Natalia merge la psihoterapeut

Debutată cu romanul „Oneiron” (apărut, în traducere românească, în 2016, la Editura Paralela 45), scriitoarea finlandeză Laura Lindstedt a publicat în 2019 a doua sa carte, „Prietena mea Natalia”, recent apărută la Humanitas Fiction, în traducerea aceleiași Sigrid Crasnean (o traducere dificilă, de altfel, cu atât mai meritorie). Laura Lindstedt – pe care am avut ocazia să o întâlnesc la Târgul de carte Gaudeamus, cu ocazia lansării romanului „Oneiron” – mi-a atras atenția de la început, prin tipul de scriitură practicat: un roman dramatic, intens, performativ, foarte ușor de vizualizat scenic. Și, desigur, prin temele sale feministe, foarte ingenios puse în scenă printr-o serie de monologuri ale unor femei aflate pe pragul dintre viață și moarte, care-și rememorează viața.

Între timp publicată și la Gallimard, tradusă în mai multe limbi cu al doilea roman al său, cred că Laura Lindstedt e o scriitoare a cărei cotă internațională este în creștere (aș menționa, pe lângă faptul că e deținătoare a Premiului Finlandia, și prezența cărții sale la rubrica „New York Times Book Review Editors’ choice” în S.U.A.). „Prietena mea Natalia” tratează grosso modo relația dintre un psihoterapeut/o psihoterapeută (nu știm dacă e vorba de un bărbat sau de o femeie) și pacienta sa, numită (convențional) Natalia (dat fiind că e – cum se va vedea – un roman de gradul al doilea, cu accente eseistico-teoretice și ironice, pe mine m-a dus cu gândul imediat la Nathalie Sarraute, cu al său „L’enfance”, roman trecut pe lista de lecturi a pacientei, de la finalul cărții – scriitoarea franceză fiind unul dintre modelele literare ale Laurei Lindstedt).

Nelipsit de suspans detectivistic și preluând pe alocuri accentele suprarealiste din „Oneiron” (combinate aici cu jocurile lingvistice, care, la un moment dat, se desprind nebunește de semnificații, explodând în imagini vertiginoase), romanul scriitoarei finlandeze este un extraordinar (și spumos) jeu de paume (sau joc de tenis – aluzia apare, la un moment dat, în discursul medicului) în care psihoterapeutul și pacienta își pasează, rând pe rând, mingea, lăsându-l pe cititor să decidă, la final, cine a câștigat. E, altfel spus, un roman despre relațiile de putere, pe de o parte, dintre bărbați și femei, iar pe de alta, dintre psihoterapeut și pacientă. Dar ce e interesant (și ingenios) e faptul că discursul și perspectiva aparțin psihoterapeutului/psihoterapeutei – iar vocea directă a Nataliei ne parvine în înregistrările (experiențe biografice) pe care ea i le prezintă medicului, precum și în scrisoarea „personală” pe care i-o scrie. Vocea pacientei se mai face auzită însă și în partea finală, prin textul pe care i-l înmânează terapeutului la ultima ședință (asupra căruia voi reveni).

Din discursul medicului, aflăm că ideea acestei cărți îi aparține chiar Nataliei, care vine cu propunerea de a înregistra discuțiile lor din timpul ședințelor de psihoterapie. Medicul-narator se convinge, într-adevăr, că are de-a face cu o pacientă ieșită din comun, ba chiar cu pacienta la care visase pe vremea când își redacta teza de doctorat în domeniu – așa încât crede că ar fi tocmai bună ca protagonistă a unei cărți. Se poate deja bănui că raportul lor de putere începe să se clatine, și asta se vede treptat în carte – în scene ironice, dacă nu de-a dreptul amuzante –, fiindcă Natalia nu respectă o parte din regulile inițiale ale ședinței de terapie, transgresându-le ori instituind altele, iar apoi aproape că subminează indicațiile terapeutului, cu aerul că, în fond, chiar le dă curs.

Deconstructivist, fantezist, suprarealist, discursul romanesc e, în cele din urmă, un spectaculos joc intelectual, cu referințe teoretice și artistice (în special franțuzești), cu jocuri lingvistice pline de savoare (și umor) – care chestionează toate stereotipurile culturale, de la relația femei-bărbați, la sexualitate, limbaj, artă și psihoterapie.

Natalia se prezintă psihoterapeutului ca fiind o nimfomană, care se gândește continuu la sex și are la activ o serie de relații eșuate cu mulți bărbați, pentru a nu mai vorbi de experiențele sexuale extrem de diverse. Exercițiile pe care i le propune terapeutul îi cer Nataliei ca, pornind de la o serie de cuvinte date (pe care medicul le stabilește în funcție de confesiunea/problema pacientei), să imagineze povești (psihanalitic vorbind, ele vor „săpa” în psihicul pacientei, aducând la suprafață cauzele tulburării de care suferă). Scopul este – cum se exprimă terapeutul – „deplasarea durerii”, reducerea intensității ei și, în cele din urmă, eliberarea. Ei bine, iată cum folosește Natalia „cuvintele ajutătoare” propuse de terapeut, în acest caz cuvântul… „gaură”: „Oare ți‑am povestit ultima dată despre o gaură? Îmi amintesc că am vorbit despre o «gaură în memorie». Am vorbit despre dispariția completă din mintea mea a conversației care precedase momentul când am fost rănită profund. (…) Ei bine, cel puțin Sartre vorbea despre o gaură. Sartre a scris: Mai presus de toate, corpul unei femei este o gaură. Sartre a scris: Organele genitale ale unei femei sunt la fel ca alte găuri, rugăminți pentru existență. Sartre a scris: Femeia însăși cere carne străină, astfel încât să fie împlinită, prin penetrare și dispersare. Și a mai scris: O femeie își recunoaște poziția ca o rugăminte tocmai pentru că este «goală». Cartea suedeză de benzi desenate feministe ia în derâdere pe meritate și în mod inteligent prostiile acestea scrise de Sartre. Am fost foarte amuzată când am recitit cartea săptămâna trecută”.

Cum spuneam, romanul e unul de gradul al doilea, iar această poveste șocantă (asezonată și cu… imagini, adică desenele Nataliei!) este doar pretextul pentru un extraordinar și ingenios discurs feminist, pe alocuri de un umor nebun, iar alteori spumos și amețitor ca un colaj suprarealist. De altfel, partitura finală – care aparține Nataliei, dar indirect, prin textul pe care i-l lasă terapeutului la ultima ședință, un text redactat, conform „instrucțiunilor”, din perspectiva… vulvei sale – este una magistrală, paroxistică. În fond, Natalia nu face decât să deconstruiască stereotipurile nu numai sociale legate de femei vs bărbați, sexualitate feminină vs sexualitate masculină, dar mai ales pozițiile de putere instituite prin limbaj (ce reflectă o ordine masculină prin excelență). Și mai mult decât atât, ea detonează înseși stereotipurile cu care lucrează psihoterapeutul, atât de încrezător (orbit chiar) – și în fond arogant – cu privire la metoda sa de lucru, pe care o definește astfel: „Terapia în straturi (…) îl conduce pe practicant în lumea comparațiilor surprinzătoare. În acest fel, viziunea inconștientă a lumii clientului iese la iveală mai repede și mai evident decât în orice altă formă de tratament studiată. Am comparat procesul cu montajele intelectuale întâlnite în filmele sovietice, pe care le admir”. Or, în vreme ce Natalia îi scapă (voit) pas cu pas de sub control, psihoterapeutul are senzația netă că presupozițiile și metoda de lucru i se verifică tot mai mult.

Acest psihoterapeut este posesorul unui doctorat inovator (și, de altfel, controversat) în domeniu (are, aflăm, și un maestru). Încrezător în metoda sa de lucru – „terapia în straturi” –, își dorește dintotdeauna o astfel de clientă: instruită, cu o bună educație literară și artistică (ba chiar și teoretică, judecând după lista de lecturi prezentată la sfârșitul cărții, din care nu lipsesc Hélène Cixous, Judith Butler, Simone de Beauvoir, Nathalie Sarraute, Foucault, Derrida, Valéry etc.) și de o subtilă inteligență. Natalia se face de la început remarcată, impunându-și propriile sale reguli „de cabinet”: nu stă pe fotoliu, ci se întinde pe canapea, cu un ceas deșteptător pe burtă, care să semnalizeze finalul ședinței; nu își povestește experiențele în prezența terapeutului, ci le înregistrează acasă și i le aduce acestuia; îi scrie o scrisoare personală, pe care o semnează „prietena ta Natalia”, încălcând tour à tour granițele pacient – medic. Una peste alta, psihoterapeutul își pierde, la un moment dat, el însuși calmul (empatizând cu pacienta), încălcând, desigur, o regulă importantă din terapie! Iar către final, își pierde – s-ar spune – obiectivitatea, tentat de ipoteza succesului unei cărți despre Natalia, pe care să și-o asume.

Textul e ambiguu și detectivistic, ținându-te în priză până la final. Totul pare a spune că psihoterapeutul pierde – pe limba lui (altfel zis, în propriul său discurs) – poziția de putere și ajunge să exercite regulile Nataliei – inclusiv scrierea cărții! (e sugestia Nataliei) Pacienta pare a-i întinde o cursă în mod deliberat – iar aici firul detectivistic include și povestea tabloului din salonul medicului: tabloul (abstract) Gureche – de care sunt amândoi pasionați –, care aparținuse bunicii Nataliei și fusese pictat de o tânără din satul natal al pacientei (prilej pentru digresiuni ironice asupra naționalității franco-finlandeze sau finlandezo-franceze a pictoriței!) Tabloul fusese vândut de bunica Nataliei pentru a-i finanța studiile, iar terapeutul îl cumpărase, fascinat, la o licitație. Vă las să descoperiți aici detaliile savuroase ale acestei cărți absolut seducătoare.

Deconstructivist, fantezist, suprarealist, discursul romanesc e, în cele din urmă, un spectaculos joc intelectual, cu referințe teoretice și artistice (în special franțuzești), cu jocuri lingvistice pline de savoare (și umor) – care chestionează toate stereotipurile culturale, de la relația femei-bărbați, la sexualitate, limbaj, artă și psihoterapie.

Laura Lindstedt, „Prietena mea Natalia”, traducere și note de Sigrid Crasnean, Colecţia „Raftul Denisei” (colecţie coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, 2021