Avanpremieră Nr. 199

„Cei mai frumoși ani din viața lui Anton” (fragment) de Norris von Schirach




Cînd lui Anton, un personaj romantic de 32 de ani, îndrăgostit de marea cultură rusă, i se ivește ocazia de a pleca la Moscova, nu stă prea mult pe gânduri și acceptă un job la o firmă de comerț a unui neamț. Se avântă în haosul Rusiei post-sovietice în căutarea unei anume lejerități existențiale pe care simte că a pierdut-o în Germania natală. Anton nu are convingeri politice, nu-și pune nici prea multe probleme de moralitate și adoră traiul libertin. Moscova anilor ’90 îi oferă din plin tot ce-și doreste: femei frumoase, răgaz pentru cultură și, firește, mulți bani. Ajunge în cercurile elitei moscovite, întră în anturajul unor oligarhi, petrece cu artiști și intelectuali fini, merge la concerte, unde  o data il întâlnește chiar pe Soljenițîn, se avântă pe baricade în timpul puciului împotriva lui Elțîn, îndrăgostit fiind de Tania, călătorește în Siberia, găsește alinare în brațele unei coafeze într-un oraș uitat de lume, învață să mituiască funcționari corupți și să se ferească de foști KGB-iști. Dar după zece ani petrecuti la Moscova, în iarna lui 1999, cînd Putin pășește pe scena politică, trebuie să se decidă  dacă să colaboreze cu FSB-ul sau să părăsească dulcele său trai moscovit.   

 

Anii 1990 sunt definiți în Rusia în moduri foarte diferite : de la «libertate absolută» la «haos total». Oricât ar părea de ciudat, aceste aprecieri extreme au temeiurile lor. Ajungând la Moscova, germanul Anton descoperă din proprie experiență cât de fragilă este granița  dintre libertate și haos. Această carte este pentru cei cărora le plac aventurile captivante, descrierile vii și, nu în ultimul rând, umorul, care în Cei mai fumoși ani din viața lui Anton combină spiritul năstrușnic rusesc cu rigoarea germană.
Evgheni Vodolazkin

 

„Un roman plin de umor și savoare, în care autorul se dovedește un bun cunoscător al istoriei rusești.“ – Christoph Hartmann,  Saarländischer Rundfunk SR2 KulturRadio

 

Norris von Schirach
Cei mai frumoși ani din viața lui Anton (fragment)

 

La firma lui Anton, oamenii au părut multă vreme neutri, aproape nimeni nu și-a întrerupt activitatea obișnuită. Se duceau la lucru mai fără chef, undeva în fundal se auzea un radio și din când în când mai trecea pe acolo câte un martor ocular. Din experiența de criză se năștea o oarecare mândrie pentru acest amalgam de indiferență colectivă și rezistență la suferință. Anunțurile referitoare la evoluția tentativei de puci, care curgeau asemenea celor privind cotele apelor, erau luate la cunoștință cu oarecare interes, respinse sau transmise mai departe ca fapte sigure.

O singură dată s-a întâmplat să audă în mica lor cantină cum cineva s-a enervat. Bărbatul ținea un monolog disperat, în care fiecare frază începea cu Cum e posibil ca. Toate, întrebări justificate. a fost lăsat să termine de vorbit, nimeni n-a mai intervenit, totuși situația nu a devenit penibilă.

Vineri însă era 1 octombrie, atmosfera s-a încins deodată și în birou. Analizând zvonurile puse în circulație, era lesne de înțeles cine manipula și cine erau cei manipulați. La firmă lucrau și destui angajați care fuseseră infiltrați de KGB. Între timp, acesta funcționa, într-o variantă mai temperată, sub denumirea de FSB, dar metodele rămâneau în continuare grosolane. Acum, miza era diseminarea fricii, pentru a genera aprobarea față derepresaliile destat la care urma să setreacă. În acest scop, erau puse-n circulație relatări despre bande de tâlhari care atacau structuri comerciale, cum erau denumite oficial firmele private. Asta se potrivea cu hoarda care creștea constant în jurul Casei Albe. Aceasta lansase și ea apelul la epurarea țării de străini.

 

Șobolanul FSB din firmă cu cel mai mare grad își preluă rolul și, plin de importanță, relată vizibil cutremurat despre justiția bazată pe linșaj care avusese loc la două firme occidentale din raionul Kamovniki, aflat la numai câțiva kilometri distanță. Până și Anton, pe care amănuntele astea legate de serviciile secrete îl plictiseau, intuia cinismul unor asemenea relatări. El verifică imediat informația înfricoșătoare, sunând un cunoscut din numitul raion.

— Pașa, cum stau lucrurile la voi?

— N-ai ce face acolo, sau ce?

— Pe aici se povestește că la voi e jale.

— La noi? Eu credeam că-n Kitai Gorod e prăpăd.

— Nu chiar. ne vedem la club?

— Poate. Dar te rog, fără-ntrebări referitoare la evenimente situate la mai mult de trei ore în viitor.

Anton a rugat doi angajați să dea telefoane pe la minele de cărbuni și prin porturi, ca să afle dacă întâmplările din capitală au avut vreo urmare la ei. Acolo însă lucrurile se mișcau cu inerția lor dintotdeauna.

Tania era de serviciu, el avea s-o revadă abia duminică. Dacă la ea în secție telefonul era liber, îl mai suna câteodată. Uimit, luă act de sentimentul său tot mai accentuat de sevraj.

El părăsi biroul și o luă agale prin Kitai Gorod. În fața sinagogii era parcată o mașină a poliției, în rest, străzile-n pantă erau la fel de adormite ca-ntotdeauna. La colț stătea un tânăr preot în fața micii sale biserici, care abia de curând fusese trezită din lâncezeala în care zăcuse cât timp fusese folosită ca spațiu de depozitare. Deoarece firma participase la acoperirea cheltuielilor de renovare, preotul l-a salutat pe anton plin de respect. Întors la birou, fu rugat ca, în ziua următoare, să-și înlocuiască Mercedesul cu un Moskvici, era doar o chestie de rutină, pentru mai multă siguranță. Nu i s-a dezvăluit cui îi venise ideea asta și nu era clar nici dacă măsura urma să protejeze mașina firmei sau pe el. De fapt, biroul, ca și toate celelalte, avea și o krîșa, ceea ce-nseamnă acoperiș, și era echivalentul unui contract de prestări servicii cu o organizație infracțională locală. Dar mai existau și consilieri de securitate plătiți, care se recrutau din rândurile serviciilor secrete de odinioară. mii de astfel de inși fuseseră puși pe liber în primii ani sub Elțin și, de atunci încoace, își ofereau serviciile. El bănuia că una dintre aceste cârtițe venise cu ideea schimbării mașinilor. Juristul firmei îi lăsase lui Anton pe birou cheile și o aprobare notarială cum că de acum încolo i se permitea să conducă Moskviciul model 2141. Un vehicul înfricoșător, în care se oglindea întreg tragismul economiei planificate.

Mai târziu, scârba aia de la FSB mai trecu o dată pe la el, între timp se pleoștise complet. Pe un ton căznit conspirativ, îl sfătui să nu iasă din casă în timpul weekendului. Zâna cea bună suferea vizibil de scindarea care afecta propria ei persoană. În adâncul inimii ei, își dorea revenirea la fosta URSS, când ea putea realmente să le facă rău oamenilor. acum însă, prin natura slujbei, jigodia era obligată să sprijine sistemul actual. Așa cum știa fiecare om de la firmă, în cei câțiva ani de reformă, ea ajunsese la o bunăstare considerabilă. Câteva locuințe pe care le deținea în centru, vila renovată, iar între timp era luată-n calcul chiar și o casă în străinătate. Până și soțul ei insignifiant, ieșit la pensie mai devreme, ajunsese să conducă o mașină de import. Numai pierderea importanței personale o mai rodea. Să fie temută – da, acesta era un sentiment înălțător, numai că, în vremurile noi, abia dacă mai avea parte de el. Astăzi, dacă mai reușea să distrugă două existențe pe an era mult. În vremurile cele bune dinainte, când, la Lubianka, rapoartele ei mai erau citite cu atenție, reușea asta în fiecare lună.

 

O proză de-o frumusețe bizară, puternică și emoționantă, care îi duce pe cititori într-o călătorie de neuitat,  într-o lume fascinantă.
New Books in German

 

Ca de fiecare dată, Anton rămase pe scaun, fără s-o invite să ia loc. În timp ceea vorbea,el o observa cu interes, la fel cum, la muzeul de științe naturale, studiezi o vitrină cu gândaci ciudați. Ea îl ura, era de presupus că ea pasase deja, anonim, adresa lui uneia dintre brigăzile de epurare care aveau să intre-n acțiune de-ndată ce răsturnarea va fi fost săvârșită. Slugile sovietice, care încă mai credeau în vremurile vechi, iubeau mai presus de orice listele de felul acesta. El confirmă din cap, îngândurat. Înainte ca ea să se întoarcă, o tresărire de bucurie necontrolată trecu repede peste fața ei, care tocmai fusese supusă unui nou lifting. Dacă regimul lui Elțin avea să se prăbușească, el nu mai avea să rămână nici măcar o secundă în apartamentul său, de asta era cât se poate de sigur.

O oră mai târziu, el simți nevoia să evadeze din atmosfera apăsătoare dela birou, dar vechiul Moskvici refuza să pornească. Vehiculul era prevăzut cu un sistem de alarmă de producție autohtonă, care nu-i împiedica numai pe hoți să-l folosească. Pe o pictogramă dramatică apăru avertismentul referitor la imobilizator. Un mecanic îi arătă ungherul în care se găsea telecomanda grosolană, care putea fi acționată de pe o folie de contact montată sub parbriz. Algoritmul nu funcționase încă de când îi fusese arătată mașina.

Anton făcu o tură pe Centura Grădinilor. Retrogradarea, din punct de vedere automobilistic, până la nivelul sovietic, era dureroasă și era generată de pierderea priorității automate, o situație cu care s-a împăcat cu greu. În rest, n-a mai apărut nimic altceva care să-i atragă atenția pe parcursul celor șaptesprezece kilometri, cât măsura șoseaua de centură. o părăsi, îndreptându-se spre est, unde se afla domeniul Kuskova.

Castelul clasicist cu cei patru sfincși străjuind aleea la intrare le slujise conților Șeremetiev exclusiv pentru serbări, iar acum, acolo se mai cânta uneori muzică de cameră. nu era mult de când tocmai fusese aici pentru ca, împreună cu alți cinci ascultători, să savureze trioul nr. 1 pentru pian Fantoma de Beethoven; cvartetele depășeau posibilitățile financiare precare menite să susțină activitatea concertistică din Kuskova.

A plătit intrarea în parc și s-a plimbat prin spatele castelului printre clădirile vesele. așa cum se-ntâmpla de cele mai multe ori, abia dacă erau vizitatori. Un loc minunat, înconjurat de sute de hectare de pădure, fermecător de somnolent în grandoarea lui. În fața oranjeriei, s-a așezat de pe o bancă să citească, dar în curând, neliniștea care-l rodea l-a mânat înapoi în oraș.

Pe drum s-a oprit la un chioșc ca să cumpere copia piratată a filmului Trei culori: Albastru. Apoi a condus până la supermarketul finlandez Stockmann, un vestigiu grotesc din perioada sovietică și care continua să-și vândă mărfurile sale demodate, odinioară destinate corpului diplomatic, numai celor care dispuneau de un card de credit. Era modul cel mai comod de a cumpăra o sticlă de Château Margaux sau un antricot. Poate că, mai târziu, avea să mai iasă, acum, însă, Binoche îl invita irezistibil la o masă pregătită de el însuși.

O vreme a dormit adânc, dar spre dimineață au revenit demonii. S-a dus în bucătărie unde și-a băut cafeaua, chinuindu-se între timp cu aparatul de radio cu unde scurte. Dar nici BBC-ul, nici Deutsche Welle nu l-au ajutat să înțeleagă situația. Cuprins de lene, s-a întins din nou, a citit puțin din Frumoasa rusoaică a lui Viktor Erofeev și a ațipit la loc.

De data aceasta, l-a trezit un telefon de la Tania. Făcuse schimb de ture cu un coleg, așa că și-au dat întâlnire peste o oră și jumătate la stația de metrou Smolenskaia.

Moskviciul a demonstrat elocvent cât de complicat erau de îndeplinit până și cele mai banale procedee tehnice. după douăzeci de minute de încercări umilitoare, imobilizatorul refuza în continuare să deschidă ușile. Voia deja să renunțe și să oprească un taxi, când s-a auzit, absolut surprinzător, succesiunea de zgomote scrâșnitoare ce anunțau deblocarea.

 

 Umorul din roman combină spiritul năstrușnic rusesc cu rigoarea germană.
Evgheni Vodolazkin

 

Pe bulevardul Smolenski,el s-a mirat să constate cât de rarefiat era traficul. apoi a-nceput să-și dea seama că s-ar putea ca înfruntarea să nu se limiteze la Casa Albă. O clipă mai târziu, văzu niște oameni care stăteau pe asfaltul carosabilului cu douăsprezece benzi, iar mai departe, în spate, părea să ardă ceva. Anton a virat ca să parcheze mașina pe o stradă laterală. Avea de gând să-și continue drumul pe jos. fu cuprins de panică la gândul că Tania s-ar putea să-l aștepte în mijlocul acelui tumult. Un răpăit metalic înfundat acoperit uneori de țipete izolate pătrundea până în spatele ministerului de externe. acest colos bizar era una dintre cele Șapte Surori ale lui Stalin, așa erau numite ororile arhitectonice al căror aspect era o combinație între un tort de nuntă și Gotham City. În timp ce alerga în umbra ei, Anton observă jungla de aparate de aer condiționat care se întinsese în ultima vreme asemenea unor furuncule pe partea din dos a surorii și care îi displăcea profund. Pe Vechiul Arbat, singura zonă pietonală din oraș, grupuri de oameni se-ndreptau grăbiți spre Centura Grădinilor și, ceva mai departe, turiștii stăteau asemenea vacilor la păscut. Un nor de fum fu adus de vânt și mirosea a cauciuc ars, atunci când el o recunoscu pe Tania în fața intrării pompoase la metrou. Era-mbrăcată-n paltonul ei gri și-l privea cu seriozitate, dar apoi încercă să zâmbească. Se-mbrățișară fără să spună nimic și scena părea învăluită de aburul amar-dulceag al unui sentiment gen Doctor Jivago. Anton spera că, după acea privire nesfârșit de lungă, ea avea să spună ceva adecvat, de exemplu, Eram sigură c-ai să vii. Totuși, ea rămase tăcută. Palma ei îi atingea pieptul. Oricum, fusese răsplătit cu acea privire caldă.

— Excelentă idee, să ne-ntâlnim aici, spuse ea.

— Mașina e la cinci minute de aici. Tot mai ai chef de mâncare japoneză?

— Bineînțeles. Precis că teatrul ăsta de aici n-o să ne împiedice.

— Atunci hai s-o ștergem repede.

— Stai puțin. ai văzut ce se-ntâmplă acolo?

Ca printr-o ramă de tablou formată de două clădiri, privirea avea acces la un segment de bulevard. scena evoca un cadru de film cu sute de figuranți, care încă mai repetau. D0in clipă în clipă, Anton aștepta să audă pe cineva strigând Action și punând totul în mișcare.

Au pornit într-acolo și, pe măsură ce șarful creștea, iluzia se destrăma. mase de oameni se îmbrânceau de-a lungul trotuarului. Pe carosabilul care, lipsit de mașini, părea ireal de lat, se desfășurau scene tumultuoase.

— Îi vezi pe boschetarii ăștia? au fost umpluți cu vodcă pentru a organiza tot spectacolul ăsta.

Ajunseră la o baricadă care avea un aer ridicol pe imensa suprafață de asfalt. La o aruncătură de piatră mai încolo, se postaseră oamenii-n uniformă cu scuturi de aluminiu, încercând să închidă întreaga lățime a străzii.

— O să ajungem fix între linii. Ăștia nu ne lasă să trecem, avertiză Anton.

— Rahat. Repede, înapoi!

Dar, când s-au întors, au început să se reverse înspre ei toți aceia care încă nu văzuseră cordonul ce bara trecerea. Pe trotuar nu mai era loc, ei alergau acum în lungul carosabilului. Câteva clipe mai târziu, situația a escaladat. s-au auzit împușcături, au început să zboare pietre; înarmați cu bare lungi de oțel ținute ca niște lănci, un grup de oameni alerga în direcția bărbaților în uniformă. De-a lungul Centurii Grădinilor, oamenii se-nghesuiau, aplecați, de-a lungul pereților caselor. Anton și Tania s-au adăpostit într-un gang întunecat. Încet-încet, ochii lor s-au obișnuit cu întunericul. Deodată, deasupra lor s-a aprins un bec și o bătrână grotesc de plină de viață a început să tragă de paltonul lui Anton. El s-a întors speriat.

— Ia te uită ce domn subțire vine la noi în vizită, bombăni cotoroanța.

Ca la un ordin, alte personaje zdrențăroase începură să apară, târându-și picioarele, ca și când ar fi ieșit dintr-o peșteră. Fără să-i spună ceva, un bărbat fără dinți, plin de pete de urină, o îmbrânci pe Tania. Din reflex, Anton îi trase un cot în rinichi și o trase pe Tania spre el. Personajul încovoiat rămase încremenit, când o altă babă jegoasă începu s-o bodogăne pe un ton ascuțit:

— Tu ești de-a noastră! Carevasăzică, te-ai vândut lu’ domnu’ ăsta subțire.

Mormăieli aprobatoare din toate părțile.

— E doctoriță, are grijă de javre d-astea ca voi. Dacă s-atinge careva de ea, îl omor, strigă Anton melodramatic spre gașcă, făcându-i să râdă.

— Și tu? Tu de unde ești? întrebă un alt ins îmbrăcat în trening, care avea pe față o gâlmă ciudată, plină de vinișoare sparte. Anton îi simțea respirația puturoasă.

— Șterge-o de aici! Îți pute botul ca un cur de vacă. Anton culesese frânturi de fraze din astea de la șoferii de taxi care înjurau întruna și acum le combina la-ntâmplare. El luă act de faptul că Tania îl privea iritată.

Cotoroanța slinoasă începu să cârâie din semiîntuneric:

— Ăsta-i jidan. Cumpără fetele noastre curate cu banii lui jegoși.

Lui Anton îi plăcu referirea la curățenie, doar confuzia cu apartenența religioasă îi era cu neputință de înțeles. Cotoroanța se apropiase cu fața schimonosită de furie, agitându-se, împroșcându-și veninul. Ropote de aplauze se ridicară din fundul gangului. Încurajată, baba se repezi înainte gâfâind, ca să-și continue asaltul retoric, dar fu oprită de Tania cu o palmă care-l uimi pe Anton într-atât, încât nu reuși să se ferească decât parțial de atacul unui pitic. Două lovituri zdravene de bâtă îi atinseră pulpa. Tania scoase un țipăt scurt ca să-l avertizeze căci, acum, stârpitura îi țintea genunchiul. Anton nu reuși să apuce bâta și, ca să evite loviturile, începu să țopăie el însuși ca spiridușul Rumpelstilzchen. Babornița și cotoroanța pălmuită urlau chestii de neînțeles. Anton reuși în sfârșit să-i smulgă bâta piticaniei.

— Doboară-l pe jidan! Doborâți-l odată pe porcul ăsta libidinos!

Anton lovi de câteva ori cu bâta în direcția corpurilor care se tot revărsau spre ei. În afară de cotoroanța care bolborosea, toți ceilalți se retraseră. În întuneric, el văzu sclipirea cuțitelor. În timp ce fixa haita cu bâta ridicată, se lăsă tras de Tania afară, în stradă. Speriate de lumina violentă a soarelui, reptilele alea nenorocite se retraseră până la ultima în hăul din care veniseră, acolo unde restul haitei pândea deja următoarea victimă. Becul din tavan se stinse. Timp de o clipă, Anton nu mai zări decât niște umbre care se-nghesuiau una într-alta.

Norris von Schirach, „Cei mai frumoși ani din viața lui Anton”, traducere din germană de Victor Scoradeț, Colecţia „Raftul Denisei” (colecţie coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, București, 2021

 

Reach content for Google search „Literomania”

Norris von Schirach s-a născut în 1963 la München. A studiat științele sociale și economia la Universitatea din Konstanz, perioadă în care a lucrat la Lloyd’s la Londra și la New York. După  terminarea studiilor a lucrat în domeniul comerțului cu materii prime, mai întâi zece ani  în Rusia, apoi în Kazahstan și Australia. „Cei mai frumoși ani din viața lui Anton” („Blasse Helden”) este primul său roman, apărut la Knaus Verlag în 2018 sub pseudonimul Isarin. Cel de-al doilea roman al său,  „Der Schneeleopard” („Leopardul alb”), va fi publicat de Penguin Random House în 2022. Norris von Schirach trăiește în prezent ca scriitor la București.

 

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.