Preocupată de pericolul reprezentat de efectele dramatice ale schimbărilor climatice și, în egală măsură, de evaluarea, din perspective inedite, a relațiilor interumane, scriitoarea norvegiană Maja Lunde propune cititorilor, prin romanul „Ultimii cai din stepă”, nu doar o impresionantă istorie a încercărilor cercetătorilor de a înțelege mai bine o specie aparte (caii takhi, caii mongoli de stepă) și de a o salva, ci și o tulburătoare meditație cu privire la responsabilitatea oamenilor față de celelalte viețuitoare de pe Terra – dar și față de ei înșiși. Iar dacă „Istoria albinelor” (2015) și „Istoria apelor” (2017), primele două volume din tetralogia cli-fi („climate change fiction”) a autoarei, erau dedicate dispariției atât de apreciatelor insecte (fără de care, se știe, umanitatea nu ar putea rezista prea mult) sau reducerii accesului la resursele de apă dulce (o altă perspectivă sumbră – și, din păcate, atât de actuală), în cel de-al treilea volum al seriei, Maja Lunde se concentrează asupra cailor. Și nu oricare, ci faimoșii takhi, specie numită și „calul lui Przewalski” (de altfel, în paranteză fie spus, acesta este și titlul original al acestui roman apărut în anul 2019).
„Calul lui Przewalski” este numit astfel după Nikolai Przewalski, general rus de origine poloneză, explorator și naturalist care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a descris pe larg această specie de cai, după ce, în 1881, plecase într-o lungă expediție în Mongolia, menită să găsească aceste animale deosebite, despre a căror prezență în zonă circulau zvonuri în Europa. Numiți și takhi sau cai de stepă, aceste ecvide s-au împuținat treptat, ultimele turme fiind observate în libertate în Mongolia la sfârșitul anilor ‘60 ai secolului trecut. Pornind de la aceste informații, Maja Lunde construiește nu o aridă demonstrație teoretică, ci o poveste impresionantă, care vorbește, cu glasul literaturii, despre complicatele relații dintre părinți și copii, despre legătura ființei umane cu natura, despre călătorii și neobosita căutare de sine a omului. Dar care, de asemenea, oferă cititorului multe amănunte interesante despre cai în general, despre diferitele rase și diferențele dintre ele și mai cu seamă despre acest uluitor cal de stepă – mai scund și mai robust decât cel domestic, rezistent și capabil să trăiască în sălbăticie, în turme, nu puțini fiind cercetătorii care au afirmat că takhi ar fi singurul cal sălbatic veritabil, căci, spre deosebire de varietățile prezente în Statele Unite (mustang) sau în Australia (brumby), provenite din cai domestici ajunși, în diferite circumstanțe, să trăiască în libertate, el ar avea o ascendență diferită, independentă și mai veche (și, în plus, 66 de cromozomi, față de 64, câți au caii domestici).
„Ultimii cai din stepă” are un caracter fragmentar, fiind împărțit, la fel ca și precedentele volume ale seriei lui Lunde, în mai multe secțiuni și fiind construit în funcție de câteva planuri temporale, legate între ele prin legături simbolice care își vor dezvălui abia la final toate semnificațiile. Pe care, pentru a le înțelege, cititorul trebuie să reorganizeze, la sfârșitul lecturii, complicatul puzzle din care e alcătuit textul. Astfel, în anul 1881, zoologul Mihail Alexandrovici Kovrov intră, prin intermediul unui coleg, în posesia unui craniu despre care este convins că aparține unui takhi, specie considerată, în acel moment, deja dispărută. Prin urmare, Kovrov părăsește confortul vieții sale liniștite de la Sankt Petersburg și pornește, împreună cu Wilhelm Wolff, spre Mongolia, pentru a găsi caii de care e fascinat, punând la cale chiar ambițiosul plan de a aduce mai multe exemplare în Europa și a le adăposti în grădini zoologice, pentru a salva specia. Și, chiar dacă cei doi reușesc să facă ceea ce își propuseseră, e drept, cu prețul a numeroase suferințe și renunțări, Kovrov își vede dintr-o dată zdruncinate și puse sub semnul întrebării toate vechile idei despre identitate și rase și, finalmente, propriile convingeri, altfel adânc înrădăcinate, cu privire la viitor. După un secol și mai bine, în 1992, Karin, veterinar german, luptă pentru a-și împlini visul de o viață și reușește să ducă înapoi în Mongolia un grup de takhi care se născuseră în Europa, în încercarea de a reintroduce această specie în sălbăticie, în mediul său natural. Expediția e însoțită de Mathias, fiul lui Karin, adolescent tulburat și dependent de droguri, luptându-se să revină la o existență normală și să dobândească, finalmente, afecțiunea pe care mama sa, mereu preocupată de proiectele ei științifice și de salvarea speciilor pe cale de dispariție, nu reușise, nu știuse, nu putuse să i-o arate. Iar în 2064, într-o Norvegie profund marcată de efectele schimbărilor climatice și din care oamenii pleacă necontenit spre nord, în căutarea unor locuri mai bune pentru a-și duce viața, Eva și fiica sa adolescentă, Isa, nu reușesc să cadă de acord cu privire la marile decizii pe care trebuie să le ia: să plece și ele în locuri mai blânde, așa cum dorește Isa, sau să rămână acasă, la vechea fermă a familiei, așa cum înclină Eva, care vrea să fie alături de unul dintre ultimii takhi din lume, iapa ei, la care ține nespus, și mânzul acesteia. Fiecare dintre aceste secțiuni și, implicit, fiecare plan narativ e elaborat(ă) cu mare atenție la detalii și se încheie cu revelații esențiale atât pentru personajele implicate în acțiunile relatate, cât și pentru semnificațiile acestui tulburător text. Iar Maja Lunde demonstrează încă o dată, așa cum o făcuse, de altfel, și în „Istoria albinelor” ori „Istoria apelor”, că e pe deplin capabilă să îmbine impresionante povești umane de viață cu elemente științifice ori cu cele venite pe filiera ficțiunii speculative.
Carte cu numeroase accente de distopie, înrudită, pe fragmente, cu unele dintre cele mai reușite creații de acest gen din literatura contemporană, „Ultimii cai din stepă” reprezintă modalitatea pe care o găsește scriitoarea norvegiană, cea mai cunoscută și cea mai tradusă din generația sa, pentru a aduce alături oameni din epoci și din lumi diferite, de pe continente îndepărtate, oameni care își regăsesc puterea de a spera, de a crede în bine, în ei înșiși și în puterea legăturilor de familie la capătul unor dificile provocări cu care sunt siliți să se confrunte. În plus, la capătul lecturii, cititorul ajunge să mediteze, iar și iarăși, asupra conexiunilor uneori secrete, alteori evidente, stabilite între toate ființele de pe Terra, oameni și animale, confruntate deopotrivă cu urmările devastatoare ale schimbărilor climatice și silite să caute, uneori cu disperare, căi și modalități de a supraviețui în mijlocul unui univers ostil, adesea amenințat cu extincția. Sigur, măcar formal, cartea aceasta pare a fi dedicată cu totul cailor de stepă și problemelor pe care această specie pe cale de dispariție le-a avut de-a lungul timpului. Numai că, dincolo de acest pretext narativ (și dincolo de faptul că cititorii realmente pot afla foarte multe date și amănunte extrem de interesante despre caii sălbatici și modul lor de viață), „Ultimii cai din stepă” este un extraordinar text despre orice altă specie amenințată, dar mai ales despre oamenii zilelor noastre – și despre cei care vor trăi în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, ca și despre cei care au trăit în trecut – și problemele eterne cu care ei se confruntă, indiferent unde și-ar duce viața.
Prima secțiune a romanului lui Lunde este cea axată pe existența dură și plină de lipsuri a Evei și a Isei, într-o Norvegie distopică (plasată, în timp, la doar patru decenii după prezentul nostru, și unde totul a devenit deja înspăimântător), de unde cocoșii au dispărut și care pare un univers complet destrămat, populat doar de câțiva oameni care nu au avut unde să plece sau cărora le-a lipsit curajul de a o lua din loc. Sau, asemenea Evei, nu s-au putut desprinde de tot ce îi leagă de acest pământ – în fond, de propriul lor trecut. Și, deloc întâmplător, de mult iubiții cai takhi… Iar cititorul se confruntă încă din primele pagini ale cărții cu o serie de probleme spinoase și de interogații extrem de serioase, pe care un scriitor mai puțin temerar decât Maja Lunde le-ar fi amânat pentru finalul textului: În ce măsură este ființa umană responsabilă pentru tot ce s-a întâmplat pe pământ în ultimele veacuri? Cum a afectat comportamentul oamenilor viața anterior atât de simplă a animalelor? Mai e timp să fie corectate greșelile din trecut? Și cum am putea supraviețui cu toții, oameni și animale, pe o planetă ce pare, ea însăși, pusă sub semnul dispariției iminente? Iată, în acest sens, cum e descrisă lumea în care trăiesc Eva și fiica ei: „Întreaga Europă era în mișcare, fără țintă și fără țel. Mulți ani, oamenii au tot hoinărit pe drumuri, deoarece seceta îi determinase să migreze. Nordul închisese granțiele încă de când eram eu tânără. Apoi a venit Colapsul. Și războiul. Șapte ani s-au luptat pentru mâncare, pentru apă, în loc să-și folosească energia pentru ceea ce știau c-avea să vină. Toată lumea era mânată de dorința de a câștiga. Dar nimeni nu a câțtigat, au rămas doar învinșii. Acum nu mai lupta nimeni și toate lucrurile pentru care omul luptase au dispărut. Chiar și granițele.” În această Norvegie a viitorului (amenințător și extrem de întunecat), oamenii tind să acționeze conduși doar de instincte, hrana e puțină, astfel că oricine e gata să facă orice pentru hrană, iar dorința Evei de a salva caii takhi pare o pură utopie, cu atât mai mult cu cât, se știe, acești cai nici măcar nu pot fi domesticiți (nu au fost vreodată domesticiți cu succes) și își vor păstra mereu dorința de a trăi în libertate.
Evident, simbolismul e clar. Fără să poată salva întreaga umanitate și cu atât mai puțin întreaga lume, Eva luptă să salveze măcar un cal, pentru a simți că viața sa nu a fost în zadar. În fond, în alte epoci, în secolul al XIX-lea sau un veac după aceea, la fel gândesc și Kovrov ori Karin. Evident, procedând astfel, Maja Lunde riscă să-și facă personajele suficient de previzibile și să transforme structura de profunzime a textului într-o simplă schemă. Și e adevărat că, pe fragmente, romanul poate da senzația unui text cu teză, menit să demonstreze ceea ce autoarea știa/dorea de la început. La fel, unele personaje pot părea mai degrabă vag conturate, lipsite fiind atât de dimensiunea psihologică, cât și de trăirea autentică. Dar cartea rezistă prin extraordinarele descrieri de natură (natura devine și aici, pe fragmente, ca și în „Istoria apelor”, personajul central – un personaj extraordinar configurat) pe care autoarea le oferă cititorilor, prin arta și capacitatea sa cu adevărat rară de a sugera întreaga dimensiune a unui posibil viitor dezastru climatic (și nu numai), prin atmosfera pe care, ca și în precedentele volume, reușește să o creeze în doar câteva fraze. Iar în acest context, relațiile dintre părinți și copii, dintre oameni în general, ca și cele dintre oameni și animale (fie ele cai, albine sau orice altceva!) spun mult(e), dacă nu cumva chiar totul, despre soarta pe care Planeta Albastră o poate avea – sau o poate evita.
Apărut în 2022, după cele trei titluri anterioare ale seriei care au transformat-o rapid pe Lunde într-una dintre vocile reprezentative ale prozei zilelor noastre, romanul „Visând la un copac” nu doar că încheie în chip simbolic mozaicul de texte și idei prin care autoarea a încercat să ne facă mai conștienți de problemele lumii în care trăim și de fragilitatea acesteia, ci oferă și o nouă cheie de lectură, prin prisma căreia volumele anterioare, „Istoria albinelor”, „Istoria apelor” și „Ultimii cai din stepă” primesc, la rândul lor, noi semnificații.
Suntem, deci, în anul 2110, în Arhipelagul Svalbard, situat între Norvegia continentală și Polul Nord; mai exact, pe Insula Spitsbergen, acolo unde se află așa numitul „Seif al Apocalipsei”, depozitul mondial de semințe adunate de-a lungul anilor din întreaga lume, proiectat astfel încât să salveze umanitatea în cazul unei catastrofe globale. Numai că, în acest ultim roman din teatralogia climatică, catastrofa s-a produs deja. Iar oamenii, din păcate, n-au știut cum să profite de pe urma imensei bănci de semințe pe care o aveau, uitând-o pur și simplu, asemenea atâtor și atâtor lucruri sau realități de care, de-a lungul timpului, ar fi trebuit să țină seama. (O mențiune specială trebuie făcută cu privire la versiunea în limba română a acestor cărți, „Ultimii cai din stepă” și „Visând la un copac”, publicate la Editura Humanitas Fiction din București, colecția „Raful Denisei”, traducerile fiind semnate de Ivona Berceanu, mereu inspirată și știind cum să găsească, de fiecare dată, nu doar echivalențele perfecte, ci și cum să redea tonalitatea specifică prozei atât de aparte a acestei scriitoare din opera căreia, în paranteză fie spus, a mai tradus, la fel de frumos, și „Istoria apelor”.)
Interesant este că în acest text reapare Tao, personajul deja cunoscut cititorilor din primul volum al ineditului „cvartet”. Încă profund marcată de pierderea fiului său Wei-Wen, în urmă cu doisprezece ani (acțiunea unuia dintre planurile narative din „Istoria albinelor” se petrecea în anul 2098), chinezoaica se luptă, asemenea tuturor celor din jurul ei, cu lipsurile și cu foamea, într-o lume aridă și pustie, din care majoritatea animalelor și plantelor au dispărut și în care fiecare zi devine din ce în ce mai grea. Numai că, la un moment dat, totul se schimbă, căci Tao va porni din Sichuan spre marele Nord, în căutarea depozitului de semințe din Longyearbyen, considerat și el, de mai toată lumea, definitiv pierdut. Iar aici, într-o zonă neprimitoare și rece, care nu mai păstrează de ani de zile legături cu nimeni, trăiesc Tommy și cei doi frați ai săi, Henry și Hilmar, supraviețuitori ai dezastrului care a fost cât pe ce să le distrugă complet lumea. Bunica lor fusese responsabila depozitului de semințe și îi învățase multe despre plantele și animalele care, odinioară, puteau fi întâlnite la tot pasul. Și despre o lume în care puteai vedea chiar și copaci – acei copaci, la care Tommy nu se poate opri să viseze, încă din primii ani ai copilăriei; și de care va fi mereu fascinat.
De altfel, primul capitol al romanului descrie o scenă impresionantă, în care Tommy, pe atunci în vârstă de doar cinci ani, admiră un arbore adus de valurile mării, un frasin, așa cum îi spune bunica; se ghemuiește lângă el, mângâindu-i scoarța și frunzele ofilite și visând la o lume pe care, necunoscând-o, și-o poate doar imagina: „Un trup firav de copil, cu brațele încolăcite în jurul unui copac, pe o plajă cu pietre negre. Vântul sufla ușor și făcea valuri mici care se spărgeau la mal, lăsând în urma lor o dantelă de spumă și de bule albe. Apa întunecată se izbea de munții înalți, brăzdați de alunecările de teren care lăsaseră pământul crestat printre fâșiile înguste de vegetație. Tufe, iarbă și fânețe creșteau pe terenurile întinse, iar pe zonele înclinate, orientate spre soare, creștea o mantie de flori mici, galbene și roz. Pescărușii treceau pe deasupra, zburând dinspre deal spre fiord, apoi dispăreau în depărtare, spre munte, unde își făcuseră cuiburile.”
Secvența aceasta (plasată din punct de vedere temporal în anul 2097) impune, de altfel, tonul general al romanului, autoarea mizând mult pe descrierile extrem de sugestive ale unei lumi care aproape că luptă ea însăși împotriva puținelor ființe umane care încă o mai locuiesc… Furtunile violente, alunecările dezastruoase de terenuri, foametea, noaptea polară ce pare cu adevărat nesfârșită, toate acestea nu doar că ne provoacă, ci de-a dreptul ne obligă să ne gândim cum ar fi dacă sau ce vom face cu toții dacă… Dacă un dezastru nu va reuși să ne ocolească, dacă majoritatea oamenilor nu se vor putea salva, dacă, dacă… Fiindcă, iată, în „Visând la un copac”, Tommy, frații lui și bunica lor, împreună cu alte câteva persoane trăiseră vreme suficient de îndelungată în Spitsbergen, fără a avea vreun contact cu exteriorul, iar viața lor ar fi continuat la fel, dacă nu s-ar fi petrecut catastrofa ale cărei urmări amenință, în prezentul narațiunii, totul. Numai că aceasta s-a produs, iar de acum încolo totul va fi altfel – mai dificil, mai dur, mai greu de suportat. Iar întrebarea pe care Maja Lunde pare a și-o adresa și a ne-o adresa subtextual la tot pasul și în fiecare pagină a acestei tulburătoare cărți este, desigur, oare cum am reușit noi, oamenii, să distrugem totul? Oare cum de aproape nimic n-a scăpat de consecințele acțiunilor negândite (sau prost gândite) ale – cel puțin teoretic! – celor mai inteligente ființe de pe pământ. Mai putem pretinde să fim stăpânii naturii pe care am adus-o în pragul extincției și catastrofei, sau am devenit, fără să ne dăm seama, la rândul nostru încă una din speciile aflate pe cale de dispariție?…
Volumele anterioare ale scriitoarei norvegiene au impresionat cititorii de pretutindeni prin combinația inedită între nivelul foarte bine pus la punct la cunoștințelor științifico-teoretice și al unei lucidități nu o dată duse la extrem, pe de o parte, iar pe de alta, cel al unor povești umane impresionante în profunda și aparenta lor simplitate, totul fiind completat de răsturnări de situație sau punctat de apariția unor personaje care cu greu pot fi uitate. „Visând la un copac” urmează, parțial, aceeași structură și se înscrie în același model artistic, cu precizarea (importantă) că, acum, planurile temporale care se împleteau atât de bine în creațiile anterioare sunt înlocuite de un prezent narativ care dă uneori senzația că se transformă într-un cadru bine determinat și din care cu greu ar putea fi găsită ori gândită vreo scăpare. Însă întrebarea la care au încercat să(-și) răspundă, mai ales în ultimii ani și mai cu seamă după apariția acestui ultim volum al tetralogiei, diferiți exegeți (care, de altfel, au primit cu plăcere și chiar cu încântare textele anterioare) este dacă și mai ales în ce măsură avem de-a face cu literatură în adevăratul sens al cuvântului în această serie de romane. Și, în plus, dacă niște narațiuni de acest fel pot oare să determine cu adevărat umanitatea să facă ceva pentru salvarea planetei – ceva concret, în afara cronicilor entuziaste sau a articolelor docte publicate în diferite reviste de specialitate din diverse domenii… Sau avem de-a face doar cu un soi de nou tip de proză cu tendință tezistă, menită a aduce în fața publicului cititor realități care, de altfel, sunt prezentate frecvent în buletinele de știri de pe întreg cuprinsul lumii. Sigur că anumite redundanțe sau un anume fel de sărăcie a imaginilor (dublată, pe alocuri, de caracterul repetitiv și uneori suficient de previzibil) al conflictelor din aceste cărți au făcut ca unii interpreți să considere că Maja Lunde nu ar face altceva decât să se integreze (e drept, cu mare talent și cu un aplomb pe măsură) într-o tendință generală și evidentă mai cu seamă în ultimii ani – nu doar în proza contemporană – și care chiar ar risca, cel puțin în unele momente, să obosească, prin insistență, o generație de cititori bombardată din toate părțile cu vești despre posibila/viitoarea catastrofă care amenință umanitatea. Sigur că la toate acestea a contribuit și amănuntul (deloc neînsemnat în contextul anilor pe care-i trăim) că lumea lui Tommy și a fraților lui din „Visând la un copac” a fost literalmente pustiită de o molimă nenumită – iar orice cititor se duce imediat cu gândul la recenta pandemie, ale cărei urmări se resimt încă, în diverse feluri… Cumva, o parte a publicului a simțit, mai cu seamă după apariția acestei cărți, că Maja Lunde insistă (prea) mult să pășească pe cărări deja umblate și că un astfel de demers ar fi mai degrabă sortit eșecului.
Și totuși… și totuși, în ciuda multor aparențe, nu se întâmplă așa, căci romanul acesta, la fel ca și cele anterioare, se citește nu doar cu interes, ci, mai ales în anumite fragmente, cu sufletul la gură. Prin ce convinge, așadar, Maja Lunde? Și cum reușește ea să evite primejdiile prozei teziste sau ale așa numitei literaturi cu tendință a zilelor noastre? Ei bine, în primul rând prin semnificațiile pe care le primesc, pe parcursul textului, personajele. Nu neapărat că aceste semnificații ar fi cu totul noi, însă modul în care sunt ele prezentate e de natură să ofere, chiar și unor teme sau imagini consacrate, o nouă consistență. Căci, evident, adolescenții Tommy și Rahela, practic întruchiparea ultimului cuplu dintr-o lume care pare a-și presimți sfârșitul, nu reprezintă altceva decât o imagine în cheie apocaliptică a perechii edenice, ei sunt noii Adam și Eva într-un paradis ce dă senzația să-și trăiește ultimele clipe. Apoi, e clară paralela simbolică pe care o stabilește autoarea între copii și semințe, destinul copiilor descriși în paginile cărții fiind, evident, acela de a re-întemeia lumea, la fel cum semințele păstrate, în aceleași locuri neprimitoare, cu atâta grijă (chiar dacă, la un moment dat, au fost uitate…) vor hrăni o umanitate flămândă și o vor salva, oferindu-i din nou pâinea cea de toate zilele… Nu e, deci, întâmplător rolul bunicii care, ani de zile, și-a învățat nepoții, mai ales pe Tommy, să repsecte natura, să o iubească, să lupte pentru a o ajuta să reziste, căci ea va fi (este?) unica șansă de renaștere a unei umanități aflate în derivă. Sigur că țelurile sunt extrem de ambițioase și sigur că, dată fiind lungimea cărții (are peste patru sute de pagini) cel puțin pe alocuri, Maja Lunde nu se ridică, poate, la anvergura și profunzimea simbolică pe care „Istoria albinelor”, de pildă, o avea, și nici la intensitatea sentimentelor din „Istoria apelor”.
Însă asta nu înseamnă că „Visând la un copac” nu ar rezista din punct de vedere estetic. Căci protagoniștii se luptă cu propriile temeri și trebuie să-și înfrunte toate îndoielile, pentru ca șansa unei reale salvări să nu se piardă – de aceea, Tommy va rămâne singur în Svalbard, iar frații săi și mica Runa vor ajunge în China. Și tot de aceea, deși planul temporal e, în linii mari, același, narațiunea urmează modelul practicat de Lunde în romanele anterioare, căci capitolele centrate pe existența lui Tommy se împletesc cu cele ce prezintă drumul lui Tao – atât în plan fizic, cât și metaforic, din China în marele Nord, în căutarea semințelor (deopotrivă, de plante și de oameni…) Destinele oamenilor, cu suișurile și coborâșurile lor construiesc, în acest fel, diferite ipostaze ori momente ale istoriei atât de zbuciumate a umanității contemporane și fac frământările bunicii, ale lui Tao ori ale lui Tommy, nu doar credibile, ci, pe alocuri, de-a dreptul tangibile. O umanitate tragică, și care, spre deosebire de romanele anterioare ale lui Lunde, nu se mai face direct vinovată de dramaticele transformări naturale ori de dispariția vreunei specii, ci e silită să se confrunte cu consecințele dezastruoase ale tuturor acestora. Tocmai de aceea, parcă le putem chiar simți, ca cititori, spaimele și singurătatea, durerile și pierderile, dar le putem împărtăși și speranțele. Și tocmai de aceea, aceste speranțe sunt îndreptățite, pentru că, asumându-și temerile și luptând cu propriile limite, ființa umană va putea să o ia de la capăt – chiar și după o catastrofă. Cu condiția ca semințele binelui, frumosului și adevărului să nu fie pierdute…
Maja Lunde, „Ultimii cai din stepă”, traducere și note de Ivona Berceanu, Editura Humanitas Fiction, București, 2022
Maja Lunde, „Visând la un copac”, traducere de Ivona Berceanu, Editura Humanitas Fiction, București, 2024
Scrie un comentariu