Pe drumurile vieții

Kormos Albert, adică Berți, suferă de insomnie. De mai bine de un an și jumătate nu se mai poate odihni și e chinuit de gânduri. Care, așa cum se întâmplă adesea, devin din ce în ce mai întunecate în lungile sale nopți lipsite de somn. Iar încetul cu încetul, Berți se apropie tot mai mult de moarte, care ajunge să-l obsedeze și pe care o percepe drept realitatea cea mai palpabilă, înstrăinându-se tot mai mult de cei apropiați. Acesta e punctul de plecare al romanului „Orbecăitorul” („A szemfényvesztett”), al lui Káli István. Un roman apărut în limba maghiară în anul 2017, de curând tradus și în românește, și care, cel puțin la prima vedere, poate intimida cititorul, având în vedere că însumează peste șapte sute de pagini. Dar pe care, dacă îl începi, nu-l mai poți lăsa din mână. Nu numai pentru că te prinde imediat povestea în sine, nici pentru că autorul reușește să creeze deopotrivă momente de suspans și de liniște, ci și (poate mai ales…) pentru că această carte abordează o serie de aspecte mai puțin cunoscute din istoria României de după cel de-al Doilea Război Mondial și vorbește, cu curaj și onestitate, despre numeroase evenimente care au marcat ultima jumătate (și mai bine…) de veac în Transilvania.

Poate mai puțin cunoscut publicului cititor de la noi, autorul acestui roman, Káli István, s-a născut în 1947, la Târgu Mureș (absolvent de Chimie Industrială și inginer, din 1970) și a fost dintotdeauna preocupat de literatură, fiind încă din anii studenției redactor la revista de limbă maghiară „Diákszó” („Vocea studentului”), iar apoi, după 1990, ajungând director al editurilor Lyra și Mentor din Târgu Mureș. Din 1995 a organizat, în calitate de președinte, Târgul Internațional de Carte de la Târgu Mureș. A publicat numeroase volume de poeme, proză scurtă și romane, precum „Megvárom, amíg fütyül a feketerigó” („Aştept până cântă mierla”, nuvele alese, 2017), „Bizony, csoda!” („Zău că-i o minune!”, dialog cu contesa Bethlen Anikó, 2018), „Áll az ördog, s csodálkozik” („Stă Satana şi se miră”, 2020). O mențiune specială privind romanul „Orbecăitorul” merită excelenta tălmăcire în limba română, semnată de Kocsis Francisko, el însuși poet, prozator și traducător, colaborator, de-a lungul ultimelor decenii, al majorității revistelor literare importante din România, una dintre vocile care au mijlocit mai buna cunoaștere a literaturii de limbă maghiară din țara noastră; în sensul acesta, trebuie să amintim munca sa constantă de traducător, concretizată în numeroase volume, printre care: „Efectul admirației. Poeți maghiari din Transilvania” (2006), „Avangarda maghiară în texte și portrete” (2008), „Locțiitorul lui Caligula” de Székely János (2011), „Pace în Ithaca” de Márai Sándor (2016), „Badminton” de Markó Béla (2016), „Nopțile salamandrelor” de Márton Evelin (2017), „Raiul ca toate zilele” de Halmosi Sándor (2019), „Splendidul mistreț” de Demény Péter (2020).

Citește și Un Orfeu contemporan

Romanul „Orbecăitorul” este structurat pe două planuri narative majore, trecutul și prezentul. Iar dacă prezentul e, practic, o lungă noapte de insomnie a protagonistului, Berți, în care acesta meditează asupra propriului destin și asupra marilor întrebări ale existenței, trecutul e reprezentat de peste trei decenii din viața sa, pe care el o rememorează în aceste ore în care îi este (din nou, pentru a câta oară…) imposibil să adoarmă și să-și găsească liniștea, retrăind momentele esențiale, atât în plan personal, cât și în cel general, al marilor evenimente care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial.

Acum în vârstă de cincizeci și unu de ani, Berți a fost martorul multor întorsături – nu o dată neașteptate – ale istoriei și a văzut adesea cum istoria personală nu face altceva, nu poate, nu are cum să facă altceva decât să se supună marii istorii și deciziilor celor puternici. Astfel că, din ucenic al talentatului maestru evreu, etalon al modei din Târgu Mureș, celebrul în branșă domn Kuti, Berți va ajunge croitor, va lucra o vreme pe cont propriu, o va cunoaște și se va căsători cu Magdus, iar apoi va fi silit să se înscrie în noua cooperativă de croitorie înființată pe fondul marilor transformări care aveau loc la nivelul întregii societăți după închierea Războiului. Căci vremurile sunt tumultuoase și mai cu seamă nesigure, e întotdeauna greu de presupus ce va aduce ziua de mâine: parcă peste noapte comuniștii ajung la putere, are loc naționalizarea, urmează stabilizarea și reforma monetară, iar Securitatea e tot mai prezentă în viața oamenilor obișnuiți. Și tot mai amenințătoare. Bietul Berți are el însuși de-a face cu această temută instituție în câteva rânduri și, în consecință, va fi silit să facă exact acele compromisuri pe care își dorise să nu fie niciodată nevoit să le facă și își încalcă principiile, pentru a rămâne în viață și pentru a-și putea proteja familia. Totul pare construit pe nisipuri mișcătoare și, cumva, ca pentru a nu dura, suspiciunea dintre oameni crește, mai cu seamă pe fondul lipsurilor materiale și al nesiguranței permanente – în care teama și incertitudinea par a fi singurele constante.

Viața în general dă senzația că începe să semene din ce în ce mai mult cu o piesă de teatru, nu neapărat foarte reușită. Iar oamenii sunt obligați, sub astfel de vremuri, să poarte cele mai diferite măști, să-și ascundă adevăratele intenții chiar și în fața celor mai apropiați, cu unicul scop de a supraviețui. Actori, regizori sau profesori ori medici își pierd peste noapte slujbele din motive politice, unii ajung în închisoare, alții la muncă forțată, iar despre unii nu se va mai ști nimic. Trist, dar adevărat – și astfel se desfășoară existența tuturor, inclusiv a lui prietenilor și a membrilor familiilor lui Berți și Magdus… Cu toții așteptaseră pacea în timpul războiului, iar după semnarea păcii, vor aștepta zile cu adevărat mai bune, mai line și mai senine, care, însă, se încapățânează să nu mai vină niciodată. Berți are, din ce în ce mai frecvent, conștiința propriei sale fragilități și vulnerabilități în mijlocul unei asemenea lumi, suferă văzând că nu e în stare să le ofere mai mult (și mai bun) alor săi, e silit să facă alegeri în momente dificile, iar aceste alegeri îi vor contura destinul,îi vor trasa drumul în viață și îl vor face pe el însuși să sufere – cu atât mai mult cu cât aproape niciodată alegerile sale nu sunt dictate exclusiv de propriile dorințe, interese ori asiprații, ci reprezintă doar o modalitate (de fiecare dată foarte greu găsită) de a rămâne pe linia de plutire în mijlocul unui univers ce pare, din ce în ce mai mult, lipsit de puncte cardinale și încă și mai mult de un etalon al valorilor. Tocmai de aceea, decizia finală la care ajunge și alegerea morții, prefigurată, de altfel, încă din primele pagini ale cărții, nu va reprezenta nicidecum, pentru cititorul atent, o surpriză, ci încheierea oarecum așteptată a unui destin frânt sub povara marii și atât de nemiloasei istorii. Căci, frământat de incertitudini cu privire la sensul existenței sale pe pământ și la rostul atâtor și atâtor suferințe, în pofida căldurii familiei și a afecțiunii prietenilor, Berți simte că nu poate merge mai departe, e convins că timpul lui s-a scurs prea repede din clepsidră, iar viitorul îi pare imposibil de suportat ori de acceptat.

Iar aceste sentimente și convingerile aferente ale tragicului personaj din „Orbecăitorul” se întrevăd încă de la începutul cărții: „Primul pas: Renașterea (Ora 20 și 11 minute). August. E o seară caldă. E joi, dar asta n-are nicio importanță; de la o vreme, Berți nu mai urmărește șirul zilelor. De multă vreme deja. Nu-și mai amintește de când, dar nici asta nu mai are importanță. Ceea ce ar putea avea ceva importanță este că-i vară, asta e sigur, simte căldura. […] Se teme cu adevărat. Teama amplificată până la groază a irupt de la sine și s-a aciuat în ridurile flasce ale obrazului, în ochii înconjurați de cercuri întunecate. Precum cel înspăimântat de ceea ce se pregătește să facă sau de ce-l așteaptă după faptele altora. Spre norocul lui, nu interesează pe nimeni, nu pândește nimeni să vadă ce se-arată în clipa aceea pe chipul său. Dar el nu-i absolut sigur de asta.”

Káli István nu descrie un personaj ideal și cu atât mai puțin un erou. Berți nu e perfect și nici nu pretinde vreodată că ar fi astfel. Viața lui e una obișnuită, însă exact aici e problema – pe care autorul reușește să o surprindă excelent: în acei atât de zbuciumați ani, tocmai viața obișnuită a oamenilor simpli e amenințată și, nu o dată, pusă sub semnul întrebării. Căci Berți se zbate, asemenea tuturor celor din jurul său, maghiari, evrei, germani sau români, ca să trăiască. Iar a trăi înseamnă, în acest context, literalmente încercarea disperată de a rămâne în viață; el e mereu în căutare de hrană pentru familia sa, se bucură dacă găsește făină sau slănină, e o adevărată sărbătoare dacă poate face rost de o stofă de calitate din care să croiască o haină bună. Iar în toate aceste aparent neînsemnate întâmplări, cititorul recunoaște fragmente din tragica istorie a întunecatelor decenii care au urmat încheierii Războiului. Berți însuși este, și nu doar o dată, ridicat de ofițeri de Securitate, bătut și amenințat, silit prin șantaj (permanenta amenințare e reprezentată de așa-zisele sale legături cu cercurile de influență americane, din cauza vizitei pe care i-o făcuse, la un moment dat, un vechi prieten al domnului Kuti, stabilit în Statele Unite) să se supună rigorilor unui regim cu care nu e de acord, dar care nu-i acordă prea multe șanse de scăpare. Are de-a face cu reprezentanții propagandei de partid, cu conducerea comunistă, iar aici, desigur, se remarcă Csupor Lajos (a cărui soție e clienta cea mai constantă, dar și cea mai dragă, precum și confidenta lui Berți!) – de reținut și amănuntul semnificativ că, rămânând un text de ficțiune, „Orbecăitorul” vorbește și despre notabilitățile cât se poate de reale ale acelor ani din Târgu Mureș și din împrejurimi. Și, procedând astfel, autorul abordează și o serie de realități mai puțin cunoscute (iar dacă nu neapărat mai puțin cunoscute, atunci cu siguranță despre care se vorbește mai puțin astăzi, iar atunci când se vorbește, totuși, acest lucru e cel mai adesea marcat de parti-pris-uri politice ori de jocul ideologiilor zilelor noastre), aici remarcându-se, desigur, detalii cu privire la înființarea Regiunii Autonome Maghiare din Transilvania.

Regiunea Autonomă Maghiară a devenit, mai cu seamă în ultimii ani, un subiect aproape tabu pentru publicul larg din România. Cum a fost creat, cum a funcționat și cum a fost finalmente abandonat acest experiment de inspirație sovietică, gândit de conducerea de la Kremlin ca o zonă având autonomie pe criterii etnice situată în inima României, locuită în proporție covârșitoare de etnici maghiari, orientată cultural și istoric înspre Ungaria și neîncrezătoare atât în așa-zisul „frate” sovietic, cât și în guvernul de la București? La toate acestea, romanul lui Káli István încearcă să răspundă, dar fără să teoretizeze inutil, ci privind totul din perspectiva și prin ochii oamenilor simpli, ai maghiarilor obișnuiți din Transilvania. Aparenta autonomie teritorială presupusă de această Regiune nu avea, în fapt, decât rolul de a servi intereselor sovietice, pe temeiul că ideologia socialistă va fi (oarecum…) mai ușor de acceptat de către populația de etnie maghiară dacă oamenilor li se promitea păstrarea limbii materne în administrația publică.

Veritabilă frescă a vieții maghiarilor din Transilvania în deceniile care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, dar și excelentă poveste a vieții unui om obișnuit, „Orbecăitorul” este o lectură necesară pentru toți aceia care doresc să afle despre trecutul unei anumite regiuni mai mult și mai multe decât ar găsi în manuale, dar și să înțeleagă cum, uneori (adeseori…), marea istorie poate strivi destine și destrăma speranțe.

Káli István, „Orbecăitorul”, traducere și note de Kocsis Francisko, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2021