Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 159

Păzea, sosesc tătarii!

Minu și Rumbi sunt frați. Și cum altfel ar putea ține mama pasul cu aventurile lor pe câmpurile de luptă și pe cele de iubire decât ținând un jurnal din Ținutul Năzdrăvanilor? La urma urmei, pentru o viață sănătoasă, este indicat consumul periodic de zâmbete, glume, dar și nostalgie. Iar pentru un strop de fericire, nu strică să aruncăm o privire prin lentila pură a copilăriei. Andreea Micu vă propune spre jucăușă lectură fragmente din jurnalul său de călătorie prin Ținutul Năzdrăvanilor. Recomandat pentru părinți (ba chiar și pentru bunici!), cât și pentru copii (cei de lângă noi și cei din noi). (Andreea Micu)

 

Pământul duduie sub tropotele lor. Firele de iarbă se înclină, secerate de viteza lor. Păsările zboară nedumerite de zgomotele trecerii lor.

Sunt mingi de energie, scuipă flăcări, asemeni balaurilor din basme. Călătorule, oricât de curajos ai fi, dacă se întâmplă să te afli în drumul lor, dă-te degrabă la o parte! Iar dacă îi vezi cumva galopând, pe namilele lor sălbatice, venind direct spre tine, fugi, călătorule drag, fugi și nu mai privi în urmă!

Sunt ei, tătarii, viteji sosiți din îndepărtatele stepe ale Asiei, gata să cucerească noi pământuri, mereu în mijlocul luptelor, mereu pe drumuri. Sunt ei, Minu și Rumbi, cei doi tătari ai mamei și ai tatei, care își fac intrarea triumfală în parc, pe cele două biciclete sălbatice, biciuind ghidoanele cu maximă viteză.

Ceilalți trecători se feresc, căci tătarii pârjolesc totul în calea lor. Părinții își cheamă îngrijorați odraslele, pentru a le pune la adăpost. Se anunță vremuri tulburi pentru cei ce și-au nimerit pașii în aceste locuri pline de verdeață din mijlocul orașului. Și vremuri și mai tulburi pentru părinții lui Minu și Rumbi, care trebuie să facă față vocilor disperate ce răzbat, cu deznădejde, în urma lor.

 

-De ce vorbesc așa de tare? (Poate nu aud bine? Sunt needucați, de bună seamă. Sau nepăsători la bunele maniere!)
-De ce merg atât de repede cu bicicleta? (Se cred la curse? Vor provoca un accident…)
-De ce țipă atât de des? (Nu, aici nu e o pădure, să știți. Trebuie să îi struniți, doamnă. Se impun măsuri, domnule. Cum adică, nu reușiți?)
-De ce nu se opresc din alergat? (Nu le e sete? Nu sunt un pic obosiți? Nu vor acasă?)

 

O, inocenți trecători! Înseamnă că nu cunoașteți sufletul de tătar.
Nicio luptă nu e prea grea pentru ei.
Niciun parc nu e prea mare.
Nicio zi nu are sfârșit.

 

Dar puterea mamei și a tatălui sunt pe sfârșite, astăzi. Așa că cei doi tătari, Minu și Rumbi, trebuie duși, cu caii lor metalici cu tot, într-o pădure izolată, unde să își măsoare puterile nestingheriți.

Ce eliberare, așadar, sosirea pe terenul de fotbal părăsit de la marginea cartierului! Iarba sclipește în așteptarea zurgălăilor cu chip de om, care o vor culca deîndată la pământ, așa cum au mai făcut și ieri, și alaltăieri.

 

Tata e pregătit să îi antreneze.

Mai întâi, trânta urșilor. Rumbi e cel mai mic dintre frați și, poate tocmai de aceea, cel mai neînfricat. Se năpustește cu capul înainte spre Minu, gata să îl doboare. Minu ripostează. Îl prinde de mâini și îi pune o piedică. Rumbi a căzut. Minu se pregătește să își savureze victoria. Dar, ce să vezi? Lupta nu e nici pe departe terminată. Rumbi se răsucește abil pe iarba deasă, suindu-se pe Minu ca pe bicicletă. Cine e câștigător acum? Rumbi claxonează cu un chiot. Prima rundă este a lui.

Urmează alergarea cronometrată. Primul tătar se aliniază la start. Al doilea tătar se aliniază și el la start. Tata dă startul. Tătarii aleargă necontrolat spre o țintă nedefinită. Tata stă pe loc. Ciudat, dar el transpiră mai mult, deși tot ce face este să se uite la cronometru. Abia când tata a încetat de ceva vreme să mai privească ceasul cronometrului, tătarii cad la pământ, învinși. A doua rundă e a lor.

Acum e timpul pentru rulare. Minu și Rumbi se așază precum sarmalele în oala bunicii. Se înghesuie, dar nu se strivesc. Asemeni unui făcăleț care întinde aluatul, se sucesc, când la stânga, când la dreapta, ciocnindu-se între ei cu sunete de xilofon. Iarba de sub ei, blat dulce al copilăriei. Așa cum stau, cu ochii țintă în sus, cerul li se deschide deasupra, absorbind năvălirea lor inocentă în Tatarstanul jocurilor. Runda asta e a vieții înseși.

Dar mama unde e?

Uite-o acolo, spre marginea terenului de fotbal. Și-a scos sandalele și se plimbă desculță pe iarbă. Și iarba e când moale, când aspră, când uscată, când udă. Gândurile mamei au zburat și ele spre cer. Doar tălpile mai au acum o minte a lor cu care se gândesc la iarbă, prin iarbă.

Prin iarbă, o minune. În această după-amiază târzie, cu amurgul păzindu-i pașii, se strecoară o făzăniță cu șase pui. Ea știe să se facă neauzită în iarba încă necălcată de tălpile mamei. Însă cei șase puișori sunt încă mici, iar pașii lor foșnesc, chemând pericolele, în timp ce se grăbesc să o urmeze pe cea care le este ghid în tainicul colț sălbatic din miezul orașului.

Dar azi nu e niciun pericol. Doar tălpile mamei s-au oprit, uimite, să o privească pe făzăniță cum își face loc, alături de puii ei, prin aceeași iarbă în care, un pic mai încolo, alți doi pui, de om de data aceasta, învață să zboare.

O familie de fazani în urbea asta prăfuită și gălăgioasă e un colț rupt din raiul regăsit al copilăriei. Și făzănița se oprește mirată, parcă, de tălpile mamei, care apasă iarba crud de verde, încercând să prindă, ca într-o fotografie a inimii, senzația binecuvântată a acestei tainice treceri.

Acum se aude strigătul de cocoș al fazanului, cap de familie, îngrijorat poate de întârzierea mamei și a puilor. Încă o clipă și gata, făzănița și puii ei s-au făcut deja nevăzuți sub gardul dincolo de care își au adăpostul.

Se aude și fluierul final al arbitrului-tată, care încheie în mod oficial jocurile tătărești ale lui Minu și Rumbi.

Și se mai aude foșnetul ierbii, când tălpile mamei calcă, aproape zburând, spre casă, spre o nouă seară, și apoi spre alte și alte seri, ce vor fi de acum mângâiate de o lumină nouă, dulce, de amurg, izvorâtă din pană de făzăniță.

 

Despre autor

Andreea Micu

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.