Verba Woland [Remix]

Moștenitoarea lui Soljenițîn

Am văzut-o și ascultat-o pe prozatoarea rusă Ludmila Ulițkaia la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara în octombrie 2016. O doamnă mignonă, nu prea feminină ca arătare, tunsă periuță, îmbrăcată simplu și mai degrabă bărbătește (cu pantaloni și cămașă), vorbind calm, dar răspicat. Deși nu a avut replici revelatorii, mi-a plăcut ce a spus: că în societatea noastră (de acum și de odinioară) binele și răul trebuie limpede departajate, nu e ca la eschimoși unde există douăzeci și patru de variante pentru cuvântul „zăpadă”. Că literatura nu mai poate schimba ori influența politica și comportamentul instituțiilor și al puterilor actuale. Că una dintre descoperirile de anvergură, care i-au schimbat viața, a fost descoperirea ADN-ului, în 1953, anul când a murit Stalin. Într-o seară, m-am apropiat de doamna Ulițkaia și am întrebat-o despre veșnicul meu maestru, Mihail Afanasievici Bulgakov. Prozatoarea rusă a vorbit fain despre Bulgakov și mi-a zis câteva lucruri relativ noi mai degrabă la nivel de nuanțe: despre cum romanul Maestrul și Margarita a fost perceput după prăbușirea comunismului ca adevărata evanghelie, de pildă. Oamenii (rușii) au crezut în această carte ca în a doua venire a lui Hristos. Apoi, după ce Bibliile au fost reeditate pentru mase, în urma destrămării Uniunii Sovietice, capodopera bulgakoviană a trecut în plan secundar ori chiar a fost proiectată în chip satanic.

Dar acum vreau să vorbesc și să scriu aici despre romanul Imago (tradus de Gabriela Russo, Humanitas Fiction, 2016), pe care l-am citit pe nerăsuflate, de parcă aș fi fost o adolecentă adictă (sau vrăjită). Nu am citit altceva scris de Ludmila Ulițkaia decât Imago și deocamdată ajunge, întrucât romanul acesta face din Ulițkaia moștenitoarea de drept a lui Aleksandr Soljenițîn. Și nu orice fel de moștenitoare, ci una care își întrece, pe alocuri, magistrul. Aproape un veac din istoria Rusiei și apoi a Uniunii Sovietice este țesut într-o tapiserie psihologică și antropologică de anvergură și impact, cu o finețe pe care biologul-scriitor care este Ludmila Ulițkaia o conduce și deține cu har entomologic. Este vorba despre bildungsromanul unei generații de puști și puștoaice născuți în perioada stalinistă, cu familii înțesate de victime (mai ales), dar și de actanți ai represiunii (pe alocuri), care cunosc noua opresiune poststalinistă, teroarea psihică, persecuțiile, dar și rezistența. Iar Imago este mai ales o carte despre supraviețuire și subversivitate. Nu toate personajele izbutesc să răzbească, așa încât romanul nuanțează diverse stadii psihologice ale minții și sufletului omenesc, în care funcționează și trădări, renegări, lașități. Literatura, fotografia și muzica sunt intrumente de lucru în romanul Ludmilei Ulițkaia. Există destule capitole scrise prin utilizarea tehnicii fotografice, așa cum există destule fragmente și pasaje ori chiar capitole marcate de tehnici muzicale și de teoria poeziei. Căci, deși este vorba de un roman, poezia este aceea care domină. Pe alocuri, muze și maeștri invocați (Aleksandr Soljenițîn, Vladimir Nabokov, Venedikt Erofeev, Iuli Daniel, Iosif Brodski și mulți alții, mai puțin cunoscuți pentru cititorul român, plus o puzderie de compozitori și interpreți) punctează teoretic intriga din roman, dar acest lucru nu face neapărat ca Imago să fie o carte livrescă. Ludmila Ulițkaia sugerează și ne face să credem altceva, anume, că literatura și muzica erau și sunt în spațiul moscovit, cel puțin, niște forme de normalitate intelectuală, că se putea supraviețui prin aceste două instrumente de gândire și simțire, ca și prin arta fotografiei, de pildă, la fel de subversive precum celelalte două.

Apoi mai este un lucru esențial: poate că nu interesează neapărat cititorul de astăzi o frescă rusească, dar cartea aceasta este foarte bine scrisă, suplă, adâncă exact cât să nu irite (ori obosească) și simplă exact atât cât să aibă impact (fără să cadă niciodată în vreun loc comun). E dificil să menții un asemenea echilibru în proză. Aproape șase sute de pagini pe care le-am citit, tolănită în pat, ca sub narcoză, dar cu mintea agilă și gata să sară la încăierare pentru personajele Ludmilei Ulițkaia și pentru autoarea însăși. Un regal, un banchet intelectual, stilistic, afectiv. Cine nu a citit romanul – să nu mai stea pe gânduri.

Despre autor

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu s-a născut în Cluj, la 17 august 1963. Actualmente este profesor la catedra de Literatură Comparată a Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, în cadrul căruia a susținut ateliere de scriere creatoare în poezie, proză și scenariu de film (2002-2016). Este, de asemenea, redactor-șef al revistei de cultură „Steaua”. A publicat 8 cărți de poezie, cele mai cunoscute fiind: „Oceanul Schizoidian” (1998, 2006); „Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane” (2002, 2016); „Kore-Persefona” (2004); „Coma” (2008); „California (pe Someș)” (2014). A publicat 2 cărți experimentale de poezie, la patru mâini, alături de Andrei Codrescu („Submarinul iertat”, 2007) și Marius Conkan („Ținutul Celălalt”, 2011). Ca prozatoare a publicat 7 cărți, cele mai cunoscute fiind: „Tricephalos” (Editura Dacia, 2002); „Nebulon” (Editura Polirom, 2005); „Naşterea dorinţelor lichide” (Editura Cartea Românească, 2007); „Angelus” (Editura Humanitas, 2010) și „Un singur cer deasupra lor” (Editura Polirom, 2013, 2015). Ca eseistă, Ruxandra Cesereanu a publicat 8 cărți și a coordonat tot atâtea.

Scrie un comentariu