiv nu prea am, de fapt, cu ce mă lăuda. Am scris puțin, câteva povestiri, după ce doi ani n-am putut scrie un rând. Nu știu dacă voi încheia micul volum la care lucrez (cu mințile aiurea) la timp ca să poată apărea primăvara asta. Nici nu sunt sigur că vreau să-l public. Ca și gândul de-a pleca din țară, e prima dată când mă gândesc să scriu de-acum doar pentru mine, renunțând la publicare, sau să public direct într-o limbă străină. Ce-ar mai putea fi pentru mine publicarea unei noi cărți în România? Parcă aud: „Iar Cărtărescu cu obsesiile lui”… Jocul ăsta nu mă mai distrează. Dacă Salinger a tăcut, dacă Agopian tace, aș putea tăcea și eu, căci „oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?”

Premii, călătorii, oameni noi? Da, dar luna are și o față nevăzută: oboseală extremă, până la îmbolnăvire, presiune inimaginabilă, depresie, stres și însingurare. Cine ar putea crede de câtă singurătate sunt înconjurat, ca să nu mai vorbesc de „alte sentimente, de altă natură”, cum scria Nino Stratan?

Am întâlnit, e adevărat, și în România, și-n locuri îndepărtate, oameni care-mi iubesc cărțile, le iubesc cu adevărat, nu le laudă fiindcă sunt la modă sau fiindcă autorul are o rețea uriașă de influențe, sau fiindcă subiectul lor e actual, social-politic vorbind, sau fiindcă sunt corecte ideologic. Nu din aceste motive cărțile mele au fost premiate, cum se-ntâmplă de-atâtea ori. Cărțile mele n-au primit medalii de tinichea și n-au avut succese „de stimă”. Nu am primit nimic vreodată ca urmare a unor tranzacții oculte. Nu mă laud cu „succesurile” mele, sunt doar foarte recunoscător celor care, fără să mă cunoască și fără să țină seama din ce loc vin, mi-au premiat cărțile anul acesta.

 

Se poate spune că aţi „cucerit” spaţiul cultural hispanic – în Spania am avut ocazia să văd cu ochii mei (la Târgul de Carte de la Madrid din 2018, unde România a fost ţară invitată); mai recent, „Nostalgia” figurează printre cele mai bune traduceri ale lui 2018 în Brazilia. În 2019 va apărea „Solenoid” în Franţa, în traducerea lui Laure Hinckel, chiar în timpul Sezonului cultural România-Franţa. Veţi participa la evenimente legate de publicarea „Solenoidului”? Ce aşteptări/emoţii aveţi, legate de spaţiul francez? (Aveţi, de altfel, şi alte cărţi traduse în Franţa.)

Lumea internațională a literaturii, atât cât am cunoscut-o în ultimul sfert de veac, e cu totul diferită de cum și-o imaginează autorul român care încă n-a ajuns acolo. Nu vreau să spun că eu însumi o-nțeleg în totalitate și aș putea-o explica pentru alții. Dar eu o simt, și simt în fiecare clipă modificarea liniilor sale de forță. Știu ce speranțe pot avea, la ce mă pot aștepta și la ce nu. În cazul meu e simplu: totul depinde de cărțile mele, de perceperea lor, de câtă încredere au editorii mei în ele, de calitatea traducerii lor. Eu nu pot spera (și, de altfel, nici nu mă interesează) să vând milioane de exemplare sau ca numele meu să ajungă pe buzele tuturor. Dar pot spera la o receptare corectă a scrisului meu și la câțiva cititori care să-l iubească.

