Cartea săptămânii Cronici Nr. 147

Paradisul ceresc și infernul lumii pământești

Cunoscutul poet și prozator Daniel Bănulescu (n. 1960, București) a publicat anul trecut un nou roman cu titlu inconfundabil, „N-ai vrea să te trimit în Paradis?” (Editura Paralela 45, 2019), care – alături de „Te pup în fund, Conducător Iubit!”, „Diavolul vânează inima ta” și „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor” – face parte din „clanul de romane” intitulat „Cea mai frumoasă poveste a lumii”. Nouăzecist, cu studii de inginerie, trecut prin Cenaclul „Universitas”, condus de criticul și teoreticianul Mircea Martin (cenaclu evocat în trecere și în cel mai recent roman – se ținea vinerea în Schitu Măgureanu, ca un ecou, probabil, la Cenaclul „Junimea” al optzeciștilor, condus de Ov. S. Crohmălniceanu), Daniel Bănulescu e posesorul unei formule romanești-marcă personală (așa cum se întâmplă, mutatis mutandis, și la Ștefan Agopian).

Romane ironic-parodice plasate în comunismul ceaușist al anilor ’80, cu un gust aparte pentru limbajul argotic și anecdotica epocii (reciclează cu voluptate, aș spune, bancurile din comunism avându-l ca protagonist pe „iubitul conducător” și nu numai), cărțile lui Daniel Bănulescu nu sunt lipsite de gravitate și de o dimensiune reflexivă atemporală, care are de-a face cu condiția umană în genere, nu numai cu represaliile și persecuțiile dictaturii ceaușiste. Individul uman ca „teritoriu” pe care și-l dispută îngerii vs demonii, viziunea gnostică și duală asupra lumii, guvernate de Dumnezeul bun (Yahweh, căruia îi este… „dedicată” cartea) vs Dumnezeul rău (Magog sau Gog Al Magog), „Războiul Spiritual” care se duce pe Pământ între „cele două tabere de duhuri, diavolii și îngerii” care-i înconjoară fără scăpare pe oameni – toate acestea imprimă cărții o doză de misticism (à la Bulgakov, fără îndoială, cu atât mai mult cu cât regimul comunist și oamenii lui capătă aceleași conotații diabolice, ale instaurării răului pe Pământ, pe care le regăsim în „Maestrul și Margareta”). Misticism gnostic, narațiune conspiraționistă (nelipsită de suspans) și anecdotică ceaușistă – iată o combinație inedită pe care o găsim numai în romanele lui Daniel Bănulescu.

Omul este – declară naratorul ironic-reflexiv – un amestec incert de bine și rău, manevrat, după caz, de „duhurile” îngerești sau diavolești:
„Omul e un amestec soios de rău și de bine.
E un caz disperat.
Ce fel de fiară etică este un om? (…)
Cum să cunoști ceva exact despre o asemenea creatură?
Totuși, analizând, pentru un segment mai îndelungat de timp, viața vreunui om, oricare duh poate descoperi, cu o oarecare aproximație, de cine este acel om atras: de Dumnezeu? Sau de Has Satan?”.

Taximetristul Țaca Genel, „odios și simpatic” – personaj cu care se deschide romanul –, pare a face parte din ultima categorie, căci se oferă să-l slujească cu abnegație pe Has Satan. Iată și portretul fizic al diavolului încarnat (în persoana unui inginer de foraj, pe care taximetristul îl preia de la Aeroportul Otopeni): „Has Satan apare costumat în trupul unui bărbat înalt de doi metri. Poartă o pereche de ochelari cu lentilele sfărâmate în câte 100 de fragmente. Urechile îi sunt transparente. Părul alb, tuns scurt, contrastează cu frăgezimea pielii de adolescent. Vântul îi suflă poalele pardesiului în așa fel încât ele îi dansează în jurul trupului, ca niște flăcări”.

