Cărțile mele Nr. 156

Păcătoșii din dragoste

Într-un vis de cândva, intru într-o librărie și găsesc o carte rară, mare ca dimensiuni, cu un design auster ca în unele colecții academice. O carte grea, m-au atras cărțile grele. Și-n vis, și-n realitate. Ca și cum ar fi o legătură între știința adunată între copertele lor și kilogramele de hârtie și de carton. Că nu se-ntâmplă așa are mai puțină importanță. Visul exprimă în maniera lui infantilă ceea ce am căutat inconștient, înainte de orice altceva, citind: un sens al lucrurilor. Încă îl mai caut. Între timp, cum se-ntâmplă și cu oamenii pe care i-am iubit, câteva din multele cărți citite, mari sau mici, grele sau ușoare, m-au făcut să fiu ce sunt azi în bună măsură. Sunt cărțile pe care, într-o formă sau alta, nu le uit și pe care le pot reciti oricând cu aceeași uimire și încântare. (Dumitrița Stoica)

Păcătoșii din dragoste apar în „Infernul” lui Dante Alighieri în cercul al doilea, umbre  aruncate în vârtejul unui vânt puternic, care-i poartă la întâmplare în toate direcțiile și nu-i scapă nicio clipă din vâltoarea lui. Sunt, de fapt, primii păcătoși din infern, mai aproape de intrare, prin urmare pedeapsa lor este cea mai blândă. Imediat după celebra poartă („Per me si va ne la città dolente/ per me si va ne l’etterno dolore/ […] Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate”*) apar șovăielnicii, cei care în viață  n-au fost de nicio parte, condamnați să rămână într-un fel de anticameră a răului. Nici infernul nu-i vrea. Primul cerc, rezervat păcătoșilor fără vină, care au trăit înainte de Hristos, aduce în fața extraordinarului călător prin lumea celor morți figuri ilustre ale Antichității. Ne aflăm în partea superioară a spațiului imaginat de Dante ca o pâlnie tot mai îngustă și mai întunecată, în fundul căreia este prins în gheață îngerul răzvrătit.

În cercul al doilea, al poftei carnale, al desfrâului, dar și al iubirii adulterine tragice, sufletele nu se odihnesc niciodată. Pedeapsa lor este chiar acest zbor continuu și haotic, generat de o forță oarbă și teribilă, căreia nu i se pot împotrivi. Printre ele se află personaje celebre, fie ale istoriei, fie ale ficțiunii: Semiramida, Didona, regina Cartaginei, Cleopatra, regina Egiptului,  figuri ale războiului troian ca Elena, Ahile și Paris, și, în cele din urmă, Tristan din cunoscutul roman medieval, un mit, în viziunea lui Denis de Rougemont, al iubirii occidentale. Privirea lui Dante este atrasă de un cuplu obscur până la el, care va deveni, însă, celebru, pe măsură ce „Divina Comedie” își va căpăta în timp locul de prim rang în cultură. Căsătorită la decizia familiei, din motive politice, cu Gianciotto Malatesta, Francesca da Rimini se îndrăgostește de fratele acestuia, Paolo. Francesca este fiica lui Guido da Polenta, conducătorul Ravennei, orașul în care a trăit scriitorul în ultima parte a exilului. De data aceasta, călătorul prin infern întâlnește ființe umane trecute de puțină vreme în lumea umbrelor, a căror amintire cu siguranță mai dăinuie în orașul ultimilor săi ani de viață.

Este una dintre poveștile din întreaga operă dantescă cu un puternic impact cultural. Nu cea mai spectaculoasă, nici cea mai sofisticată. Cum se explică succesul ei?  Am citit „Infernul”, doar prima carte a „Divinei Comedii”, pe la 13-14 ani, un lucru aparent neobișnuit. M-au atras de la început cărțile care au făcut istorie, din nevoia de a afla pe ce lume trăiesc și  dintr-un fel de intuiție a faptului că metoda cea mai bună în acest sens ar putea fi aceea a fundamentelor. Pe lângă cititul la întâmplare și de tot felul, nu doar ficțiune. Și tot aparent surprinzător, tocmai cărțile care se recomandă de regulă la această vârstă au jucat, cu unele excepții, un rol minor. Orice copil își trăiește vârsta pregătindu-se mai mult sau mai puțin conștient pentru altele. Mi-am dat seama de la primul cânt că nu am în față o carte ușoară și că vor rămâne multe lucruri neclare, dar îmi oferea atât de mult, încât ceva s-a găsit și pentru mine. Înainte de orice, povestea Francescăi și a lui Paolo.

Imaginarul infernal include o demonologie sincretică, păgâno-creștină și câteva toposuri: întunericul, bestialitatea, acvaticul malefic și focul în care ard păcătoșii, când nu se zvârcolesc în noroi, în smârcuri, în nisipul fierbinte, în apele puturoase ale Styxului, în râul de sânge, sau nu sunt prinși în gheața ultimului fluviu, Cocito. Cuplul îndrăgostiților face notă discordantă în mare măsură. Zboară îmbrățișați în văzduhul întunecat, ca de furtună („Era ’ntr-un loc de-orice lumină mut”, în traducerea lui George Coșbuc), par ușori, seamănă cu niște porumbei („colombi”). Dacă în alte cazuri, viciul este asociat cu figuri din zona animalității, care stârnesc spaima sau dezgustul, în cercul al doilea termenul de comparație este pasărea:

„E come li stornei ne portan l’ali
nel freddo tempo, a schiera larga e piena,
così quel fiato li spiriti mali
di qua, di là, di giù, di sù  li mena”**

Călătorul vrea să le afle povestea, pentru că nici uraganul nu-i poate separa. Există în atitudinea lui ceva care trece dincolo de mila creștină, o împărtășire a unei suferințe care pare să-i fie prea bine cunoscută. Iubirea se aprinde repede în inimile gentile („Amor, ch’ al cor gentil ratto s’apprende”) și este, cel puțin în primul moment, o emoție imposibil de stăpânit, generată de întâlnirea frumuseții. Frumusețea Francescăi și a lui Paolo. Manifestarea fizică a unei atracții către un dincolo inefabil, către o plenitudine care nu poate fi a lumii de aici. O întreagă tradiție culturală plecând de la „Banchetul” lui Platon plasează sentimentul în această sferă spirituală, iar Beatrice, călăuza lui Dante prin Paradis, aparține aceluiași scenariu poetico-metafizic. Momentul căderii în ispită, relatat de  Francesca, nu are nimic concupiscent, e al emoției și al senzualității tinerești, aproape inocente: sărutul provocat de o iubire asemănătoare, aceea a lui Lancelot și a reginei Guinevere, de care află citind împreună ca să-și umple timpul, ca să-l facă mai dens.

Povestea Francescăi îl tulbură pe călătorul prin infern până la pierderea cunoștinței. În nicio altă parte durerea lui nu se manifestă atât de violent. Compasiunea este sentimentul pe care-l trăiește, durerea lor devine durerea lui, parcă mai greu de dus decât povara personală:

„Mentre che l’uno spirit questo disse,
l’altro piangëa; si che di pietade
io venni men così com’io morisse.
E caddi come corpo morto cade.”***

Fără îndoială că această compasiune poate tulbura profund orice cititor, cu atât mai mult unul care abia începe să înțeleagă experiența iubirii. În plus, magia marii poezii, fie ea și-n forma textului tradus, joacă un rol major în această inițiere. Poate a mai întâlnit povești nefericite prin texte mai potrivite pentru o vârstă mică, prin romane de capă și spadă sau de mistere, dar nu i-a rămas niciuna prea mult în memorie. Nu a întâlnit aproape deloc mila asta sfâșietoare când e vorba de adulter în realitate. Judecata aspră a comunității se-ndreaptă mai mereu împotriva femeilor. Oricum, știe prea puține, nici familia, nici școala nu-i sunt de mare ajutor, s-ar putea spune că, dimpotrivă, se străduiesc să-l asigure că, dacă va fi cuminte, prin urmare dacă va respecta regulile cunoscute, totul va fi bine. Nu înțelege de ce Francesca și Paolo au ajuns în infern, după ce fuseseră înjunghiați de Gianciotto Malatesta, omul puternic, bătrân și urât, aruncat mai jos, se pare, de Minos judecătorul, în cercul ultim, Caina, al trădătorilor de rude. Are impresia că sunt mai degrabă niște victime. A aflat câte ceva despre Evul Mediu și religia creștină, mai nimic despre dulcele stil nou, trubaduri, „la cortesia” și  categoric nimic despre doctrina thomistă. Se gândește că povestea asta cu regulile este complicată rău, că poate ar trebui făcute altele. Că Francesca a fost sacrificată pentru binele cetății, ca să fie mai puternică (cetatea, nu ea).

Cu o întrebare mai mult intuită decât formulată s-a încheiat atunci nevoia de a înțelege de ce este atât de complicat să fii îndrăgostit, tânăr și fericit. A găsit-o  în toată limpezimea ei inconfortabilă ceva mai târziu: „Te rog stăruitor să-mi răspunzi cinstit la o întrebare: închipuiește-ți că ți-ar fi dat să clădești cu mâna ta destinul omenesc spre fericirea tuturor, ca lumea să se poată bucura în sfârșit de liniște și pace, dar că, pentru a ridica această construcție, trebuie neapărat, e absolut necesar să ucizi în chinuri o făptură plăpândă […] Spune, ai accepta în aceste condiții să fii tu arhitectul?” (F.M. Dostoievski, „Frații Karamazov). Ar fi răspuns exact ca Aleoșa. Se pare că lumea n-a fost așa de bine întocmită pe cât i se tot spune și că va avea nevoie  de un îndelungat exercițiu al compasiunii și de tovărășia unor prieteni care nu și-au pierdut umanitatea în infern.

*”Prin mine treci spre locul de durere,/ prin mine treci spre veșnica jelire/…Voi, ce intrați, lăsați orice speranță.”

** Și cum pe-aripi se lasă rând pe rând,/ fugind de toamnă păsări călătoare,/ la fel și ei se lasă duși de vânt,// în sus, în jos, de-a valma, fără stare”

*** Și-n timp ce unul se rostea-n cuvinte,/ cel’lalt plângea, astfel încât, dovadă/ că-mi frânse mila grai și simțăminte,// căzui cum numai morții pot să cadă.”

(traducere de Eta Boeriu)

În imagine: Gustave Doré, „Paolo și Francesca da Rimini”, 1863

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

1 comentariu

  • Subtilă analiză. Divina Comedie este și în vremurile tulburi pe care le trăim, mai actuală ca oricând.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: