Cronici Nr. 138

Neajutoratul corp poate dansa

Romanul tulburător al Lilianei Corobca, „Buburuza”,  se înscrie în rândul cărților care adoptă perspectiva unui om care, prizonier al unei corporalități chinuite, se situează altfel față de ceilalți și privește din altă perspectivă lumea. Romanul povestește viața unei fete care a stat toată viața într-un cărucior cu rotile și care a reușit să plece din satul ei sărman, să facă studii superioare, să-și ia doctoratul, să se întrețină din munca ei și să-i ajute pe alții. Nu este neapărat o poveste de succes, deși poate fi citită și așa. Este o carte emoționantă care problematizează foarte multe aspecte legate nu doar de condiția persoanelor cu dizabilități în societatea noastră cvasi-indiferentă, ci și de raportul corporalitate-suflet (sau spirit, sau interioritate, sau cum doriți). Este și o carte despre iubire și forța ei miraculoasă, despre posibilitatea omului de a ieși din statutul de victimă și de trăi liber, de a visa, de a se bucura de existență.

Dintr-o casă cu mulți copii, cu mama docilă și tatăl violent, Buburuza este obișnuită de mică să nu ceară, să stea în colțul ei, să primească cea mai proastă mâncare, să lucreze ceva cu mâinile în folosul celorlalți, pentru mici beneficii ale familiei, să stea la rând și să îi fie luate cu forța apoi pâinile de către alții.

Evoluția ei este treptată și începe cu acceptarea, cu găsirea frumuseții în propria piele, continuând cu raportarea dificilă, sincopată, la ceilalți: „Să-mi accept corpul. Să nu mă privesc eu însămi ca pe un monstru. Acesta a fost primul pas important. Să susțin privirea celui din fața mea, speriat, dezgustat. Să-l privesc lung, la rândul meu, și ochii mei să-i spună, să-l convingă: ai o ființă umană în față. Vie, minunată. Frumoasă și inteligentă! O femeie, fără corpul celorlalte femei. Uneori reușesc, alteori, nu”.

Identitatea ei feminină se constituie în relație cu această corporalitate complicată: „Am corp doar noaptea. Am mâini lungi, picioare lungi, sunt înaltă, subțire, lungă, mă ridic din pat și dansez. (…) Îmi scapă mersul, îmi scapă esența lui simplă și nu sunt sigură că pot reconstitui în imaginația mea această acțiune”. Dualitatea corp-suflet, realitate-ideal își găsește rezolvarea simbolică în dimensiunea intermediară a visului și a dansului, într-un interval în care trupul îşi pierde greutatea și materialitatea. Buburuza își amintește de basmele în care personajul fantastic – șarpe, broscoi, porc – își aruncă noaptea înfățișarea dizgrațioasă și devine un prinț frumos cu un corp perfect, „doar noaptea”.

Dar identitatea ei feminină se constituie și în relație cu iubirile ei, pentru că Buburuza tânjește, ca orice fată, să iubească și să fie iubită. Primul este Inochentie, cel din sat, tot în cărucior, care îi insuflă încredere, dorințe, idealuri, care sădește în mintea ei gândul că va reuși să trăiască și să se bucure de viață, că poate pleca din locul trist și nefericit pentru a-și construi, ca orice alt om, un destin. Al doilea este Leonid, cel din anii studenției, care îi duce oala de noapte pentru că ea nu se poate mișca, o spală mereu înainte de a face dragoste, o iubește și se folosește de ea în același timp, trăiește din banii ei și trece examenele cu lucrările făcute de ea. În cuplul alcătuit cu Leonid se creează o fertilă și interesantă ambiguitate de roluri: nu se știe cine ajută pe cine, cine este cel asistat și cine e cel care profită, fata în cărucior pare mai puternică, iar tânărul pare slab și într-o oarecare măsură la fel de dependent. Al treilea de care se îndrăgostește ceva mai târziu este Victor, care este tandru și o face să se bucure cel mai mult de iubire, de viață, descoperă cu el plăcerea și rafinamentul muzicii clasice.

Din căruciorul ei, Buburuza înțelege că de foarte multe ori uităm că nu corpul este cel care „ne dă aripi”, ci indicibilul și fragilul spirit. „Două corpuri nu sunt mai apropiate decât pot fi, la un moment dat, două suflete” – afirmă personajul, spunându-și la microfon povestea până în clipa morții. Și, în aceeași direcție, un fragment care se potrivește omului modern și epocii noastre în întregul ei: „Nu, nu de la boli se moare. La câte boli am eu! De la spirit se moare. Care și el e plin de boli, de primejdii nevăzute, de viruși și de bacterii, dar noi facem abstracție de ele sau nu ne atrag atenția când ne afectează. (…) sufletul e astăzi la fel de fragil precum corpul”.

Trupescul și sexualitatea, visul și curajul, mizeria și grotescul unor situații din traiul unei femei care nu se poate ajuta de propriile picioare – toate acestea sunt transpuse într-un discurs discontinuu, nelinear al narațiunii, care se sfârșește brusc în momentul morții, cu ultimele cuvinte spuse la reportofon.

„Buburuza” nu este doar un nou roman curajos și reușit al Lilianei Corobca, ci, în plus, ne face să reflectăm la propria condiție și ne emoționează.

Liliana Corobca, „Buburuza”, Editura Polirom, Colecția „Fiction Ltd.”, 2019, 246 p.

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.