Această descindere bulgakoviană a Diavolului în București, sub chipul unui inginer de foraj, al cărui ajutor pământean este taximetristul Țaca Genel (decapitat și reînviat fulgerător, scenă cu multe trimiteri literare și pop-culture) are, desigur, o misiune: aceea de a-l salva pe Magog din Închisoarea Adâncului și de a-i permite reinstaurarea domniei pe Pământ. Salvarea implică fabricarea de chei trasate după măsura trupului uman – iar sorții „diavolești” cad asupra „revoluționarului” sau disidentului (ori „șpringarului”, cum îl numește, în limbaj argotic, naratorul) Iarba Fiarelor (IF), vinovat de a fi complotat împotriva lui Ceaușescu (și a fi încercat să-l ucidă) în cadrul organizației Armata Fiarelor. Urmează tribulațiile disperate ale IF-ului în „împărăția subterană” a Bucureștiului ca un soi de infern pământesc, în încercarea – la limită (fizică și psihică) – de a scăpa cu viață, singur, cu ajutor omenesc (fostul coleg de școală Marinică Mihăilă) sau îngeresc:

„IF-ul stă trântit pe sacul său de dormit, în Valea Viermilor, în canalul său întortocheat și se gândește în tihnă. Nu se spune că: «Cine se gândește în tihnă se întâlnește cu el însuși»? Și ce dacă? Oare aceste spirituale întâlniri cu tine însuți au proprietatea de a te salva și de la moarte?
De aici, din străfundurile pământului, poți să observi foarte bine că lumea e demonizată. Fiecare trăiește cu un demon care îl strânge de gât. Toate luptele au loc în noroi. Nu există limite ale cruzimii. Fiii deșertăciunii se scurg în țărâna morții.
Iarba Fiarelor s-ar căra cu bucurie din acest film, dar în care altul să se refugieze?
-Ai auzit ce-a mai lansat Ceaușescu? își vorbește sieși, ca de obicei, pe șoptitelea, IF-ul, pentru a-și mai calma groaza de moarte.
-Ce?
-O cugetare.
-Care cum sună?
-Sună așa: «Orice om e mult mai puțin valoros decât pâinea pe care o mănâncă… Omul e un etern izvor de risipă… Tu pe cine ai proteja: omul sau pâinea? Eu voi salva întotdeauna pâinea de oamenii mărginiți și răutăcioși care vor s-o mănânce»…”.

Iată o mostră de text cu toate ingredientele la vedere: ironie parodică, avându-l pe Ceaușescu drept erou de cartoons, dar și gravitate sumbră, cu ecouri biblice. În fond, romanul lui Daniel Bănulescu are ca temă profundă moartea (și frica de moarte), explorată în contexte mistic-religioase (demonii sînt, cu precădere, agenți ai morții), dar și politice – dictatura ceaușistă, diabolică ea însăși prin capacitatea de terorizare și distrugere a omului.

Romanul este întrucâtva și unul al Bucureștiului (sfârșitul anilor ’80), el începe cu o lungă plimbare în taximetru – nelipsită de farmec urban – a Diavolului și a acolitului său Țaca Genel, de la Otopeni către arterele principale ale Capitalei (trec pe la Arcul de Triumf, Kiseleff, Casa Poporului, Schitu Măgureanu etc. și ajung până în Cotroceni, destinația finală), urmată apoi de subteranele pentru damnați ale aceluiași București (v. tribulațiile în rețeaua de termoficare de la Bucur Obor și Dristor ale IF-ului, dar și subteranele Grădinii Zoologice cu Oameni a lui… Ceaușescu, închisoare sinistră din care încearcă să evadeze – ajutat de IF – un al doilea personaj, Dorian Clejan, cameristul trădător al dictatorului).

Titlul cărții, „N-ai vrea să te trimit în Paradis?”, nu e numai retoric, ci și ironic, fiindcă întrebarea implică, de fapt, o invitație la moarte: pentru a ajunge în Paradis, orice individ – și în special credincios (spune naratorul) – trebuie mai întâi să moară… Cum spuneam, romanul de față vorbește – dincolo de orice recuzită – despre moarte și despre condiția umană (mizeră, insignifiantă, dar atinsă de demonie). În orice caz, în carte figurează numai infernul – infernul lumii pământești, din care în aparență nu există scăpare (diavolul pare decis să câștige domnia lumii, în fața lui Yahweh și a îngerilor săi). Cu toate acestea, „N-ai vrea să te trimit în Paradis?” e, în mod paradoxal, un roman plin de umor și dă seamă, într-o manieră stilistică inconfundabilă, de un excelent prozator contemporan.

Daniel Bănulescu, „N-ai vrea să te trimit în Paradis?”, Editura Paralela 45, Colecția „Biblioteca românească”, Pitești, 2019, 188 p.

Susține Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: