Pelinul negru

(…) Și-n spatele cerului, de ce nu pot pune un zid între mine și el, de ce? Ei bine, în spatele cerului, Lucreția plânge nestăvilit, nu se mai poate opri. Printre sughițuri, mă trage de jos și-mi întinde o ulcică plină cu apa cea mai rece. De-ți îngheață dinții, iar prin aer se umple de tăieturi. Noroc că tata a ieșit din nou, val-vârtej, după fânul lui, negru de supărare.

Cât de mult îmi plac mie frații mei! Pe primul loc nu e nimeni altul decât Sever. Și-apoi, după el, vine Maria. Și Tutuana de Vera e bună de luat în brațe. Mă joc și cu Daniel de-a bătutul de cuie în pământ. Pavel e și el priceput la suit prin pomi. Acum, însă, vine de la grădiniță și tocmai intră în casă în brațe cu câteva lemne de foc. Și-mi place că noi, toți frații, ne ținem ca într-un cerc. Și dacă n-aș fi drugă, ni s-ar amesteca în coroană brațele. Dar așa…

‒ Unde e mama? scâncește Pavel.

‒ La doctor, suspină Lucreția.

‒ Cum la doctor? S-a îmbolnăvit sau ce?

Lucreția mi-a lăsat compresa înghețată pe scăfârlie, că doar pot să mi-o țin și singură, și taie cartofii în pătrate. Ce mult îmi place asta. Știu că vor ajunge tocăniță și marginile lor fierte mi se vor topi în gură.

‒ Lasă, zice ea, că nu-i grav. Deși își înghite vorbele, lacrimile încă îi fac o dâră pe obraz. Și eu ghicesc că un tăvălug o îneacă. De-acum glasul ei e mort, mestecat și amuțit. Tace, nu mai poate. Nu mai zice nici că lupul i-a rupt mamei mâna. Că lupul, netrebnicul, a împins-o pe trepte pe mama, iar ea și-a pierdut echilibrul. Și-a strigat numai o dată, auu!, de s-a auzit până departe. Iar noi, cuprinși de groază, am încremenit.

‒ Ce-ai pățit, mamă? a sărit întâi Lucreția. Iar mama, încă în țărână, cu spatele lipit de perete și având toate gardurile în față, a început să se vaiete.

‒ Vai, vai, omule fără minte, că mi-ai rupt mâna!

Iar lupul, țopăind într-un picior, mai mare decât curtea, și-a lipit botul căscat de fereastră.

‒ Am eu ac de cojocul vostru, vă dau eu de urmă!

Și-a rânjit gata să ne smulgă acoperișul. Numai că eu, cuprinsă de groază, m-am aruncat în adâncul dulapului. Și-am zis că trebuie să uit de cumătru și de cum, doar să-și pună el mintea cu noi, ne face fâșii-fâșiuțe. Am mirosit iarăși, cât am putut de mult, crema de ghete. Iar lupul, afară, a căscat gura cât o șură și-a început să-i arunce pe toți dintr-un gard în celălalt. Iar tata, oricât de puternic era, nu se putea pune la trântă cu el, n-avea cum să-l oprească. Așa că mama a căzut ca o cârpă și-a rămas acolo, cu brațul rupt, lângă perete.

‒ Mai bine nu mă mai nășteam. Vai, vai! Mai bine eram moartă și îngropată. Ia-mi zilele, Doamne, că e prea mare greutatea…

Și mâna mamei a început să crească, de nu-i mai încăpea în piele. Iar durerea îi era nemaivăzut de mare. Am întins cu degetul în crema neagră și mi-am tras o dâră pe buze. Și-am început să molfăi, rugându-mă doar să se termine o dată și să se mai micșoreze lupul. Să se întoarcă imediat în el însuși și să n-o omoare, Doamne, să nu cumva s-o omoare pe mama. Și să se facă din nou cât palma mea de mare, ca să se poată duce înapoi, în abecedarul meu de a treia clasă întâi. Mi-am lins apoi degetele, ce amare erau, ce fără sfârșit, cât de multe. Iar după aceea, s-a făcut liniște, de-am auzit cum s-a trântit poarta. Pesemne cumătrul s-a pitit pe undeva, căci ia-l de unde nu-i. Tata a intrat înăuntru, ușa aproape a zburat din țâțâni. Tata, oftând, a tras pătura de pe patul mamei și, ca neoamenii, ca ăia care n-au minte, i-a strigat Lucreția, a început să care fânul cu spinarea. Și sora mea nu s-a mai oprit, încă împroașcă de jur-împrejur cu durere. Iar suferința ei mă atinge, deodată se face un bolovan, nu-l mai pot suporta, trebuie să ies din dulap, acum, imediat. Și țâșnesc, dă-mi-l mie, îi duc eu mamei puloverul…

‒ E galben, strig, lupule nemernic, vrei să zdrobești sfeterul galben? Ce ai cu noi și cu mama?

Mă bâțâi, haina e moale, ajung din trei pași în curte. Căci mama se duce acum și poate noi n-o s-o mai vedem niciodată. Că lupul e peste tot, are măsele cât dispensarul și, cum a zis, ne rupe pe rând oasele.

‒ Mamăăă! Strig, învârtindu-mă cum știu eu mai tare. Ce ți-a făcut lupul, mamă? Și urlu ca nebuna.

‒ Potolește-te, Agustina, nu-i nimic, taci o dată, zice Lucreția. Mă strânge la piept.

Se oprește și mama, cu brațul cât bostanul legat în năframă, nu-i nimic, pui gălbior, liniștește-te, vin azi înapoi, numai să văd că-s bine. Vai, vai, copilașii mei… Ia-mi viața, Doamne, că nu se mai poate. Și închide poarta după ea.

‒ Nu te mai zbate, mă scutură Lucreția. Trebuie doar să vadă ce-i cu mâna. Dacă-i ruptă, o să-i pună ghips. Așa se vindecă, înțelegi?

Dar nu mai suport, mama s-a dus, a înghițit-o ulița, cine ne mai apără pe noi aici? Cum să mă opresc, Lucreția, tu nu vezi că lupul și-a desfăcut cât tot orașul desagii? Și fug în mijlocul curții strigând:

‒ Lupule nemernic, s-o lași în pace pe mama, auzi! Să n-o mai atingi niciodată, că fac gropi și le umplu cu jar. Că ea e mama mea, ticălosule! Și mai bine mor, lupule, decât să te mai las o singură dată să te apropii de ea. Căci ea e mama, mă auzi, lupule? E mama…

Și tot strig până nu mai am glas. Lupul e dus, poate mort, ars bine, rupt cu mâinile mele din al treilea abecedar, făcut ferfeniță. Lucreția plânge lângă mine. Toate cuvintele ni s-au spart. Podul e plin de fân, de la atâta cărat tata are vânătăi pe spinare.

Romanul Pelinul negru de Ioana Nicolaie este în curs de publicare la Editura Humanitas.

Ioana Nicolaie s-a născut în Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud. A publicat mai multe volume de versuri (Poză retuşată, Nordul, Credinţa, Cenotaf, Autoimun – desemnat de către USR „Cartea Anului” 2013), antologia Lomografii, două romane (Cerul din burtă, O pasăre pe sîrmă) și literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii și Ferbonia). A fost nominalizată la premii naționale și internaționale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumul Nordul a apărut în germană, în 2008, Cerul din burtă a fost publicat în 2013 în suedeză și, în 2014, în bulgară, iar O pasăre pe sârmă se traduce în sârbă. Autoimun a apărut în bulgară în 2016. A fost inclusă în cincisprezece volume colective românești (Ferestre 98, 40238 Tescani, Cartea cu bunici, Intelectuali la cratiță, Cartea simțurilor, Bucureștiul meu etc.) și în numeroase reviste și antologii străine (Poésie 2003: Roumanie, territoire d’Orphée, New European Poets, An Anthology of Contemporary Romanian Poetry etc.). Invitată pentru lecturi și conferințe la numeroase festivaluri naționale și internaționale de literatură. Selecţii din versurile autoarei au apărut în Franţa, Anglia, Germania, Austria, Canada, Suedia, Polonia, SUA şi Bulgaria. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN România. Ultima apariție editorială: Pelinul negru, roman, Editura Humanitas, 2017.