Nimeni nu e prețuit la fel în toate spațiile culturale. Cărțile mele sunt acum populare în Spania și în țările latino-americane, pentru că „Solenoid” a avut acolo un impact masiv, continuat și anul trecut de „Orbitor”. Dar „Solenoid” a fost a șaptea sau a opta mea carte spaniolă, și până la el nu avusesem un succes deosebit. În Germania și Suedia pot spune că lumea mă cunoaște, dar în Italia sau Franța, deși am publicat tot atâtea cărți, la edituri la fel de bune, rămân până azi un autor destul de obscur. Anul acesta, când îmi va apărea „Solenoid” în șapte limbi străine deodată, se va schimba poate și situația mea în Franța, de pildă, deși mă-ndoiesc. „Nostalgia” și „Levantul” meu, apărute în ultimii ani la o cunoscută editură, P.O.L., în traduceri excepționale, n-au fost remarcate mai de nimeni în lumea franceză. E posibil ca scrierile mele să nu fie, pur și simplu, din cine știe ce motive, compatibile cu spiritul francez, cu literatura lor favorită sau mai știu eu cu ce. Dacă „Solenoid”, care va ieși în toamnă la Noir sur Blanc, va avea aceeași soartă, nu văd de ce-aș mai încerca măcar să public vreodată în Franța. Nu, nu-mi fac niciun fel de iluzii. Anul acesta sau la anul, mă aștept să intru și pe piața anglo-americană, „Solenoid” va trebui să existe în acel spațiu unde, dacă nu ești prezent, înseamnă că ai, ca autor, o problemă serioasă. Dar treaba mea e, până la urmă, să scriu cărțile, nu să mă ocup de promovarea lor. Las editurile s-o facă, fiindcă știu mai bine ca mine ce e de făcut.

Cronicile din presa străină au fost diferite de cele din România, v-au surprins prin afirmaţii noi, inedite?

Nu (prea) îmi citesc cronicile. Rareori am citit vreuna cap-coadă. De ce le-aș citi? Știe cineva mai bine ca mine când am scris bine și când am scris prost? Nu prea cred. Nouăzeci la sută din substanța lor e comună și exprimă ce se vede imediat. Cele negative mă irită și, de aceea, prefer să nu le citesc. Nu sunt masochist, nici nu cred că pot învăța ceva din ele. Pe unul ca mine nu-l critică nimeni ca să-l ajute. Nu există acei prieteni care te rănesc ca să-ți facă bine, ca medicii care-ți fac injecții. Iar cele pozitive mă plictisesc de cele mai multe ori. I-am descurajat cât am putut pe cei care au vrut să-mi intre pe sub piele. Nici nu prea au încercat mulți, pentru că n-am cu ce să-i răsplătesc. Așa că pot avea oarece încredere în cei care scriu bine despre mine. Doar că știu atât de bine ce vor spune, că doar toți spun de patruzeci de ani aceleași lucruri: onirism, viziuni, halucinații, lumi paralele, spații labirintice și altele de felu-ăsta. Văd că și unii critici străini s-au aliniat, între timp, la judecățile comode de acest tip.

Ce m-a distrat cel mai tare este că două lucruri opuse au fost, de-a lungul anilor, susținute la fel de mult: „Cărtărescu se repetă insuportabil în fiecare carte nouă, toate cărțile lui sunt la fel” și „Cărtărescu se reinventează cu fiecare carte nouă, nu există autor mai divers”… Dar am avut, de-a lungul timpului, și cronici excepționale, și românești, și străine, comprehensive și pline de substanță. De obicei, scrise de universitari. Pe astea le păstrez într-un folder special și, când mizantropia mea trece de orice limite, le recitesc ca panaceu. Nici nu pot să vă spun ce bine-mi fac!

 

Ce cărţi aţi citit în 2018? Aţi descoperit autori noi sau v-aţi întors la „clasici” (aşa-zicând)?

Hai să fiu și puțin pedant, că n-am fost până acum, și să citez din Goethe, care spunea că scriitorii sunt ca viermii de mătase: când încep să-și toarcă firul, încetează să mai mănânce. Eu, totuși, mai și citesc, căci năravul din fire n-are lecuire. Da, citesc mai mult literatură științifică, filozofică, istorică și scrieri literare clasice. În liceu, citeam o sută cincizeci de cărți pe an. În facultate, am scăzut la o sută. În următoarele decenii, la vreo cincizeci, cifră care-a rămas constantă, ceea ce înseamnă vreo carte pe săptămână. Nu e mult, dar cărțile clasice sunt tare groase și, unele, nuci greu de spart. Nu știu să spun acum ce am citit anul trecut, ar trebui să mă uit în jurnal și mi-e lene. Din ce-mi amintesc, am recitit în vară toate cele patru volume din „Război și pace”. Tot anul ăsta, am recitit Gogol, aproape întreaga operă. Apoi, cartea lui Gibbon despre căderea Imperiului Roman, ediția engleză originală, neprescurtată. „Biblia”, pe care-o recitesc integral în fiecare an. Formidabilele cărți ale lui Timothy Snyder, care mi-au schimbat imaginea, nu doar despre Holocaust, ci și despre ce este omul și ce poate face el altor oameni. Prefer, într-adevăr, să recitesc, nici nu mai am multe decenii înainte și nici n-am încredere în cărțile care inundă piața an de an, vândute drept „succese internaționale”. Am citit cu plăcere și câțiva autori români de azi.

S-a schimbat ceva, de-a lungul timpului, în rutina/ritualul dvs. de scriitor? Vă raportaţi diferit la literatură?

Lucrurile se schimbă continuu, într-o curbă fluctuantă, niciodată nu ai aceeași relație cu scrisul tău și cu „filozofia” literaturii, pe care trebuie s-o reînveți și s-o reconsideri în fiecare an. Cu fiecare carte și cu fiecare frază, îți redefinești raportul cu ceea ce-ar trebui să fie literatura (ta). Eu nu pot pune pixul pe hârtie fără să știu că înțeleg bine ce fac, că sunt într-un curent care mă-mpinge-nainte, că fraza pe care tocmai o scriu e deja scrisă în mine, iar eu trebuie s-o citesc din mintea și din corpul meu ca s-o pot pune pe hârtie. Drama, dar poate și șansa scriitorului, e că zona sa se îngustează cu fiecare carte pe care-o scrie. Fiecare îl lasă mai sărac, mai văduvit, mai dezorientat. Mina sa nu e nesfârșită, filoanele de minereu se epuizează, până la urmă, rămân numai zgura și un biet miner care scotocește prin ea, sperând să mai dea de-un filon, fără să spere însă prea tare. Cât de mult aș vrea să nu fi scris „Orbitor” sau „Levantul”, ca să le pot scrie acum! Din păcate, asta nu mai e posibil. Această decalcifiere, ca a mamelor care-au născut mulți copii, e și o șansă pentru un scriitor, în măsura în care își cunoaște mai bine limitele și se poate aduna în interiorul lor.

Altfel, drumul meu e departe de-al altora și, într-un fel, opus curentului principal, și la noi, și aiurea. Mă supără, în ultimul timp, că acest drum al meu, printr-o întorsătură la care nu m-am așteptat, s-a populat cu călători și începe să devină cale principală. Și la noi, și prin alte părți, am început să am imitatori, mai talentați sau mai grosieri. Într-o lume atât de fragmentată ca a noastră și atât de lipsită de criterii, nimic nu e mai ușor decât să iei copia drept original și originalul drept copie. Sigur, e și un semn de „clasicizare” inerentă, dar tot detest asta. Îmi spun acum, cu destulă obidă (căci nu e nimic de făcut): „măcar au modele bune” – și trec mai departe.

Pentru mine, la fel de importantă ca scrisul literar e meditația despre literatură. Nu neapărat teoretică și intelectuală, mă mulțumesc și cu intuiția artistică pură, cu „inteligența artistică”, diferită de cea comună. Totuși, mă miră mult antiintelectualismul pronunțat al celor mai mulți scriitori de azi, miza lor – chiar când sunt oameni foarte cultivați – pe un autenticism brut, mimetismul lor față de realitate, înțeleasă ca una bazală, „ce se vede”. Ca și când se tem sau le e rușine să arate că pot gândi teoretic, chiar și că pot gândi pur și simplu. Știu un grup de autori care, foarte școliți și rafinați de altfel, se poartă pe Facebook ca „Idioții” lui von Trier, folosind intenționat un limbaj stupid și agramat. În același sens, mă miră lipsa conceptelor noi, a școlilor, a curentelor, a manifestelor, a vieții adevărate în literatură. E de parcă literatura, sub o presiune teribilă, ar fi renunțat la caracterul ei sistemic și progresiv și s-ar fi spart în nenumărate cioburi, fără istorie și inclasabile. Fiecare carte devine astfel o insulă, un eveniment gen „take it or leave it”, și e discutată de critică de parc-ar fi crescut din pământ chiar atunci, miraculos, ca o ciupercă după ploaie.

