Atelier Literatura la feminin Nr. 151

Pauza doamnei cu voaletă

Ce mult și-ar fi dorit să o fi cunoscut mai bine pe Eliza!

Dafina i-a povestit toată copilăria despre Eliza doamna. Nu spunea niciodată doamna Eliza, ci numai Eliza doamna sau mai degrabă Elizadoamna. Elizadoamna făcea așa, Elizadoamna făcea altminterea, a, păi, dacă ar fi aici Elizadoamna, nu ar face așa, nu e bine, ce-o să zică lumea…?, și altele tot așa, până când Clara a sfârșit prin a se sastisi. Mai ales în adolescență. Se strâmba numai la auzul numelui. Nici nu mai auzea întâmplarea.

La început de tot, când era mică, Clara asculta întâmplările despre Elizadoamna cu atenție, ca pe celelalte povești. Nu făcea diferența. Că erau despre Elizadoamna sau despre Eliza, sora cu doisprezece frați-lebede, pentru copila Clara erau la fel.

Ce altceva să fi crezut despre o femeie bună ca pâinea caldă, omul lui Dumnezeu, a, păi, Elizadoamna când ieșea pe stradă, toată lumea-lumișoaara se uita dupe ea, cum spunea Dafina, și când spunea asta, împreuna palmele și ridica ochii în slăvi, vocea i se subția, iar vocalele se lungeau a cânt. Copila Clara o asculta atent și cuminte, clipind des, iar asta, și-a explicat ea mai târziu, mai ales pentru că era mioapă, nu neapărat că o atrăgeau chiar toate amănuntele. Deși ar fi frumos din partea ei să recunoască că un merit va fi avut și Dafina. Sau Elizadoamna. Clara-de-peste-câțiva-ani zâmbea, ori de câte ori își amintea acel dupe pe care Dafina îl folosea când i se părea ei că ar fi fost nevoie de un limbaj mai ales, așaa.

De la Elizadoamna, pe care nu a cunoscut-o decât din povești, e posibil să fi moștenit Clara pasiunea pentru păpuși.

Întâi a moștenit colecția de păpuși a Elizei. Aveau o cameră numai a lor, fosta cameră a Elizei înseși, după ce aceasta se săvârșise din viață. Atât Berta, sora Elizei și mama adoptivă a Clarei, cât și Dafina, ajutorul de-o viață al celor două surori, o păstraseră neschimbată pentru eternitate, așa că odaia devenise un fel de mausoleu. Spre disperarea adolescentină a Clarei, care nu înțelegea în ruptul capului fascinația, ce mai, adulația celor două pentru Eliza cea dispărută înainte de vreme, sărăcuța, cum spunea mereu Dafina, cu un suspin din rărunchi și cu mâna dreaptă la gură.

Poate nu numai pasiunea pentru păpuși moștenise Clara de la Eliza.

Ci și dorința de a se face învățătoare. Aici nu era ea prea sigură cui îi datora dorința asta. O fi fost Eliza. Dar ea cel mai bine o ținea minte pe Iulia de la Brăila. Iulia și grupa ei mică de la grădiniță. Atunci văzuse Clara pentru prima dată o ființă care, în timp ce vorbea cu niște mogâldețe care-și trăgeau nasul și se împleticeau la orice pas de mici ce erau, strălucea. Avea voce de zână. Păr de poveste. Mâini de alabastru și frunte de semilună. Ca Iulia o să fiu când mă fac eu mare, și-a zis, deși nu mai ținea minte.

Ar fi putut fi la fel de bine poveștile Dafinei despre Eliza. Că pe ale Bertei, mama ei adoptivă, despre care știa mai puțin decât despre oricine pe lumea asta, abia și le mai amintea.

Și oricum alea era numai prostii, nu te potrivi, nu-i adeverat, spunea Dafina cu o strâmbătură de simpatie, stâlcind cuvântul adevărat, ca să fie mai elocventă. Berta povestea despre Eliza că are fetișuri, că ar colecționa compulsiv păpuși și cărți vechi, mobile desperecheate și bijuterii, că e cartofoare și, în plus, n-o să-ți vină să crezi, Clarette, are superstiții, cât e ea de educată la școala Sfânta Maria de la Pitar Moș, și-o amintea Clara pe mamaBerta vorbind despre Eliza, gesticulând amplu cu portțigaretul lung de chihlimbar galben-maroniu.

Clara nu putea suporta gândul că Eliza ar fi murit dintr-o cauză necunoscută sau dintr-o boală rușinoasă, deși Dafina s-ar fi jurat că așa era, dacă a jura nu i s-ar fi părut treabă diavolească.

