Avanpremieră

Omul din Nazaret (fragment)

Vă prezentăm, în avanpremieră, un fragment din romanul „Omul din Nazaret” de Anthony Burgess (traducere din engleză şi note de Dana Crăciun, Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction 2018). Carte recomandată de Literomania.

Istoria lui Isus e una dintre acele narațiuni universale a căror fas­cinație crește odată cu trecerea timpului. Prin „Omul din Nazaret”, Anthony Burgess se alătură grupului select de artiști care au îmbogățit colecția de reprezentări ale personajului biblic. Cu harul lui de povestitor, cu stilul lui de o mare îndrăzneală și un rafina­ment rar, a dat o operă literară emoționantă și copleșitoare.

Apărut în 1979, la nici trei ani după scenariul pe care Burgess l-a scris pentru miniserialul de televiziune „Isus din Nazaret”, în regia lui Franco Zeffirelli, romanul reconstituie parcursul lui Isus într-un dialog per­manent cu Scripturile — recunoaștem personajele, precum și o mare parte din întâmplări, dar intervin și elemente noi, explicații ce par să submineze narațiunea canonică. Cum sugerează chiar titlul, accentul cade pe omul din Nazaret, pe dimensiunea umană a lui Isus, pentru care divinul pare nu arareori o povară. Această preaomenească esență con­stituie aspectul cel mai convingător al romanului.

La prăfuita margine de răsărit a Imperiului Roman, un popor asuprit își așteaptă mân­tuitorul profețit de Scripturi. Venirea lui ar îm­plini însă profeția, văduvind astfel popo­rul de unul dintre resorturile cele mai impor­tante ale definirii sale. Anthony Burgess redă con­vingător această dilemă căreia îi cade în cele din urmă victimă omul din Nazaret. Isus plăs­muit de el este însă mult mai mult decât un personaj care își urmează conștiincios și re­semnat destinul hotărât de o instanță mai înaltă, deviind, pe alocuri, de la narațiunea standard și reconturând parcursul mai aproa­­pe de omenesc decât de divin. Întreaga sa pre­zență este copleșitoare, de la fizicul im­pre­sionant, atletic, la vocea tunătoare prin care își manifestă atât bucuriile, cât și frus­trările. Naratorul sceptic, neimplicat, la care recurge Burgess, are și el un rol important în felul în care „Omul din Nazaret” devine o reimagi­na­re plină de vervă a tradiționalei istorii biblice.

„Marele artizan Burgess —la înălțime, ferm ancorat în Evanghelii și în istorie, dar surprinzând fără greș vorbirea oamenilor de rând și de­bor­dând de inventivitate îndrăzneață și de energie ficțională.”

Library Journal

 

„Isus al lui Burgess este o figură puternică și elocventă, un dum­ne­zeu-om care vorbește fără ocolișuri. Soldații lui sunt vulgari și obsceni. Ierusalimul său, periculos în îmbulzeala din perioada sărbătorii, este prezentat în tușe ferme. Proza îi este întotdeauna interesantă și plină de viață. Ar fi aproape imposibil să ne imaginăm că altcineva ar fi săvârșit o lucrare mai bună.”

Frank Kermode, New York Review of Books

 

„Unicitatea acestei cărți constă în stilul său literar sec și bogat. Des­crierea unui Isus puternic și vital, capabil să îndure chinuri groaz­nice, evocă o imagine electrizantă a Fiului lui Dumnezeu. Iar în ce privește tonul —dincolo de toate, tonul este reverențios.“

Marion Armstrong, Christian Century

 

Omul din Nazaret (fragment)

 

Se spune că Isus a ajuns înapoi la Nazaret în dimineaţa unei zile de Sabat şi că nu s-a dus acasă, ca să se odihnească şi să mănânce, ci s-a dus direct la sinagogă. Un fiu nefiresc, i-a spus Iotam Mariei, nefiresc. Iar Maria a dat din cap. Iotam avea mai multă dreptate decât îşi imagina.

Intră în sinagogă şi se aşeză, subţire, cu ochi mari, înstrăinat printre ceilalţi credincioşi, care-l priveau cu teamă şi cu un soi de ostilitate. Aflaseră cu toţii despre cele patruzeci de zile în pustiu şi nu le plăcea. Rabinul însă, deşi se temea din motive pe care nu şi le putea explica, simţi că-i de datoria lui să-i spună:

— Vrei să citeşti din scripturi?

Isus se ridică, se duse, slab cum era, la pupitrul rudimentar şi se întoarse cu faţa la ei, la toţi. Vlăguit şi cu ochi mari, dar foarte înalt încă şi musculos. Nu mai avea carne pe oase, dar numai carnea îi lipsea. Văzu două feţe printre credincioşi, doi tineri, foarte atenţi, care nu păreau duşmănoşi. Nu mai văzuse chipurile acelea până atunci, se gândi. Desfăcu sulul, se uită fără frică la răceala, teama şi ostilitatea semenilor săi, apoi vorbi:

— Cartea profetului Isaia, în care stă scris: „Duhul Domnului este peste mine, căci m-a uns să propovăduiesc evanghelia săracilor. M-a trimis să-i tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor de război slobozirea, să aduc orbilor vederea, să-i ridic pe cei apăsaţi. Să vestesc venirea împărăţiei Domnului Dumnezeu“. Răsuci sulul, apoi spuse cu grijă:

— Azi s-au împlinit cele scrise. Ce tocmai aţi auzit.

Se lăsă tăcerea, apoi se înălţară murmure. Isus se întoarse la locul lui. Un bătrân se ridică şi strigă:

— E fiul lui Iosif, tâmplarul. Cum adică s-a împlinit scriptura? Cine eşti tu ca să vorbeşti de adus orbilor vederea?

Astfel încurajate, se mai auziră şi alte voci: aşa este, un tâmplar face acum legea, şi aşa mai departe. Cine se crede? Ce drept are el să vorbească de propovăduit evanghelia înaintea săracilor? Şi multe altele de acelaşi fel. Isus iar se ridică şi zise cu voce tare, zărind spume la gura unui bărbat care se ocupa şi de cămătărie:

— Să vă spun un adevăr de demult. Nimeni nu-i profet în ţara lui. Şi să vă mai spun ceva ce stă scris în scripturi. Pe vremea profetului Elisei, mulţi leproşi erau în Israel. Şi nici unul n-a fost tămăduit, nici un fiu, nici o fiică a lui Israel. Singurul care s-a lecuit de lepră a fost Naaman, şi Naaman nu era din Israel, ci din Siria.

Furia creştea. Rabinul, bătrânul Gomer, se apropie tulburat de Isus şi îi zise:

— Nu mai scoate o vorbă. Asta e casa Domnului. Nu se cuvine să se transforme într-un loc de zarvă şi ceartă. Pleacă.

Isus dădu din cap, îşi ridică privirea către galeria unde stăteau femeile şi o văzu pe mama lui acolo. Dădu din nou din cap, mai încet de data asta, dar nu schiță nici un alt semn de recunoaştere, sau regret, sau afecţiune. Ieşi cu paşi hotărâţi din sinagogă, însoţit de vorbe grele, cum ar fi: ruşinos, blasfemie, băiatul tâmplarului se crede profet, cine-şi închipuie că este, pentru numele lui Dumnezeu, şi aşa mai departe. Afară, în soare, se opri la trei metri de uşa sinagogii, se uită în urmă şi aşteptă. Cei doi tineri pe care-i zărise înăuntru, străinii atenţi, ieşiră şi ei şi se apropiară de el. Unul era bine făcut, oacheş şi şchiopăta puţin. Celălalt era mai firav. Cel bine făcut zise:

— Ni s-a spus să ne înfăţişăm înaintea ta. Eu sunt Andrei, pescar de meserie, dar de-acum te urmez pe tine, dacă mă primeşti. El este Filip.

— Eu am – sau am avut – o îndeletnicire mai puţin folositoare, zise Filip. Trebuie să-mi dai una nouă.

— Ce îndeletnicire ai avut? întrebă Isus.

— Sunt cântăreţ şi compun cântece.

— Şi cine v-a spus să veniţi la mine? Rabinul Gomer ieşi înaintea valului de furioşi care se revărsa din sinagogă.

— Sunt gata să te alunge din oraş, spuse el. Pleacă – şi pleacă iute. Apoi adăugă: Îmi pare rău că  s-a întâmplat aşa.

Expresia de pe chipul lui sugera că-i părea rău de atitudinea credincioşilor săi, cărora le lipseau bunăvoinţa, imaginaţia, buna-cuviinţă, dar şi de faptul că Isus părea să deschidă o uşă care, probabil, trebuia să fie deschisă, dar atunci, acolo, în fine, poate că nu era cel…

— Ioan ne-a trimis, spuse Andrei. Profetul, Ioan Botezătorul. Rabinul auzi cuvintele acestea şi se arătă tulburat. Se întâmplau lucruri, se stârneau lucruri noi, pe când el era bătrân, avea nevoie de o viaţă liniştită. Se întoarse cu mâinile uşor înălțate, pentru a stăvili şuvoiul celor care aruncau pietre. Unul aruncă, apoi altul, şi încă unul.

— După cum vedeţi, spuse Isus, nu avem de lucru aici, la Nazaret.

Între timp, gloata urla despre cum să nu-şi mai arate chipul pe-acolo, hulitor ce era, să dispară, şi toate cele. Pe Filip îl izbi o bucată ascuţită de cremene în obrazul stâng, din care începu să-i curgă sânge. Zâmbi.

— Deci o pornim la drum, spuse Isus. Dar nu le întoarse imediat spatele nazarinenilor. O porni cu paşi hotărâţi spre aceştia, şi dintre ei câţiva se dădură înapoi. Dar tot rămaseră destui care să azvârle cu pietre.

— Spre lac, zise Andrei. Nu-i aşa – spre lac? Spre Capernaum, unde locuieşte fratele meu. Simon, trebuie să-l cunoşti pe Simon.

— Capernaum, da, spuse Isus. Fratele tău, mai târziu. Şi o porniră la drum. Andrei şontâcăia înainte, abătut. La rugămintea lui Isus, Filip cântă nişte cântece, dintre care unul începea aşa:

             Când se vor pune copacii după iubire să strige?

             Nu primăvara,

             Ci-ntr-un anotimp

             Ce Domnu-l va alege.

Unele erau despre fete, altele – despre vin. Erau melodii simple,şi vocea lui Filip era frumoasă, chit că nu foarte puternică. În momentul în care ajunseră la Capernaum, dinspre lac bătea un vânt proaspăt.

— La sinagogă, zise Isus.

— Bineînțeles, îi răspunse Andrei.

În această sinagogă, pe Isus nu-l întâmpinară cu duşmănie. Credincioşii de-aici erau deprinşi cu tumultul discuţiilor în contradictoriu. Ascultau şi răspundeau cu strigăte. Dacă încuviinţau, făceau asta cu voce foarte tare. Nu erau ca nazarinenii.

— Să nu credeţi c-am venit să distrug legea ori să-i amuţesc pe profeţi, spuse Isus. Am venit nu să distrug, ci să împlinesc. Cu toate acestea, poruncile date de Dumnezeu lui Moise în vremurile de demult nu trebuie să rămână piatră moartă, venerate de minţi care nu gândesc…

— Piatră moartă? strigă un bărbat scund şi cu păr sârmos. Moartă? Tablele Legii sunt piatră moartă?

— Piatra, spuse Isus, e doar materialul pe care stă scrisă legea, dar legea e vie, la fel cum trupul este viu, trupul din carne şi oase. Omul e făcut din carne şi oase, şi se schimbă, dar totuşi rămâne acelaşi. Nu adevăr grăiesc?

Unii încuviinţară, dând din umeri, alţii îşi mângâiară bărbile, ca şi când ar fi vrut să spună că, după mintea lor, exista ceva noimă şi în a spune că nu era adevărat.

— Haideţi să luăm una dintre porunci, spuse Isus. Să nu ucizi. Iar cine va ucide – aşa ni se spune – va fi supus judecăţii. Eu accept asta, cu toţii acceptăm asta. Dar vă îndemn să vă gândiţi la întrebarea asta: de ce omoară omul?

Un tânăr bine făcut, cu păr lung şi moale, îi răspunse imediat:

— Pentru că urăşte.

— Imediat ai răspuns, zise Isus, şi ai răspuns bine. Ar trebui, deci, să adăugăm la porunca aceea străveche altă poruncă, una care pare nouă, dar nu e chiar nouă, pentru că esenţa ei se găsea în cea dinainte: Să nu urăşti. Căci a urî înseamnă a ucide în suflet. Ca urmare, dacă-ţi urăşti fratele, dacă eşti mânios pe fratele tău, ar trebui să fii supus judecăţii…

Un bătrân cu înfăţişare apatică spuse blând:

— Asta merge prea departe. Mânia este firească în om. Toţi ne mâniem.

— Aşa e firea omului, zise şi bărbatul scund, cu păr sârmos.

— Ei bine, răspunse Isus, trebuie să-nvăţăm să nu ne mai mâniem, aşa cum învăţăm să nu ucidem. Nu sărim să omorâm, pentru că ştim Legea. Trebuie să ne zidim în inimi o lege care să ne spună să ocolim ura şi mânia, ca şi când ar fi nişte crime. Şi voi merge chiar mai departe. Asta vă spun: dacă vă ocărâţi fratele, dacă-i spuneţi „Du-te dracului, prostule“, atunci sunteţi la fel de aproape de flăcările iadului ca şi când l-aţi fi înjunghiat.

Isus zâmbi auzind murmurul de proteste: Ei, nu, cu asta merge prea departe, şi tot aşa. Păi atunci nu mai avem voie să facem nimic. Nu e decât firea omului, în fond. Prostule – dar asta zicem de zece ori pe zi, la fel şi restul.

— Bine, surâse Isus. Pare-se că merg prea departe. Dar asta doar ca să vă arăt că trebuie să iubim. O inimă fără iubire de- vine iad. Nu-i aşa, ia spuneţi?

Păi da, poate, poate c-aşa e, pe undeva, poate merge prea departe, dar poate şi este ceva în asta. Tânărul cu păr lung şi moale zâmbi, şi zâmbi larg:

— Este ceva în asta? strigă Isus. Totul este în asta. Nu este important ce vede lumea şi ce judecă lumea. Lucrurile dinăuntru, din sine, sunt importante. Iadul şi judecata se găsesc în inima omului, la fel şi împărăţia cerului – căci ura şi iubirea se găsesc în inima omului. Haideţi să luăm altă poruncă a lui Moise. Să nu preacurveşti. Ce reiese din ce-am spus?

După cum era de aşteptat, când auziră asta, mulţi zâmbiră ironic şi rânjind, ca la ceva de neconceput. Chiar şi Andrei rânji, preţ de vreo trei secunde. Un bărbat de vârstă mijlocie, dar zdravăn, cu o gură roşie şi umedă mare, dar frumos conturată, spuse:

— După judecata dumitale, ce reiese este că prea curveşti dacă simţi numai dorinţă pentru nevasta altui bărbat. Ei bine, dacă vezi o femeie frumoasă pe stradă, adeseori te încearcă dorinţa, de vreme ce aşa ne-a făcut Dumnezeu. Dar nu poţi să-ți dai seama întotdeauna dacă e măritată sau nu. Aşa ajungi să transformi orice dorinţă firească în păcat. Da, dorinţa poate fi dăunătoare, dar numai dacă-i dai frâu liber. Vorbeşti prostii, domnule.

Isus îi zâmbi amuzat, pe când Ioan – aşa gândiră Filip şi Andrei – ar fi tunat şi fulgerat.

— Ei, da, zise Isus, putem admira, putem recunoaşte primele zvâcniri ale poftei, dar nu e corect faţă de soţiile noastre dacă nehrănim dorinţa şi stăm cu gândul la ea. Parcă tot nu înţelegeţi încotro merg şi ce vreau să spun – anume că păcatul nu ţine de înfăptuirea trupească, păcatul este aici, aici înăuntru – și se izbi în propriul piept cu pumnul mare.

Bărbatul scund, cu părul sârmos, îi strigă:

— Păi, învăţătorule, dacă dai frâu liber dorinţei, simţi o plăcere pe care gânditul la ea nu ţi-o dă. Dacă și gându-i la fel de rău ca şi fapta, eu prefer să rămân cu fapta.

Unii izbucniră în râs auzind una ca asta. Isus zise:

— Plăcerea nu-i un păcat, deşi, se-nțelege, gândul la plăcere duce la păcat.

Dinspre uşă, strigă o voce puternică, dar nesigură:

— Pleacă de-aici, Isus. Lasă-ne în pace. Nu te vrem aici. Era un bărbat de vreo şaizeci de ani, aproape gol, cu fâşii de piele atârnându-i de trupul plin de răni. Se târî în sinagogă în patru labe, dar, la vederea lui Isus, se ridică precum o fiară. Mulţi dintre credincioşii din sinagogă păreau să-l cunoască; unii se albiră şi încercară să plece; alţii se lipiră de pereţi. Isus zâmbi, ca şi când l-ar fi recunoscut, deşi nu exista nici o urmă de bucurie în zâmbet.

—Te ştim noi, Isus, toţi de-aici te ştim. Raccaba golafokh, fiul dumnezeului care-i măcelar, pleacă înapoi la tăiatul de lemne şi lasă-ne în pace.

— Linişte! strigă Isus foarte tare.

— Ia-ţi toiagul gros de dumnezeu în mână şi dispari, corcitură ce eşti.

— Linişte, am zis! răcni Isus.Vă poruncesc să-l sloboziţi, duhuri necurate din hăul iadului.    Sloboziţi-l!

Tot felul de cuvinte ciudate ieşiră din gura care părea să fie multe guri, deschizându-se toate cu un soi de bucurie prostească:

Domuz chiros chanzir chasir nguruwe.

Trupul a fost cuprins de convulsii puternice, zvâcnind şi zvârcolindu-se, iar cei de lângă pereţi încercară să se facă una cu aceştia. Urmă un răcnet cutremurător, însoţit de duhori groaznice, ca nişte vânturi spurcate.

— O să găsiţi un copac afară, le spuse Isus diavolilor care plecau. Faceţi-vă cuib acolo.

Şi celor doi bărbaţi care se aplecaseră peste trupul de-acum liniştit, dar care sforăia din toți bojocii, le zise:

— Luaţi-l. Duceţi-l acasă, în pat. Până la apus, nu va mai avea nimic.

Iar apoi, în timp ce era îndepărtat trupul care sforăia, Isus îşi continuă predica de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, deşi credincioşii băgară de seamă că nu mai părea dispus să vorbească despre preacurvia cu gândul.

— Aţi auzit spunându-se din vechime că un ochi se plăteşte cu alt ochi, un dinte – cu alt dinte. Ei bine, asta vă spun: nu vă împotriviţi răului. Dacă vă loveşte cineva pe obrazul drept, întoarceţi-i şi stângul. N-aveţi decât să râdeţi dacă vreţi, dar gândiţi-vă că tot ce vă spun izvorăşte dintr-o oarecare cunoaştere a lumii. Când loveşti un om, plăcerea nu-i dată de lovitură, ci de însufleţirea provocată de ciudă şi de mânie. Cum ar fi să nu le mai simţi? Ce rost ar mai avea atunci violenţa? Nu vă cer decât să încercaţi să vă stăpâniţi. Dacă răului nu i se va răspunde cu alt rău, ci cu iubire, atunci poate mai sunt nădejdi să construim împărăţia cerului.

Un bărbat zdravăn, cu privire crucişă, se ridică anevoie şi zise cu o voce bubuitoare:

— Uite ce cred eu, învăţătorule. Eu presimt ceva primejdie în toate astea. Căci ai un soi de putere de care nimeni aici de faţă n-a mai văzut…

— Nu eu am pus la cale, spuse Isus aproape cu umilinţă, această demonstraţie de putere de care vorbeşti. N-am avut de gând să impresionez. Am fost silit…

— Chiar şi aşa, te-aştepţi să luăm tot ce spui drept vocea adevărată a… în fine, cred că toată lumea de-aici ştie ce vreau să spun…

— Nu trebuie să luaţi de bun nimic din ce inima voastră respinge, zise Isus hotărât. Ce inimă poate tăgădui legea iubirii? Însă iubirea se învaţă încet. Prima dată, trebuie alungaţi demoni mult mai afurisiţi decât cei care-l chinuiau pe acel biet om. Demonii obişnuinţei, în primul rând. Demonii cărărilor bătătorite. Demonii a ceea ce numiţi firea omenească. Nu e uşor de iubit, dar trebuie să vă deprindeţi cu această cale.

— Trebuie? Trebuie?

— Eu nu dau porunci. Bucuraţi-vă de darul libertăţii de-a alege. Dar, dacă vă doriţi împărăţia cerului, atunci trebuie să alegeţi calea iubirii. Dacă vă doriţi iadul inimii, atunci continuaţi cu demonii obişnuinţei. Omul este o făptură liberă.

 

„Omul din Nazaret” de Anthony Burgess, traducere din engleză şi note de Dana Crăciun, Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction 2018

Parteneriat media


Despre autor

Anthony Burgess

Anthony Burgess

Personalitatea complexă a scriitorului bri¬tanic Anthony Burgess (25 februarie 1917— 22 noiembrie 1993) continuă să incite și să deconcerteze. Romancier, dramaturg, eseist, compozitor, libretist, traducător și critic, viața și arta sa țin amândouă de paradox. Născut la Harpurhey, o suburbie a Manchesterului, a studiat engleza la Manchester University și a intrat în armată în 1940. După demobili¬zare, a predat mai mulți ani, mai întâi în Anglia și apoi în Malaysia și Brunei. Și-a de¬di¬cat viața scrisului în urma unei erori medi¬cale: în 1959, a fost diagnosticat cu un cancer la creier și i s-a mai dat doar un an de trăit. Vrând să lase în urmă ceva avere, a scris re¬pede patru romane, care au avut succes: „The Doctor Is Sick” (1960), „The Right to an Answer” (1960), „One Hand Clapping” (1961) și „Devil of a State” (1961). Diagnosticul s-a dovedit greșit, iar Burgess a rămas consacrat ca scrii¬tor. Printre romanele sale se numără: trilogia „The Long Day Wanes”, alcătuită din „Time for a Tiger” (1956), „The Enemy in the Blanket” (1958) și „Beds in the East” (1959); „The Wanting Seed” (1962); „Inside Mr. Enderby” (1963, sem¬nat cu pseudonimul Joseph Kell); „Ochii doam¬nei mele. O poveste despre viața amo¬roasă a lui Shakespeare” („Nothing Like the Sun: A Story of Shakespeare’s Love Life”, 1964; Humanitas Fiction, 2015); „Enderby Outside” (1968); „Napoleon Symphony” (1974); „The Clockwork Testament, or Enderby’s End” (1974); „Omul din Nazaret” („Man of Nazareth”, 1979; Humanitas Fiction, 2018); „Earthly Powers” (1980); „Enderby’s Dark Lady, or No End of Enderby” (1984); „The Piano Players” (1986); „Moartea la Deptford” („A Dead Man in Deptford”, 1993; Humanitas Fiction, 2015). Fără să fie și romanul pe care să-l considere capodopera sa, „Portocala mecanică” („A Clock¬work Orange”, 1962, 2012; Humanitas Fiction, 2014) a devenit o carte-cult despre violența dusă la paroxism, consecințele reprimării tuturor instinctelor agresive și anularea posibilității de a alege. Pe lângă cele peste treizeci de romane, Burgess a scris scenarii de film, studii critice, biografii, simfonii și un libret de operă.

Scrie un comentariu