Care mai e locul literaturii în lumea de azi? Online-ul „a venit peste noi”, era Gutenberg apune, e o întreagă schimbare de „epistemă”, vorba lui Foucault. În ce fel credeţi că schimbă ebook-urile şi mediile online literatura – practica şi receptarea ei? Aţi trecut cu uşurinţă de la print la ebook?

E banal spus, dar destul de adevărat: literatura nu mai e regina balului. Dar nu pentru că trece în mediul electronic și pe suporturi de metal și sticlă. Ci pentru simplul motiv că baza ei, numărul de cititori, se restrânge continuu ca urmare a asaltului mediilor. Literatura e o formă rafinată și lentă de „entertainment”, făcută pentru oameni complecși și bine educați. Chiar și literatura comercială e mult mai lentă și cere mult mai mult efort mental decât ce oferă mediile: jocurile video, filmele, clipurile, accesibile acum prin streaming tuturor, zi și noapte. Scrisul a rămas un fel de artizanat, un fel de rezistență hipiotă la amețitorul progres tehnologic, un fel de retragere în munți, o „întoarcere la simplitatea vieții de altădată”. Întâlnim peste tot sloganuri care îndeamnă la citit: tocmai ele pun degetul pe marea problemă a faptului că nu se mai citește. Sigur, sunt și fapte care mă contrazic (slavă Domnului!): editurile mici și mijlocii încă fidele literaturii de calitate, numeroasele „librăriuțe” pitorești, foarte trendy, rețelele de festivaluri, unele „de buzunar”, dedicate poeziei, blogurile, vlogurile și grupurile literare din online. Datorită lor a citi rămâne cumva cool, dar numai în medii destul de restrânse.

Ce-mi pasă mie însă dacă se mai citește sau nu? Eu iubesc artizanalul și lentoarea literaturii. Cred că nimic nu te-mpiedică să te bucuri în același timp de un film de pe Netflix, de un joc de tip Battle Royale și de o carte lentă, întortochiată, nerezonabilă, care te lasă lat, dar și fericit. Nu e treaba mea dacă lumea mai citește sau nu. Un scriitor adevărat va scrie și dacă ar ști sigur că nimeni nu mai știe să citească, chiar și dacă rămâne singurul om de pe pământ. Și în acest caz, rămâne măcar un cititor: scriitorul însuși. Cred că literatura va continua să existe nu pentru că, așa cum se spune, „oamenii au nevoie de povești” (povestea e importantă, dar e baza literaturii, nu splendoarea din vârful ei, de unde vezi tot orașul), ci fiindcă oamenii au nevoie de magia și complexitatea vocii umane. O carte e spectacolul unei conștiințe, nu o poveste.

Ce urmăriţi în online (site-uri, ziare/reviste, bloguri etc.)?

Pierd multă vreme, ca toată lumea, pe internet. Din când în când, mă revolt și-mi promit să dau milităria jos din pod, fiindcă „așa nu mai merge”. Apoi recad în acest „inherent vice”, fiindcă, până la urmă, n-ai unde să te ascunzi. Merg zilnic pe Flipboard, și cel britanic, și cel american. Nu am destule cuvinte să recomand această aplicație gratuită, care selectează cele mai bune articole din toată presa lumii în orice domeniu care te interesează. Eu urmăresc în fiecare zi știrile, politica, știința și tehnologia pe această platformă care mă apără de fake news și mă îmbogățește literalmente. Frecventez apoi platforma Ziare.com din care-mi iau știrile locale. Merg, din când în când, pe Contributors pentru articole de opinie. Firește, Facebook îmi mănâncă cel mai mult timp, cu cel mai puțin câștig. Mă enervează uneori atât de tare, că nu-mi revin toată ziua. Ca un bețiv, după fiecare exces, îmi jur că mă las de viciul ăsta, cel mai idiot pe care-l am, dar pân-acum n-am reușit, nici vorbă să-mi închid contul, dar nici măcar să nu-l mai verific în fiecare zi…

Sunt abonat la Netflix, mai mult pentru fiul meu, fiindcă, în ceea ce mă privește, pierd mai multă vreme căutând un film pe care să-l văd decât văzând filme efectiv… Am conturi și pe platforme muzicale. Zilnic intru și pe Steam, pentru jocuri video, ca să nu-mi ies din mână. Dar nu mai sunt gamerul de altădată. Multe jocuri video, mai ales cele din genul adventure, sunt azi de o bogăție a imaginarului comparabilă cu a oricărei scrieri contemporane, vezi seria „Myst” și urmașele sale, „Obduction”, „The Witness” sau un point-and-click ca „Machinarium”. Am și interese punctuale, ce devin uneori pasiuni adevărate, pe care le urmăresc peste tot, de pildă Omuamua, soarta zborului Malaezia 370, mesajul WOW și multe altele asemănătoare. Fizica cuantică, misterul conștiinței umane, biologia și genetica sunt domenii care mă atrag imediat, hipnotic. Sunt avid de cunoaștere ca un burete uscat, aș vrea să trăiesc destul de mult ca să mai prind un breakthrough, o revelație esențială care să schimbe totul…

Ce aţi mai scris? Lucraţi la o carte în prezent?

Da, mai am de scris o lună-două la o carte mică și inofensivă, pe care însă, cum spuneam, nu știu dacă am s-o public, măcar la noi. Nu prea am de ce. Prefer să trăiesc liniștit, anii care urmează, decât să intru iar și iar în strâmta noastră arenă ca să mai dovedesc – ce? Nu mai am nimic de dovedit nimănui. Important pentru mine e că, dincolo de multă disperare, această ultimă cărticică mi-a adus și un strop de bucurie, ceea ce nu e puțin. Sper s-o termin așa cum trebuie și-apoi să pot merge mai departe către proiectele mai ample la care mă gândesc. Uneori mă simt foarte la-nceput, simt că doar am zgâriat la suprafață până acum lucrurile pe care le-am avut de spus, sau mai bine zis am avut să mi le spun mie însumi.

Trăim nu numai trecerea la online, dar şi o epocă tulbure, de mari schimbări sociale şi politice, o epocă „postdemocratică” (pentru a-l cita pe istoricul şi sociologul francez Emmanuel Todd). Care e privirea dvs. asupra viitorului (literar, cultural, socio-politic etc.), ce credeţi că ne aşteaptă?

Nu poate fi vorba despre o epocă postdemocratică. Dacă ar fi așa, nu ne-ar rămâne decât să ne punem cearșafurile-n cap și să mergem în ordine spre cimitir. Nebunia din interbelic, deși a pus la-ncercare democrația mai mult ca oricând, n-a fost până la urmă o eră postdemocratică: democrația a ieșit atunci întărită din confruntarea cu nebunia colectivă a nazismului și-a comunismului. Sper ca și acum lucrul acesta să se-ntâmple. Omul modern nu poate fi liber și creativ decât într-o democrație. Este inimaginabil să poată respira altfel. Tirania se fisurează întotdeauna din interior, tocmai din voința de libertate a oamenilor. Dacă aș ști sigur că democrația va pierde în lumea contemporană și că de-acum în lume vor fi numai dictaturi, nu aș mai vrea să trăiesc. Fără să fiu unul dintre acei optimiști mereu zâmbăreți ca emoticoanele, eu cred că America va scăpa repede de Trump și că, odată ce America-și va reveni, această tendință către autoritarism, impusă artificial de puteri care-au profitat de deruta Americii și-a restului lumii libere, se va resorbi în bună măsură. Sper, în mica noastră istorie locală, că vom scăpa și noi, la viitoarele alegeri, de accidentul penibil al actualei puteri și că vom regăsi normalitatea de mult dispărută. Garanția democrației noastre este apartenența la Europa și la valorile ei. Pentru mine, aici nu încape nicio negociere.

Interviu realizat de Adina Diniţoiu

Fotografii de Radu Sandovici

 

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

1 comentariu

Scrie un comentariu