Sîmbătă motanului nostru i s-a făcut rău, și tratamentul lui durează și acum. Ceva probleme cu ficatul și cu pancreasul, nu am prea înțeles. Înțeleg numai că e bolnav și văd cum își tîrăște boala. De fapt, e pe jumătate sănătos: se mișcă ca și cum n-ar fi nimic. Dar nu vrea să bea, nu vrea să mănînce…

E sfîșietor cum un animal își gestionează suferința. De sîmbătă, nu a mai urcat niciodată în coșul lui obișnuit, stă numai în spatele jaluzelelor și se uită ba afară, ba înăuntru. Coboară pînă la nisip, dar după aceea urcă la loc pe pervaz. Sare jos, sare înapoi, dar nu vrea să mai aibă de-a face cu coșul lui „sănătos”.

Omul își proiectează sentimentele asupra a tot ce este în jurul lui. De fapt, chiar nu știu ce gîndește acest animăluț cîndva puternic și iubitor. Bineînțeles, suferința l-a făcut mai egoist și mai introvertit. Spun asta știind că habar n-am, de fapt, de simțirile și gîndurile lui.

Cîteodată povestesc cu soția că un animal nu are toane sau mai precis suișuri și coborîșuri într-ale iubirii. El te iubește pentru că ești gazda lui. Punct. Și dorim să ne comportăm și noi exact la fel. Să-i fim alături pînă la moarte. El ne-a cinstit cu asta, nici noi nu putem altfel.