Cronici

Patru cărți importante din biblioteca italiană (II)

„Scrisori din casa de nebuni” de Torquato Tasso

Torquato Tasso s-a născut pe 11 martie 1544, la Sorrento. Este fiul Porziei de’ Rossi, nobilă, și al lui Bernando Tasso, descendent al unei familii de nobili. Torquato cunoaște încă de la început influența puternică a tatălui asupra viitorului său de poet și curtean. Tatăl însuși a fost un literat cu o educație aleasă. Anul 1552 este unul însemnat pentru viața poetului. Tatăl său este nevoit să-l urmeze în exil pe principele Sanseverino, iar familia se destramă. Torquato urmează cursurile la o școală iezuită din Napoli, unde primește o educație catolică riguroasă, dovedindu-se a fi unul dintre cei mai buni discipoli.

După moartea mamei, își urmează tatăl la Urbino, apoi la Padova, unde își continuă studiile. Într-o perioadă intensă de activitate poetică, a scris drama pastorală „Aminta” – o idealizare lirică a vieții de curte. În 1575 a terminat capodopera „Ierusalimul eliberat”, un poem epic în octave rimate, despre prima cruciadă, care îmbină evenimente istorice cu episoade idilice romantice imaginare.

A suferit de mania persecuției și, din 1579 până în 1586, a fost internat din ordinul ducelui. În teoria Renașterii, boala lui Tasso era numită melancolie, boală produsă de excesul de imaginație și acutizată la vremea apusului. Astăzi o numim depresie.
Viața poetului melancolic Tasso are, trebuie s-o recunoaștem, un farmec aparte, inspirând mai mulți mari artiști, printre care și pe Giacomo Leopardi. Despre acesta voi discuta mai jos.
„Scrisorile” lui Tasso au în centrul lor motivul geniului persecutat. Figura sa excepțională se detașează vertiginos de cea a celorlalți poeți, ceea ce a dus la analiza legăturilor existente între genialitate și nebunie. Propun spre observație complexa sa operă artistică și nu cazul clinic.
Titlul volumului nu a fost ales întâmplător. În timpul internării la ospiciul Sfânta Ana, epistolarul său devine din ce în ce mai dens. Există aproximativ circa 2000 de scrisori, dar marea majoritate au fost distruse ori s-au pierdut.

În scrisorile sale este evidentă condiția curteanului și a artistului. Tendința este una introspectivă, iar scrierea este dominată de singurătate și melancolie. Totodată, cartea este și o cronică a lamentărilor cotidiene, iar Tasso nu se jenează să formuleze diverse rugăminți, cereri continue de a primi protecție, bani, daruri sau pomeni.

La fel ca Petrarca și Machiavelli, dar și Leopardi, Tasso face parte din categoria sufletelor sofisticate și masochiste, neînțelese de majoritatea oamenilor – în mare parte, suflete simple, lipsite de probleme existențiale sau de incertitudini.

Ceea ce intenționează Tasso este să realizeze o introspecție de tip emoțional, sentimental și intelectual. Mai târziu vom găsi și la Leopardi aceeași nevoie de confesiune care să atingă nivelul unei ascultări permanente a sinelui și a comunicării cu ceilalți printr-o analiză interioară minuțioasă.

Cititorul nu va găsi episoade cavalerești sau vreo scrisoare de dragoste. Tot ceea ce trebuie să facă este să se lase scufundat în multiplele speculații filozofice.

Să ne întoarcem puțin la mania persecuției de care suferă Tasso. Aceasta este obișnuită în cazul comportamentelor paranoide tipice, avându-și originea în dorința intensă de autodepășire. Tasso se consideră, în mod contradictoriu, „servitor nobil”. Structura oximoronică sugerează atât nevoia de protecție, cât și ocupația de poet. În mod repetat consideră că în schimbul omagiului pe care îl aduce principelui merită să primească protecție, onoruri și glorie. Astfel, remarcăm cum individualitatea sa este împărțită în două. O jumătate îi aparține Curții, iar cealaltă Artei.

În acest sens, se evidențiază un pasaj din scrisoarea pe care i-o adresează cardinalului Scipione Gonzaga:

„Nu mă mai plâng nici că mi-e inima obosită de suferința aproape necontenită, nici că-mi simt capul mereu greu și că mai tot timpul mă doare, nici că auzul și văzul îmi sunt foarte slăbite, iar mâinile și picioarele sfrijite și vlăguite; ci, trecând peste toate acestea cu un scurt oftat, mă voi apuca să povestesc despre suferințele sufletului, care, fiind mai presus de toate iubitor de faimă, nu se va putea însănătoși niciodată dacă nu și-o recapătă, și nici nu va crede că și-a recăpătat-o dacă nu va vedea nici un semn în această privință; fiindcă faima e semnul că ești socotit vrednic de binefacere, dacă îi dăm crezare lui Aristotel, sau e răsplata virtuții, cum tot Aristotel o definea altundeva.”

Este vorba aici despre recăpătarea gloriei de poet și a demnității de om, pe care încearcă să le salveze din lanțurile bolii ce-i distrug, puțin câte puțin, interiorul. În ciuda halucinațiilor, încearcă să-și păstreze cu sfințenie luciditatea și pledează pentru cinste și învățătură. Cele din urmă sunt valorile pe care le promovează înaintea oricăror bogății sau onoruri.

În concepția sa doar cinstea și învățătura pot asigura fericirea și totodată binele unui om. Restul sunt de prisos, reprezentând doar bunuri de care omul se poate lipsi, sărăcind spiritul, neîntregindu-l.

Scrierile sale i-au asigurat un loc de cinste printre marii poeți ai Renașterii târzii. Cu siguranță, și în vremurile noastre, cititorul va rămâne fascinat și în același timp intrigat de ideile ce au dat năvală în paginile cărții.

„Mici opere morale” de Giacomo Leopardi

Giacomo Leopardi s-a născut pe data de 29 iunie la Recanati, un orășel din Statul Papal. Este fiul contelui Monaldo și al marchizei Adelaide Antici. Tatăl provenea dintr-una din cele mai nobile familii ale zonei, iar mama era o femeie energică, devotată onoarei și averii familiei. În ciuda atmosferei rigide și distante impuse de părinți, Giacomo cunoaște bucuria de a le spune fraților săi povești plăsmuite de imaginația sa bogată, alimentată de lecturi. Sacrificiile economice, prejudecățile părinților și lipsa lor de căldură îl afectează pe Leopardi și vor reprezenta principalele motive de suferință.

Giacomo își începe educația sub îndrumarea abatelui Sebastiano Sanchini și a pedagogului don Vincenzo Diotallevi. Programul zilnic cuprinde studiul limbii latine, al teologiei și al filozofiei. Cea mai mare influență asupra sa o exercită clasicii latini. De aici va rezulta ulterioara sete de glorie, de a lăsa o urmă pe pământ, sete de care au fost mânați și cei anteriori prezentați. Întreaga sa viață se dedică traducerilor și scrisului.

Fără dubii, pot spune că volumul „Mici opere morale” reprezintă una dintre cheile de boltă ale literaturii italiene moderne. Acesta cuprinde 24 de compoziții în proză, diferite ca structură unele de celelalte, care au la bază ironia și sarcasmul. De la un capăt la altul, autorul înfierează lașitatea oamenilor care preferă să se autoiluzioneze în loc să privească în față cumplita realitate. În concepția sa, adevărul cel oribil își are originea în condiția umană. Într-o scrisoare adresată tatălui său, Leopardi respinge cu desăvârșire micimea, aceasta reprezentând infernul, pe care nu și-ar dori să-l traverseze :

„Vreau să fiu mai degrabă nefericit decât mărunt, și mai degrabă să sufăr decât să mă plictisesc, cu atât mai mult cu cât plictiseala, pricină pentru mine a unei melancolii ucigătoare, îmi dăunează mai mult decât orice suferința trupească.”

Viața, prin natura sa, este durere, durere văzută și simțită doar de cei aleși, de cei capabili să cunoască adevărul. Pe aceștia nu îi va speria domnia adevărului, nu vor fi nici lași, nici lipsiți de curaj. Cu toate acestea, nefericirile vieții lor vor spori.

Vom descoperi pe tot parcursul cărții dialoguri inedite, precum : „Dialogul lui Hercule cu Atlas”, „Dialogul Modei cu Moartea”, „Dialogul unui Spiriduș cu un Gnom”, „Dialogul lui Malambruno cu Farfarel”, „Dialogul Terrei cu Luna” etc.

Dintre toate acestea, cel care m-a impresionat cel mai tare a fost „Dialogul lui Torquato Tasso cu duhul său tutelar”. Leopardi a fost un mare admirator al poetului și la un moment dat își notează următoarele :

„În vremea cât mintea sa a fost bolnavă, Torquato Tasso a avut o închipuire asemănătoare cu aceea, faimoasă, a lui Socrate: adică a crezut, că vede din când în când un duh bun și prietenos și că poartă cu el discuții multe și îndelungate.”

Într-adevăr, conversația dintre Tasso și duh este una amplă. Aceasta se sprijină pe un concept important în gândirea leopardiană, și anume identificarea plăcerii cu fericirea. Duhul are o contribuție importantă în cadrul dialogului. De multe ori este ironic, alteori este prezența lucidă care dorește să-l lămurească pe poet cu privire la anumite aspecte ale vieții. Din punctul său de vedere, plăcerea nu este niciodată prezentă. Aceasta este trecută sau viitoare, iar omul este sincer cu privire la obținerea plăcerii numai în cazul în care se plasează într-un timp nedeterminat, abstract, ce-și pierde din concretețe.

Desfătările oamenilor sunt comparate cu pânza fină, rară și transparentă a unui păianjen. Aerul ce pătrunde prin ea este plictisul nostru. Cel din urmă reprezintă, de fapt, veșnica dorință de fericire, dar care nu a putut fi satisfăcută de plăcere.

În continuarea dialogului, vom observa nebunia poetului și zbuciumul afectiv. Tasso îi mărturisește duhului că o ceată de indivizi vorbesc toți laolaltă în interiorul său. Până și cel mai neînsemnat subiect iscă o larmă „între mine și mine de toată frumusețea”.

Legătura dintre Tasso și Leopardi este evidentă și în modul în care cei doi percep gloria.

În cele 12 capitole ale studiului numit „Parini sau despre glorie” sunt eliminate toate posibilitățile de a obține gloria la care Torquato tânjea. Viața marilor scriitori este asemenea morții. Atât scrisul, cât și gloria și plăcerea își află soluția numai în perspectiva morții. Totodată, poezia și filozofia săracă și dezgolită, așa cum o consideră Petrarca, vor cunoaște gloria numai în grupuri mici de oameni, limitându-se doar la aceștia. Pentru poet și filozof nu există un alt premiu în afara renunțării de a mai domina lumea exterioară. Întregul studiu nu este nicidecum o resemnare, ci se distinge printr-o reală forță.

În urma întâlnirilor cu Petrarca, Machiavelli, Tasso și Leopardi, cititorul va remarca faptul că oamenii nu s-au îndepărtat de acele vremuri prezentate, învârtindu-se la nesfârșit în jurul ideilor celor pe care îi admiră. Pare că societatea actuală este o copie a societății de atunci. Este de dorit ca în drumul său spre desăvârșire, omul să-și găsească propriile sale cugetări de care să se agațe, câștigând, așa cum au făcut-o și cei de dinaintea lui, cea mai importantă bătălie: bătălia cu timpul.

Despre autor

Ioana David

Ioana David

Ioana David predă la Şcoala Spectrum-Ploieşti şi studiază la Facultatea de Pedagogie a Universităţii de Petrol şi Gaze Ploieşti.

Scrie un comentariu