Natura şi vocaţia literaturii

„Un autor care scrie pentru a-şi câştiga existenţa este fundamental diferit de unul pentru care actul scrisului înseamnă însăşi raţiunea de a trăi”, spunea, la un moment dat, John Fowles. Cel de-al doilea, considerat de romancierul britanic „un artist prin excelenţă dinamic”, caută mereu noi imagini şi noi metode de a descrie lumea şi de a o face accesibilă (cititorului, desigur) întotdeauna într-un mod inedit, în vreme ce ruda sa „mai interesată” ar reprezenta „artistul static”, dispus să utilizeze toate tehnicile şi strategiile tradiţionale, pentru a-şi asigura succesul de piaţă imediat.

Ca romancier, Fowles a reuşit performanţa rară de a avea succes încadrându-se, după propria lui mărturisire, în diferite perioade ale vieţii şi creaţiei sale literare, în fiecare din aceste două categorii. Căci, dacă primul său roman, „Colecţionarul” (1963), a reprezentat un uriaş succes – la public, dar şi la critică – , fiind, de altfel, rapid ecranizat şi tradus în numeroase limbi străine, aşa cum se va întâmpla, câţiva ani mai târziu, şi cu „Iubita locotenentului francez” (1969), alte scrieri ale sale, cum ar fi eseurile sau poemele, au cunoscut o circulaţie mult mai redusă, precum şi o receptare tardivă – mai ales din partea publicului cititor. Desigur, succesul lui Fowles s-a datorat, în primul rând, marelui său talent de povestitor, naraţiunile sale fiind, mai totdeauna, pline de momente bine dozate de suspens – ulterior bine rezolvate la nivel narativ – şi de personaje convingătoare, în stare a se transforma în actori desăvârşiţi ai dramelor erotice cu care autorul le pune să se confrunte. Numai că dincolo de toate acestea se află şi o extraordinară abilitate de a aduce în prim-plan o serie de efecte şi modalităţi narative venite pe filiera existenţialismului francez sau a noului roman, fără, însă, a le transforma vreodată în scop în sine sau în simplu experiment. În acest fel, scriitorul a reuşit să pună la încercare toate convenţiile consacrate ale genului romanesc, uneori parodiind extrem de subtil vechea artă a povestirii, alteori introducând în naraţiune elemente considerate novatoare, dar explicate, mai târziu, de autorul însuşi, ca fiind preluate din lirica provensală sau din literatura franceză veche, de care nu a încetat să fie fascinat. Mai puţin cunoscute cititorilor – şi, evident, puse în umbră de marile construcţii epice din „Magicianul” (1965) sau „Daniel Martin” (1977) – sunt eseurile pe care Fowles le-a publicat pe parcursul întregii sale activităţi. Cu subiecte variind de la literatura universală (franceză, în special) sau problemele traducerii la ştiinţele naturale sau la biologie, aceste texte sunt de natură a ne convinge, dacă mai era nevoie, de marea capacitate a autorului de a depăşi cadrul strict al literaturii şi de a aborda, întotdeauna într-un mod documentat şi fermecător, în acelaşi timp, o problematică vastă şi complexă.

„Copacul”, eseul publicat de John Fowles în 1979, se înscrie în această latură a creaţiei scriitorului, cucerind de la bun început, nu doar prin erudiţie sau prin capacitatea rară de a vorbi simplu despre subiecte complicate, ci şi prin latura accentuat autobiografică a textului, „Copacul” deosebindu-se, tocmai prin acest aspect, de celelalte eseuri ale sale, cum ar fi „Islands”, text însoţit de numeroase fotografii din Scilly Islands, apărut în 1978, sau „The Enigma of Stonehenge” (1980). Se remarcă, desigur, faptul că după publicarea romanului „Daniel Martin”, Fowles e atras din ce în ce mai frecvent de domeniul eseistic, în încercarea de a demonstra el însuşi – şi o dată pentru totdeauna – un aspect asupra căruia scriitorul a insistat adesea (repetând în fiecare intervenţie publică „I came to writing only through nature”), dar care a fost mai mereu trecut cu vederea de crtica academică, şi anume marea importanţă a naturii în opera sa. Tocmai de aceea, „Islands” şi „The Enigma of Stonehenge” tind să devină, după cum Fowles însuşi constată, doar „adnotări” ale unor colecţii de fotografii din diferite zone geografice, cu un cadru natural deosebit. Desigur, alegând această cale, John Fowles identifică, de asemenea, căutarea, drept temă fundamentală nu doar a creaţiei sale, ci a marii literaturi în ansamblu. O căutare desfăşurată, de cele mai multe ori, în cadrul reprezentat de universul naturii, de păduri, mai cu seamă, cu toată încărcătura de mister pe care acestea o pot aduce. O căutare, apoi, în primul rând a libertăţii şi a sinelui, ce poate beneficia de energia dăruită de natură oricui ştie să-i descifreze tainele – sau, cel puţin, o parte din ele. Desigur, această permanentă căutare despre care vorbeşte Fowles ţine, de cele mai multe ori, de aventuri ale imaginaţiei (ce pot fi descoperite şi în romanele sale, cazul lui Sarah Woodruff din „Iubita locotenentului francez” fiind, poate, cel mai elocvent exemplu în acest sens), riscul pe care scriitorul îl întrevede la tot pasul şi pe care încearcă să-l evite recurgând la eseu pentru a se salva de primejdiile ficţiunii fiind, paradoxal, tocmai curajul de a scrie ficţiune.

Textul eseului „Copacul”, destinat, iniţial, a însoţi mai multe fotografii ale unor diferite specii de arbori din Anglia, devine, însă, pe măsură ce lectura înaintează, o inedită profesiune de credinţă a scriitorului, care se ridică în apărarea naturii nu doar pentru calităţile sale decorative, ci mai ales pentru profundele semnificaţii pe care le are, considerând, tocmai de aceea, pădurea drept „cea mai bună analogie pentru ficţiune. Toate romanele sunt, cumva, exerciţii în vederea eliberării, chiar şi atunci când, la una din extreme, ele neagă însăşi posibilitatea libertăţii.” În fond, un astfel de cadru – cu exact aceleaşi calităţi – e prefigurat încă din paginile romanului „Daniel Martin”, căci, aici, decizia lui Dan de a scrie el însuşi un roman se transformă, pe nesimţite, în încercarea de a descoperi un mediu prielnic şi modalităţile cele mai potrivite pentru a trăi cu adevărat. Iar romanul devine, în acest fel, dens şi complicat, după asemănarea unei păduri interioare, de aici şi planurile narative multiple, dar şi distrugerea programatică a cronologiei tradiţionale. Eseistica lui Fowles, pusă adesea în umbră de opera de romancier a autorului, nu face, în ultimă analiză, decât să repete, la nivelul literaturii, situaţia cu care scriitorul s-a confruntat întreaga viaţă şi pe care, în cele din urmă, mărturiseşte că a învăţat să o acepte, şi anume neînţelegerea de către cei din jur, de aici permanenta tentaţie a măştilor şi a deghizării, nu întâmplător Fowles vorbind despre o abilitate dobândită încă din primii ani de şcoală „de a pretinde că sunt ceea ce nu eram sau că aş fi fost aşa cum nu eram de fapt, fără îndoială o expresie tipică a caracterului britanic, dispus prea rar să dea voie cuiva să spună ceea ce gândeşte în realitate.”

În plus, eseistica sa este marcată, de la bun început, de un soi de strategie a dublei intenţii, fapt evident şi în „Copacul”, unul dintre cele mai elaborate texte de această factură: pentru că primele pagini dau impresia că nota autobiografică este prevalentă aici, autorul vorbind despre grădina mult iubită a tatălui său şi despre anii copilăriei sale, doar pentru ca, mai târziu, accentele meditative, speculative sau filosofice să ajungă să domine textul în mod evident. Masca publică, semnul care l-a marcat ani de zile pe Fowles acţionează, astfel, şi la nivelul construcţiei acestui text, doar pentru ca scriitorul să găsească cel mai potrivit moment de a-şi argumenta convingerea cu privire la importanţa naturii nu doar în propria operă, ci şi în viaţa oamenilor, în contextul atât de zbuciumat al sfârşitului unui secol marcat de două conflagraţii mondiale. Iar dincolo de pitoreştile descrieri ale peisajelor din Devonshire sau Dorset vom întrevedea, la sfârşitul lecturii paginilor din „Copacul”, necesitatea reconsiderării poziţiei omului faţă de natură, căci pericolele impulsului tradiţional de a lua mereu în posesie lumea înconjurătoare sunt numeroase: în primul rând utilitarismul care a dominat mare parte din secolul XX, iar apoi, dar nicidecum în ultimul rând, tendinţa din ce în ce mai acentuată de dezumanizare a omului, de pierdere a adevăratei sale identităţi, de înstrăinare de sine: „schimbarea cea mai vătămătoare produsă de ştiinţa victoriană în atitudinea noastră faţă de natură constă în pretenţia ca relaţia noastră cu ea să aibă o finalitate, să fie productivă, mereu în căutare de mai mult.” Nimic altceva, în fond, decât explicitarea temei centrale din „Colecţionarul”, unde Clegg, sub imperiul nevoii de a poseda, „nevoia primordială a societăţii contemporane industrial(izat)e”, după cum consideră autorul, încerca s-o transforme pe Miranda în proprietatea sa exclusivă, devenind, tocmai de aceea, prizonierul propriei obsesii.

De altfel, la o lectură atentă la nuanţe şi la detalii, proza lui John Fowles devine, dincolo de o expresie personală a ataşamentului autorului la filosofia existenţialistă, o venerare permanentă a „marelui mister al naturii”, începuturile sale ca scriitor şi tentaţia scrisului descoperită în insulele Greciei, stând şi ele tot sub acest semn tutelar, aspect care poate fi regăsit, ca într-o oglindă, şi în cadrul general unde se desfăşoară acţiunea din „Magicianul”. De aici şi imaginea exilului – şi a scriitorului ca exilat – în opera lui Fowles. De astă dată, nu un exil pe tărâmuri exotice, după modelele consacrate de Durrell sau Lawrence, ci un exil voluntar în mijlocul naturii: „Locuiesc în Anglia, dar în felul în care aş trăi în străinătate şi abia de întâlnesc pe cineva”, spunea scriitorul. În fond, ideile acestea nu sunt noi, ele apărând în opera lui Fowles încă din paginile filosofice din „The Aristos: A Self-Portrait in Ideas”, unde autorul britanic încerca să reia modelul „Cugetărilor” lui Pascal şi al „Aforismelor” lui Nietzsche. Astfel, marea metaforă a călătoriei vieţii, de care Fowles a fost întotdeauna fascinat, devine, în egală măsură, şi o călătorie a cărţii şi a cărţilor, veritabil act de pelerinaj, dar şi explorare a propriei vocaţii a literaturii, la capătul căreia, aşa cum li se va întâmpla şi protagoniştilor din romanele sale, fie că e vorba de Nicholas Urfe sau Charles Smithson, poţi găsi adevărata împlinire – în şi prin carte, de aici şi permanenta oscilaţie între finalurile deschise sau multiple. Nimic altceva, în fond, decât afirmase, încă din 1943, T.S. Eliot în „Four Quartets (Little Gidding)”: „And the end of all our exploring/ Will be to arrive where we started/ And know the place for the first time”.

John Fowles, „Copacul”, traducere şi note de Veronica Focşeneanu, Editura Polirom, Iași, 2022