Așa că, o vreme, neștiind cum să se gândească la ea, alungase orice fel de gând.

Își aducea aminte figura lungă și albă a unei femei, cu sprâncenele negre și arcuite – îți zice ție baba, da’ să nu spui la nimerica, le are rase și desenate cu cărbune, ascultă ce-ți spui io, fruuumos așa – îi spunea Dafina copilei care nu înțelegea mare lucru, ei i se părea curios tare, ba mai mult îi era chiar puțin frică de cucoana pentru care Dafina părea că are o admirație fără margini.

Și să știi că nu numa’ alea e rase, ci și…, ai-ai-ai…, și zicând asta, dădea capul pe spate, închidea ochii și ducea degetele împreunate la gură ca și când și le săruta, iar Clara se mira și mai tare, nu înțelegea chiar nimic, și cum își mai desenează ia și alunițili-alea, văleu, maică, e dracu’ gol de frumoasă..., Doamne-iartă-mă!

Peste ani și ani de la poveștile astea, când Clara va fi citit într-o revistă despre ritualurile de machiaj ale femeilor din secole trecute, despre șabloane pentru desenat alunițe pe față – pentru că se părea că poziția uneia sau a alteia era un fel de mesaj transmis domnilor, sunt liberă, sunt interesată de aventură sau dimpotrivă, pe stânga sau pe dreapta obrazului, exact deasupra gurii sau pe unul dintre pomeți, cât mai la vedere, alunițele astea desenate erau un cod, un limbaj mut. Tot în revista aia, de pe la 1920 sau așa ceva, văzuse Clara un aparat ca un forceps sinistru sau ca un aparat dentar imens, pornit de la urechi, care venea peste pomeți și se încheia undeva la gât, care se ținea pe față de bunăvoie timp îndelungat, pentru că se credea că astfel s-ar fi putut obține gropițe în obraji, atât de dorite de doamne, atât de sugestive pentru bărbați. Conul de machiaj, apărut pe la 1940 i se părea comic de-a dreptul, atunci când foloseau conurile astea, care le protejau machiajul de ploaie, femeile aveau aspectul unor berze sau, în orice caz, aveau aspect de păsări cu ciocuri imense, întinse pe toată fața, erau grozav de caraghioase.

Clarei i se părea deopotrivă foarte trist, se gândea că femeile erau chinuite de toate toanele de înfrumusețare, iar Eliza, adepta unor astfel de metode, îi apărea un fel de exemplar excentric, care acționa după legi de neînțeles.

Că ar fi purtat și voaletă și că atunci, doamne-domnicule, sufletul meu, chiar erea cea mai frumoasă din lumea luminată, cum spunea Dafina, nu punea la îndoială, doar că și-a imaginat-o mergând întruna la înmormântări, dacă nu chiar pe Moartea însăși, chiar dacă atât de cochetă și frumos ambalată.

***

Eliza făcuse până în 1947 școala Sfânta Maria de la Pitar Moș, știa Clara foarte bine tot, de la Dafina, dar și de la Berta.

O școală catolică, măicuțele care ne însoțeau pretutindeni  –  niciuna dintre noi nu rămânea singură niciodată –, dar nu ne-au învățat bigote. Ne spovedeam doar de câteva ori pe an, slujbele din capela școlii nu erau foarte lungi și nici foarte dese. În plus, nu erai obligat să te convertești în vreun fel, aveam colege ortodoxe, cum și eu eram, dar și reformate. Mie îmi plăcea că eram respectate pe stradă și oriunde, prințesele reginei Maria făcuseră școala de la Pitar Moș, oricine putea recunoaște uniforma noastră după pelerina și pălăria bleumarin. Regulamentul era strict, nu se admitea nicio abatere. Nici măcar la lungimea fustei, era la exact 40 de centimetri de la pământ. Stăteam la internat, nu se putea altfel, nu conta dacă aveai casă sau nu în București, nimeni nu părăsea căminul în timpul săptămânii, iar în ciuda acestui fapt, școala era foarte râvnită, nu oricine putea intra, de altfel, taxele erau foarte mari, nu oricine și le permitea. Noroc cu tata.

Școala avea datoria să te învețe un regim de viață și de comportament în orice situație, aveam ore de Politețe, de Bune Maniere, așa se numeau. Mie îmi plăceau cel mai mult. Învățam cum să purtăm sau mai bine zis, să întreținem o conversație, pentru că noi, fetele, nu era politicos să o începem, decât în anumite situații, constrânse de o situație externă, să zicem, dar să o întreținem da, asta da, era parte din educația noastră socială. Cum să ne adresăm pe stradă sau cum să ne alegem ținutele în zilele festive, la o recepție sau la un concert.  Urmau pe listă orele  de poezie și de lectură, apoi cele de meșteșuguri, dexterități să le zicem, care aveau loc vinerea, la care fiecare participa după preferințe, lucru manual, muzică, pian în special, desen sau, mă rog, pictură. A, da, și obligatoriu, gastronomie. Învățam nu numai maniera la masă, dar și meniuri aferente, rețete sofisticate sau simple, lipsa lor din educația unei femei fiind de neconceput.

Dafina aici de obicei râdea surd, se auzea ca un chițcăit, probabil și pentru că Eliza nu gătea niciodată, ci numai Dafina, cu sau fără ajutoare temporare, în funcție de eveniment.

 Cred că cel mai important era, draga mea Clarette, să ne învețe limbi străine. O săptămână vorbeam germana, una, franceză, nu aveam voie să vorbim altfel nici măcar între noi sau în recreații. Maicile surori ne urmăreau îndeaproape, cu blândețe, dar ne urmăreau. Am fost educate să fim reținute în manifestări afective, dar sensibile – multe texte erau ale romanticilor francezi și germani –, politicoase în orice situație, să nu vorbim mult…., ai auzit? Eu acolo am învățat să îmi stăpânesc debitul verbal.

Și parcă vrând să întărească asta, Eliza se oprea și tăcea preț de câteva minute bune.

Să reții asta, să nu vorbești mult, nimeni nu suportă asta, nimeni, iar bărbații cu atât mai puțin. Să ții minte mai ales dacă te faci profesoară. Nu vorbi mult. Nu vorbi numai tu. Lasă-i și pe ei. Învață-i să se exprime, chiar și atunci când crezi tu că ei nu pot. Dă-le pauză. Nu le lua din timpul care e al lor. Să nu uiți asta toată viața. La noi suna un clopoțel. Părea că sună din senin. Și atunci, toată lumea, dar toa-tă lu-mea, se oprea din ab-so-lut tot ce fă-cea. Urma o rugăciune scurtă, în tăcere, e adevărat. Dar era foarte bine. Nimeni nu încălca regula asta. Nu zic să-ți înveți copiii să se roage, dar nu le încălca dreptul la pauză, dă-le pauză când sună, să nu uiți asta.

Eliza vorbea în reprize scurte și concise, fără fraze alambicate, fără dramatism, dar și fără familiaritate. Probabil că și asta o învățase tot la Școala de la Pitar Moș.

Excesul de afectivitate sau de familiaritate era semnul unei educații precare, spunea tot timpul.

Școala Sfânta Maria de la Pitar Moș s-a desființat la 3 august 1948.

Eliza a ajuns la un liceu comun cu profil agricol. Nu avea dosarul sănătos, cum se spunea, era, adică, fiică de exploatator care supsese sângele poporului.

Clara nu a înțeles metafora cu suptul sângelui decât mult mai târziu, când oricum i s-a părut complet grotescă și paranoică.

Poate fără să-și dea seama, Clara își dorise să se facă profesoară. Păușile Elizei îi fuseseră primii elevi.

Elizadoamna s-ar simți răzbunată.

Căci ei vin, vin să-și trăiască în noi viața netrăită.

Susține Literomania

Despre autor

Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky (n. 1969) este absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti (1994), secţia română-germană. Are un masterat în Literatură Comparată şi Teoria Literaturii (1995) şi un doctorat în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Forme şi valori ale verbului în graiurile munteneşti” (Editura Academiei, 2008). Din 1997 este profesor titular la catedra de limbă şi literatură română a Colegiului Naţional de Informatică „Tudor Vianu” din Bucureşti. A publicat „Gramatica limbii române ca o poveste” (Editura Corint, 2013), „Bacalaureat la limba română” (Editura Corint, 2014). În 2018, a publicat, la Editura Polirom, romanul „Casting pentru ursitoare". A participat la elaborarea şi prezentarea lecţiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci BAC-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel naţional (2013). A publicat „Învăţăturile Oharei pentru elevii săi”, o carte de bio-ficţiune, în 2012. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (Casa de Pariuri Literare, coord. un cristian). De asemenea, tot în 2019, a apărut și volumul „Întâlnirile unei profesoare rătăcite" (Casa de Pariuri Literare).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: