Cronici

Patru cărți importante din biblioteca italiană (I)

De curând, am descoperit patru capodopere ale bibliotecii italiene esențiale pentru vremurile actuale. Acestea au în centrul lor omul aflat într-un permanent conflict cu el însuși, cu cei din jurul său și cu epoca în care trăiește.

Ar fi absurd din partea mea să-i așez în aceeași listă pe Francesco Petrarca, Machiavelli, Torquato Tasso și Leopardi? Eu zic că nu.

Între scrierile celor patru se creează o fină și indisolubilă legătură. Fiecare lucrare în parte dezvoltă teme precum: antiteza dintre omul de rând și cel ales, singurătatea, suferința, ignoranța, gloria, genialitatea, condiția poetului în lume și plăcerea.

„Despre ignoranță: a sa și a multora” de Petrarca

Francesco Petrarca se naște pe 20 iulie 1304, în apropiere de Arezzo, într-o familie de exilați florentini. După moartea mamei, acesta scrie prima sa compoziție literară: „Breve Panegricum defunctae matri”. Ulterior, urmează studiile la Montpellier, apoi la Bologna.

În 1327, pe 6 aprilie, în biserica Santa Clara din Avignon, începe iubirea poetului pentru Laura, căreia îi este dedicat „Canțonierul”, o importantă culegere de poezii ce au marcat evoluția literaturii europene umaniste.

În activitatea sa de filolog și studios al bibliotecilor de manuscrise, Petrarca descoperă o serie de inedite ciceroniene ce vor exercita mai târziu o puternică influență asupra sa. La Florența începe să lege o strânsă prietenie cu Boccaccio, ce-i propune să devină profesor, însă acesta refuză, deoarece este intens implicat în politica cetăților italiene și în cea papală.

Dintre toate scrierile sale, lucrarea de referință este „Despre ignoranță: a sa și a multora”, apărută în anul 1367.

Aceasta reprezintă o importantă critică la adresa aristotelismului universitar, a modului de transmitere a cunoașterii în universitatea epocii sale. De asemenea, în acest tratat despre ignoranța individuală și colectivă se reflectă răspunsul pe care Petrarca îl dă celor patru învățați aristotelicieni care îl socoteau un individ necultivat. Inițial, întreaga creație pare a fi mai mult o invectivă, dar îndată aprofundată, se va observa stilul epistolar confesiv, însoțit de lamentație.

O parte din corespondența sa îi este dedicată umanistului italian Donatus Albazani, însă, pe parcursul volumului, Petrarca nu îl neglijează pe cititor, rugându-l să fie îngăduitor.

La început, poetul deplânge invidia de care se simte înconjurat:

„Iar acum chiar sfânta prietenie îmi strigă să străpung cu vârful penei mele, tocmai prin coapsa ei, invidia nelegiuită pe care o încălzește la sân în îmbrățișări fără egal”.

De-a lungul paginilor, Petrarca nu poartă un război cu prietenii săi, ci cu invidia însăși, care este capabilă să aprindă până și sufletele celor apropiați. Pentru această luptă, poetul s-a înarmat cu argumentele necesare. La un moment dat, pare că ni-l putem imagina la tribunal, în spațiul judecății, unde își acceptă ignoranța și este conștient de ea, dar nu se lasă mai prejos. El pledează pentru manifestarea unei culturi superioare celei a detractorilor săi și pentru incapacitatea omului de a atinge cunoașterea în planul absolut.

La rândul său, îi acuză pe cei patru așa-ziși prieteni de impietate și sacrilegiu. El afirmă că cei patru nu-și merită titlurile de filosofi cu care se afișează ostentativ în fața mulțimii. Petrarca își arată disprețul față de cei care cred orbește în vorbele lui Aristotel, fără a le analiza și cântări. Este vorba despre cei care nu aduc vreo contribuție lumii în care trăiesc și sunt lipsiți de orice urmă de individualitate.

Încă din tinerețea sa, poetul a fost apreciat și a căpătat faima omului de litere în cetățile pline de învățați. Faima aceasta a fost răpită de cei patru, catapultându-l către cel mai josnic statut al vremii: cel de ignorant. Vom observa în continuare felul în care discursul capătă note de dezamăgire, pe alocuri, și de revoltă.

În viziunea prietenilor săi, este surprins într-o continuă involuție, găsindu-se la bătrânețe om de rând. Astfel stând lucrurile, lui Petrarca nu-i rămâne decât să ia două decizii: să sufere și să poarte cu el această nemulțumire sau să meargă mai departe, trecând peste „toate celelalte care li se întâmplă oamenilor- pierderi, sărăcie, trudă, durere, oboseală, moarte, exil, ponegreală”.

Petrarca nu este numai figura de referință a secolului al XIV-lea, ci și cea mai influentă. După cum vom observa ulterior, acesta l-a influențat cel mai mult pe Leopardi.

În tezele sale despre adevăr, Leopardi se inspiră din înțelepciunea poetului care afirmă că obiectul intelectului este adevărul. În argumentele sale își declară iubirea față de această valoare morală.

Este interesant de observat cum toți cei care au urmat după Petrarca l-au avut drept sursă de inspirație pe acesta, iar poetul a fost, la rândul lui, mânat în cugetările sale de Cicero, pentru care are toată admirația. Așadar, se remarcă existența unei permanente raportări la trecut, la oamenii desăvârșiți care au lăsat urme vizibile în drumul lor spre glorie. Aceasta din urmă nu le-a fost deloc străină, însă toți recunosc că sunt alte aspecte mai importante ce merită a fi atinse. Faima este privită ca o încătușare din care ar dori să se elibereze, deoarece numai ei pot cunoaște truda și greul care i-au adus pe acele culmi.

Ultimul argument pe care Petrarca îl prezintă în sala de judecată este plin de bunătate și înțelepciune, și dovedește statutul fals pe care prietenii i l-au atribuit:

„Auzind acestea, cine ar mai simți indignare când se spune ceva împotriva sa, de vreme ce atâtea au fost spuse de atâția împotriva atâtora? Nu-mi mai rămâne nimic altceva decât să-i rog și să-i implor – nu mă refer la tine și la alții, ci la ceilalți prieteni și, deopotrivă, cenzori ai mei – să mă iubească de aici încolo, chiar dacă nu ca pe un om de litere, ci ca pe un bărbat bun; dacă nici așa, atunci ca prieten; dacă însă nu meritam, lipsit fiind de calități, nici numele de prieten, măcar ca pe un om binevoitor și plin de iubire”.

„Scrisori” de Niccolò Machiavelli

Niccolò Machiavelli s-a născut în data de 3 mai 1469, la Florența. Deși condiția economică a familiei era una modestă, părinții au fost întotdeauna preocupați de educația și cultura celor patru copii. Mama avea înclinație spre poezie, iar tatăl era un cititor pasionat, biblioteca abundând în cărțile scriitorilor antici. Cum era de așteptat, Machiavelli își începe educația umanistă. Putem sesiza mintea sclipitoare pe care acesta o avea, încă din copilărie. La vârsta de 12 ani, citește clasicii latini și face primele exerciții de redactare în latină. Fiind un atent observător al treburilor cetății, are șansa să urmărească felul în care Republica Florenței trece în stăpânirea Medicilor, iar apoi răsturnările de regim. Ulterior, începe să frecventeze cursurile de poetică și de retorică ținute de Virgilio Adriani.

Între 1498 și 1512, în calitate de secretar al celei de-a doua cancelarii a Republicii Florentine, trimite numeroase scrisori atât superiorilor, cât și colegilor săi. De cele mai multe ori, acestea reprezentau analize politice aprofundate sau mesaje trimise prietenilor, din care nu lipseau poanta și zeflemeaua.

Cititorii care vor descoperi scrisorile vor putea să observe cum, plin de înzestrare, trece de la simple exerciții de erudiție la stilul comic, predominant în majoritatea textelor.

Un exemplu elocvent în acest sens poate să fie dat de corespondența cu prietenul Francesco Vettori din anul 1515:

„Cine ar citi scrisorile noastre, distinse prietene, și ar vedea cât de diferite sunt una de alta, s-ar mira nu puțin, pentru că o dată ne-ar găsi oameni serioși, interesați numai de lucruri însemnate, în mintea cărora nu e loc decât de gânduri cinstite și mărețe. Altă dată, însă, întorcând foaia, tot noi i-am părea ușuratici, nestatornici, destrăbălați, interesați de fleacuri”.

Putem remarca aici motivul dualității. Este vorba despre dualitatea ființei umane. Din punctul de vedere al lui Machiavelli, acest fapt trebuie să fie lăudat și nicidecum criticat, deoarece omul imită natura, ce este felurită și ea, la rândul ei.

Machiavelli strecoară în scrisori ample observații despre orânduiala lumii, despre„lucrurile” ei. Cu o privire detașată și rece, îi numește „țicniți” pe indivizii superficiali, incapabili să se sustragă din cadrul colectivității, însă, are toată admirația pentru cel care străbate propriul drum, apelând la propria minte și imaginație.

Încă de la început, își acceptă condiția și face tot ce-i stă în puțință pentru a o depăși. Plin de sinceritate, îi recunoaște lui Francesco Vettori că, mai înainte de a se desfăta, trebuie să muncească din greu. Simplele afirmații îi arată soarta, împotriva căreia nu se revoltă, dar cu care nu se împacă atât de ușor. Remarcăm, de la un capăt la altul al volumului, luciditatea care e presărată cu grijă în fiecare scrisoare. Machiavelli este conștient de influența pe care o are în cadrul epocii și se impune atât în fața cunoștințelor, cât și a marilor puteri. Fără nicio reținere, le scrie diverșilor ambasadori și conducători despre posibilele strategii de luptă, ceea ce arată priceperea și îi asigură statutul de fin observator al cetății. El își întemeiază un raționament bazat pe reguli ale comportamentului uman și politic, ce capătă ulterior aspectul unei întregi scheme teoretice. Ce anume ar putea anima aceste importante scrisori dacă nu dorința aprinsă de a reveni în politica activă?

Pe tot parcursul său, Machiavelli nu este singur.Cel care nu-l abandonează în perioadele întunecate este Dumnezeu. Obișnuiește să-i ceară de fiecare dată ajutor divinității, afirmând că reprezintă singura sa nădejde.

Mă întorc acum la paralela pe care acesta o face între indivizii superficiali și cei profunzi. Printre cei înzestrați, care sunt puțini la număr, își găsește locul și Machiavelli. În acest sens mi-a atras atenția un fragment ce descrie o zi obișnuită din viața sa și îi reflectă priceperea literară. După ce se întoarce la han, se întâlnește cu un hangiu, un măcelar, un morar și doi cărămidari cu care joacă table. Iritat fiind de prezențele acestor „păduchi”, se întoarce acasă și își schimbă hainele murdare cu veșmintele regești. Îmbrăcat astfel, poposește ore în șir în lumea celor ce-l înțeleg cel mai bine: marii oameni din vechime. Fiind absorbit de cunoaștere, nu mai ține cont de timpul care trece și se pierde printre rândurile pline de înțelepciune comparate cu niște bucate cu care doar el se poate hrăni:

„Timp de patru ceasuri nu știu ce-i aceea plictiseala, uit de orice supărare, nu mă sperie sărăcia, nu mă înspăimântă moartea: mă mut cu totul în lumea lor”.

Observăm o corelație interesantă realizată între veșmintele pe care le poartă și oamenii ce-l înconjoară. Mințile sărace sunt asemenea hainelor murdare de tină ce trebuie să fie curățate de petele ignoranței. Dacă în primul caz, Machiavelli asista la diverse certuri și reproșuri, în a doua parte, el este primit cu iubire de idolii săi, remarcându-se astfel antiteza dintre cele două planuri. Dacă cu omul de rând nu putea să poarte o conversație care să nu-i „mucegăiască” creierul, cu oamenii aleși descoperă că poate comunica și că aceștia nu ezită să-i răspundă la întrebări. Astfel apare sentimentul de apartenență după care orice ființă umană tânjește. Machiavelli își găsește, în cele din urmă, locul său.

Cu alte cuvinte, este necesară evadarea din sfera nimicniciei. Odată cu debarasarea veșmintelor obișnuite și uzate, omul trebuie să pășească „sub bolțile antice în alaiul marilor oameni”, îmbrăcat ca atare, în straie speciale, de curte.

Despre autor

Ioana David

Ioana David

Ioana David predă la Şcoala Spectrum-Ploieşti şi studiază la Facultatea de Pedagogie a Universităţii de Petrol şi Gaze Ploieşti.

Scrie un comentariu