Citiri cu coada ochiului

O lacrimă pe mormîntul tinereții mele

Pe vremuri, eu, unul, plîngeam sistematic. Mai ales cînd citeam. Aș putea face ipoteza că citeam ca să plîng, nu ca să înțeleg. Dar n-ar fi întru totul adevărat. Izbucnirea în plîns era, într-un fel, finalitatea interpretării, semnificația ei anagogică, iluminarea. Și călugării medievali citeau așa, lacrima semnala tuturor anagogia.

Oricare ar fi adevărul, dacă voiam să mă purific de trăirile negative ale zilei, de emoțiile maculate, dacă voiam să fac o baie de lacrimi, era suficient să deschid o carte anume, la un capitol anume. De fapt, cartea se deschidea singură la paginile căutate, nu era nevoie decît s-o așez pe masă, era precum corola unei rosa centifolia. Citeam cît citeam și, ca din senin, fără să fi făcut nici un efort, izbucneam brusc în plîns. Nu mă încerca nici o jenă, nici o rușine, de altfel, sufeream în taină (ca amantul eminescian, pe întuneric), de unul singur: mă feream de intruși, deși măcar o dată, în uriașa sală a profesorilor de la BCU, unde mă ascundeam într-un colț tenebros, colegii m-au surprins și au izbucnit într-un rîs cu lacrimi. Doar LP a ghicit ce-i în sufletul meu.

În schimb și din păcate, n-am plîns niciodată în sălile de cinematograf, nici măcar la filmele lui Charlie Chaplin, nici măcar cînd am vizionat Labirintul inimii, un film sovietic cutremurător, îmi păstram dignitatea mea de bărbat serios, grav, impenetrabil. Priveam crunt scenele cele mai impresionante, despărțirile îndrăgostiților, patul frumoasei muribunde, sinuciderea lui, moartea Ei, funeraliile, fără să clipesc, chiar dacă, în realitatea reală, aveam, ca toată lumea, naturelul simțitor. Oftam pe dinăuntru. În schimb, pe dinafară aveam o față de gips.

În definitiv, lectura nu înseamnă doar prinderea unui sens sau a mai multora (Dante vorbea de patru sensuri, teologii au ajuns la nouă, învățații iudei la o infinitate), ea prilejuiește, de obicei, emoții, trăiri, senzații, mîncărimi, arsuri, sentimente. Și, ca să vorbesc franc, tocmai arsura, frisonul reprezintă esențialul. Dar despre ele ne ferim să spunem vreun cuvînt sau vorbim ironic, acoperit. Rămîn un secret inavuabil, o slăbiciune de-o clipă, o eroare fiziologică, o pasiune exagerată. Păstrăm cea mai completă discreție. Nu mai sîntem copii, nu-i așa? Este o impertinență să plîngi. Numai oamenii simpli plîng la nimicuri, la născocirile din cărți, doar ei lăcrimează cînd îl ascultă pe Don Quijote. Și, bineînțeles, femeile…

Strămoșii noștri erau mai cinstiți cu ei înșiși (și cu lumea din jur). Nu se sfiau să lăcrimeze. Voi da cîteva exemple. Iată: pe cînd lucra la Madame Bovary, Flaubert izbucnea adesea în plîns, fără să-și dea seama și fără să vrea, era vorba, firește (cînd reușea o frază), de o secreție spontană a fericirii, o beatitudine mai presus de orice beatitudine (cf. scrisoarea către Louise Colet din 24 aprilie 1852: „îmi curgeau lacrimile pe obraz, aveam o voluptate plină de delicii”). Cînd recitea anumite locuri din același roman, Madame Bovary, Vladimir Nabokov abia se ținea să nu verse lacrimi, simțea o arsură în colțul ochilor și căuta o batistă (știu acest amănunt de la Veronica D. Niculescu, care tocmai a terminat de tradus, după o muncă de opt luni, Scrisori către Vera, între timp volumul s-a tipărit). Cei doi prozatori (Flaubert & Nabokov) aveau, pesemne, firi asemănătoare, împărtășeau aceeași ereditate. Așadar, și prozatorii plîng (cînd scriu sau citesc).

Pe de altă parte, mă gîndesc cu jale și cu milă la mine, la tinerețile mele, și la faptul regretabil că nu-mi mai vine să plîng. Cel puțin, în ultima vreme. Mi-au secat ochii. Ăsta nu mi se pare un semn bun. Am devenit un cititor reținut, reprimat, așa cum voia Friedrich Schiller (pe urmele rigurosului Kant): „pasiunea întunecă judecata cărții”. Trebuie să citim tragediile grecești, poemele trubadurilor, romanul despre Tristan și Iseult, iubirea lor tenebroasă, doar cu mintea, cu intelectul, afectele influențează în rău spiritul critic și, la urma urmelor, îl ucid. Dacă te lași în voia trăirilor vulgare, nu mai poți judeca drept o carte. Lectura ideală este complet lipsită de patimi. Plăcerea trebuie să fie de ordin pur cognitiv, un spasm al nervilor, o ciocnire de neuroni inteligibili, de „intenții secunde”. Măcar o vreme, n-am respectat această filosofie a pudorii.

Deci, pe cînd eram mai tînăr și la trup curat, cum am mărturisit deja, plîngeam de mama focului, îndeosebi la o scenă din Cavalerii teutoni (Purtătorii de Cruce va fi fiind titlul original, Krzyżacy) de Henryk Adam Aleksander Pius Sienkiewicz. Tînărul Zbyszko este pe eșafod (a fost pedepsit de rege pentru o imprudență), alături stă gîdele terifiant, mut, cu fața acoperită, cu paloșul strălucitor pregătit. Lîngă eșafod e o raclă, ceea ce face scena și mai sinistră. Mulțimea asistă încordată, deplînge soarta adolescentului. Freamătă. Femeile îl privesc pe nevinovat cu un ochi mai mult decît binevoitor. Dintr-o dată, domnița Danusia (care nu are mai mult de 15 ani), fiica lui Jurand de Spichow, în strai alb, „cu o cunună de mirt verde pe capul bălai”, este săltată deasupra capului de un cavaler, Powała de Taczew, sare pe eșafod, îl îmbrățișează pe Zbyszko și strigă sfîșietor: „El este al meu! Este al meu!”. O lege nescrisă, de uzanță locală, de mult ignorată, oferea, la 1380 (să-l credem pe Sienkiewicz), posibilitatea de a salva pe cineva condamnat la moarte, una singură: o fată îl cerea de soț pe vinovat. Danusia îl salvează astfel pe Zbyszko, dar iubirea lor va sfîrși tragic, mai mult nu spun.

Cînd citeam acest episod romantic, în copilărie, strîngeam ochii să nu-mi curgă lacrimile, dar ele tot țîșneau corosive și mi se agățau de vîrful nasului. Cu toate că știam, încă de la început, că bietul Zbyszko nu-și va pierde capul și viața. Știam și că va ieși cu bine din roman, citisem Cavalerii teutoni de prea multe ori, deși confundam adesea realitatea cu ficțiunea, adevărul cu minciuna romanescă, eram un cititor inocent, credul, iar Danusia cea blondă și subțire și venustă, o castelană aievea.

A fost. A trecut. Din păcate. De la un timp, deși mă forțez sîrguincios (sînt un cititor încăpățînat, alte calități nici nu am), nu reușesc să mai plîng așa cum se cuvine la nici un pasaj, oricît de sfîșietor. Nici o propoziție nu mă cutremură. Nu plîng deloc-deloc și începe să mi se facă frică de lipsa mea de reacție. Doamne, ce fel de om am ajuns? Ceva nu-i în regulă cu mine, subiectul s-a stricat. Cît de jos am putut să cad!

M-am uscat, asta e. Sînt asemenea eucalipților din Torence, California. Falnicul arbore a putrezit complet pe dinăuntru, se ține doar în coajă, deși pe dinafară arată viguros, virginal, verde, veșnic. O biată adiere l-ar pune de îndată la pămînt. O furtună l-ar spulbera cu totul. Și, oricum, nu sînt la înălțimea unui Flaubert (avea 1, 87 m), a unui Nabokov (aproape 1, 85), la înălțimea poetului Emil Brumaru (un adevărat uriaș în mintea mea, imaginația îi lungește pe poeți), care a mărturisit de curînd, urbi et orbi, că unele poezii de Eminescu l-au făcut să verse lacrimi de bucurie.

Într-un cuvînt, dacă nu plîngi, devii cel mai lamentabil dintre muritori…

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu