Atelier

Pessoa-Cioran, în căutarea patriei ideale (II)

Trebuie subliniat, însă, că gândirea lor se situa net în afara practicilor politice și nu avea decât tangențe întâmplătoare cu ideologiile dominante ale vremii lor. Iată de ce este cel puțin un abuz de interpretare să stabilim o filiație activă între poemul Mesaj al lui Pessoa și teoria „statului nou” care se instalează odată cu regimul „orgolios de singur” al dictatorului Salazar. Tot așa, Schimbarea la față a României nu era un produs ideologic al naționalismului fascist românesc, deși unele idei etalate și de mișcarea legionară și de ideologia fascistă se intersectau cu elanurile necenzurate ale tânărului filozof român. Undeva spre sfârșitul cărții sale incendiare, Cioran afirmă că România va trebui „să învețe să iubească cultul forței”[1], dacă va dori să i se acorde importanță în concertul națiunilor. Autorul însuși va ridiculiza, ulterior, această emfază de tinerețe, într-un manuscris ce-l însoțise încă de la sosirea în Franța, regăsit de Simone Boué printre hârtiile filozofului. Patria mea (Ma patrie), acest manuscris al remușcărilor, fusese început deja înainte de 1941, semn că autorul era deja îngrijorat de coincidența unora dintre ideile sale mesianice cu violențele care zguduiseră România și Europa înainte de momentul plecării sale în Franța. La câțiva ani după această apariție, Cioran se acuza pe sine de o „ură delirantă” fără obiect, de nebunie, de naivitate, și de simpatie pentru niște „martiri sangvinari” care își întemeiaseră visul pe „idei de forță”, pentru a dispărea apoi în propria lor „ferocitate”. Multe alte pasaje de acolo vorbesc despre greșelile unei generații care își asuma, pe atunci, cu prea mare ușurință, idealuri lipsite de rațiune („déraisonnables”). În această beție irațională, Cioran era conștient că găsea un soi de voluptate a suferinței. Iar experiența s-a întors împotriva autorului, devenind una din sursele disperării sale din a doua parte a vieții sale: « J’avais haï mon pays, tous les hommes et l’univers ; il me restait de m’en prendre à moi : ce que je fis par le détour du désespoir »[2].

Și Pessoa, și Cioran au avut câte o etapă naționalistă de care, până la urmă, s-au desprins, asemeni unuia din modelele lor secrete, Nietzsche, cel care, în Uman, prea uman, se departaja deja de naționalismul exacerbat al lui Wagner (dar și de antisemitismul aceluia, iar transformarea e vizibilă și la Cioran, deja la începutul maturizării gândirii sale). Și Pessoa, și Cioran au văzut, la un moment dat, caracterul artificial, chiar dictatorial, al naționalismului, mai ales în colaborare cu catolicismul, respectiv cu ortodoxismul instituționalizat. S-a întâmplat acest lucru și cu Miguel de Unamuno, o vreme atras de „celebrarea rasei spaniole”, pusă în practică și de Franco. La Pessoa, teoriile despre specificul național sau despre „portugalitate” au luat mai mult o tentă nostalgică, în perspectiva proiectului său mistic. Cioran, de asemenea, nu a fost niciodată propagandistul ireconciliabil al vreunei „românități” intolerante sau glorificatorul „auto-idolatriei naționale”, cum o numea același Nietzsche. Naționalismul „pe dos” al lui Cioran era mai degrabă o căutare febrilă a motivelor care să-i furnizeze autorului baza propriei sale identități.

La Pessoa, analiza exaltată a trecutului portughez pare mai degrabă un vis poetic. Iar imaginea negativă, la fel de exaltată, pe care și-o construiește Cioran raportându-se la istoria României pare mai degrabă un coșmar poetic. Ambii consideră că o cultură se fixează pentru eternitate în idei și forme artistice inalienabile. Amândoi asediază, cu stratageme mai mult sau mai puțin vizibile, reduta identității naționale, fără să ia în calcul ideea că orice identitate devine puternică și bine individualizată numai atunci când nu își rămâne identică sieși, adică prin contaminare și în dialogul cu alte civilizații.
Evident, niciunul nu propune cadre instituționale sau strategii politice concrete care să facă posibilă patria ideală. Dar amândoi vizează Istoria cu majusculă și venerează doar ceea ce definește civilizațiile majore: instituții cu lungă tradiție, literatură și cultură națională etalate pe toate marile perioade din istoria civilizațiilor occidentale. Dublați, fiecare în parte, de câte un moralist, amândoi rețin din istoria țării lor doar momente de glorie, sau absența lor, o atitudine colectivă demnă în toate circumstanțele, cu un sens clar al moralei, al valorilor etc. Dar niciun regim politic real nu ar fi întrunit adeziunea lor deplină.

Pessoa a avut o primă perioadă adolescentină de naționalism mistic, dominată de figura regelui adolescent Don Sebastião, dispărut fără urmă la 1578, într-o bătălie din nordul Africii, căruia credința populară și unele profeții îi prevesteau reapariția spre a salva Portugalia. Scriitorul a fost, o vreme, elitist, dar și antiumanist, și s-a situat deseori pe poziții extreme, destul de uimitoare la firea lui mai degrabă reflexivă și placidă. Însă a fost totdeauna curajos în opinii exprimate public, o fire rebelă pe care amploarea proiectelor sale o face mai puțin vizibilă. A simpatizat, o vreme, cu republicanismul radical, a schițat apologia monarhiei absolute, revenită efemer în Portugalia, l-a atras naționalismul liberal, în ultimii ani ai vieții, fără să renunțe la misticismul său mesianic. Dar a luat apărarea homosexualilor, a pledat curajos pentru libertatea de exprimare și de asociere, inclusiv libertatea de asociere în organizații secrete (organizații spirituale, nu celule ilegale politice). În tot acest timp, Pessoa era anticatolic, anticreștin, iar apoi ardent propagator al unui păgânism „de origine culturală germanică”[3]. La drept vorbind, Pessoa „relativiza concepte precum dictatură, democrație, tiranie și libertate”[4], le distorsiona înțelesul, refuzând locurile comune, poate și din dorința de a le cerceta sub un unghi inedit; iar fascismul italian și național-socialismul hitlerist nu par să fi exercitat asupra lui o atracție mai mare decât asupra altor intelectuali. Acestea erau câteva din ideile dominante ce circulau într-o epocă pe cât de complexă, pe atât de confuză, supusă tuturor manipulărilor ideologice, înainte ca ele să fi fost puse în practică de regimurile dictatoriale.

Precum tânărul Cioran, cam în aceeași perioadă, Pessoa îi dorea din toată inima Portugaliei să se ferească atât de regimul comunist, cât și de cel fascist. El credea că regimul „natural” pentru Portugalia ar fi fost monarhia absolută (luminată?) mai degrabă decât dictatura autoritară a unei democrații lâncede! Eduardo Lourenço, unul dintre cei mai avizați comentatori ai lui Pessoa, ne îndeamnă să observăm cât de „subversiv” e poemul Mesaj, dacă îl privim ca proiect național. Pessoa pulverizează, de la bun început, codicele cultural al tradiției care plasa imaginea patriei în continuitatea imaginii divinității. Dacă în primele poeme distingem un soi de idolatrie sau de „libido patriotic”, adică imaginea Portugaliei cuceritoare din epopeea înaintașul său Camoes, Fernando Pessoa construiește, treptat, un „requiem mesianic pentru Portugalia, substituind-o pe aceasta cu o Portugalie intrinsec viitoare, înviată din propriul ei mormânt ca un Crist al națiunilor”[5]. Imaginea eroică este, așadar, reciclată într-o imagine mesianică, patria va trebui să-și deschidă porțile spre un alt cer, spre o lume diferită, într-un spațiu de speranță enigmatică, despre care abia atunci vom ști cum arată, conchide același Eduardo Lourenço.

Asemeni lui Pessoa, și Cioran pare să admire regimurile dictatoriale numai fiindcă, sub autoritatea lor, Atena, Roma imperială, Franța, Marea Britanie sau Rusia au atins momente de apogeu, într-o lume în care nu există decât „des forts ou des faibles, que des agressives ou des [nations] tolérantes. L’apogée d’une nation implique des crimes sans fin”[6]. Se exprimă aici aceeași ardoare mistică, nu spiritul analizei. Dar Cioran menționează undeva că viziunea mesianică are nevoie de un timp lent pentru sedimentare: „Le messianisme des grandes cultures exprime un phénomène de force décantée”[7]. Despre ce decantări să fie vorba, altele decât stratificarea tradițiilor? Din trecerea în revistă a „nonevenimentelor”, adică din ceea ce nu a marcat istoria evenimențială a românilor, se deduce și la Cioran o anumită atitudine subversivă. Negativismul său sabotează și discursul naționalist standard. Adică toate acele idei bine cunoscute despre melancolia structurală a românilor, popor fatalmente aflat între plăcile tectonice ale imperiilor, sau la răscrucea tuturor invaziilor care, formulate de vulgata naționalismului, au părut dintotdeauna că cerșesc o anumită înțelegere. Or, Cioran este orice altceva decât filozoful autocompătimirii. Lamentarea lui Cioran seamănă cu requiemul lui Pessoa, și tot precum Pessoa, el ar fi vrut să-și „călăuzească” compatrioții spre o nouă viață spirituală, chiar dacă el nu renunța la furia sa distructivă și continua să fie ros de îndoială. Există, însă, prea puțină speranță în spiritul amândurora. Îngerul istoriei, acel Angelus Novus din acuarela lui Paul Klee, care îl însoțea pe Walter Benjamin în periplul său spre sinucidere, întoarce spatele spre viitor, contemplând ruinele fumegânde ale tuturor epocilor trecute. Așa li se prezenta actualitatea, în sumbra decadă a anilor ’40, și celor doi mistici atipici, dar și unui marxist dezabuzat de cruzimea istoriei.Trebuia deschisă această „ușă strâmtă prin care să poată intra Messia”, spunea Walter Benjamin.

Portugalia lui Pessoa dispare în ceață. E înghițită de o materie opacă unde levitează trecutul național, dar și de ceața din reprezentările ezoterice ale poetului, într-un spațiu „dincolo de Dumnezeu”, în nongeografia și în nonistoria eternității. Iar România lui Cioran continuă să se îndepărteze de noi în trecutul inform, la fel de cețos, născut din disperarea autorului, care este neconsolarea iremediabilă a apatridului. Poate că Cioran încerca să-și imagineze momentul în care patria lui reală ar fi avut acces la un nou destin, după ce se va fi trezit din letargie. Dar „ceasul solemn” în care România ar fi trebuit să intre în „marele ritm al istoriei”, după ce se va fi răzbunat pe „compromisurile din trecut și pe umilințele din prezent”[8], rămâne o pură construcție a speranței. De remarcat faptul că excelentul traducător în franceză al acestui text, Alain Paruit, prelua citatul de mai sus din textul românesc cu un semn de exclamare pus de Cioran. Dar după trecerea celor peste șapte decenii de când fusese scrisă fraza, traducătorul nu găsea altă soluție decât să pună un timid semn de întrebare, în locul unui punct care ar fi tras concluzia[9].
Rare sunt momentele în care o națiune reușește, sau are dreptul, să se „răzbune”, după înfrângeri sau umilințe. Iar ajunși în acest punct, e cazul să spunem că misticismul revanșard al lui Cioran nu este cel mai interesant aspect în această construcție utopică negativă. În dorința lui secretă, utopistul Cioran s-ar fi mulțumit dacă patria lui se năștea a doua doară, să fie pur și simplu alta, indiferent dacă o aștepta sau nu vreo soartă mistică. Ar fi avut și Cioran o altă identitate, el, metecul universal, care a devenit un apatrid neconsolat nu doar de „inconvenientul de a te naște”, ci și de teribila „jenă” de a fi român. Însă, ca român, nu le declari românilor așa ceva fără să te temi că vei fi lapidat. Cioran și-a asumat riscul de a fi pus la stâlpul infamiei, iar mulțimea cu buzunarele pline de pietre nu a lipsit în jurul lui. Probabil că românii nu iubesc nici astăzi imaginea negativă a patriei lor proiectată de furia tânărului Cioran, deși ea încă influențează puternic bilanțurile catastrofiste ale unor noi analiști. E admirată sagacitatea lui Cioran, sunt acum mult mai bine înțelese frământările și suferința lui de atunci, care îl făcuseră să se sfâșie de viu. Dar, după lunga perioadă de anomie prin care a trecut patria reală a românilor în ultimele decenii, ideea patriei ideale încă e greu de legitimat. Între timp, noi ideologii și noile forțe politice confiscă periodic noțiunea de patrie și instrumentează datoria de patriotism. De unde și sentimentul că un regim totalitar, abia alungat pe ușa din față, poate reveni pe fereastră. E un subiect sensibil, iar gestul sinucigaș, curajul sublim al lui Cioran, nu riscă să se reproducă prea repede.

Proiectul mistic al lui Pessoa rămâne un proiect astral, artă poetică a unui stil de viață ce nu aparține acestei lumi. Ca și Cioran, Pessoa se considera un apatrid absolut sau, și mai precis, locuitorul patriei insulare create în propria lui imaginație, precum faimosul Marinar din poemul dramatic omonim. E vorba de acel marinar eșuat pe o insulă, care se străduiește să-ți amintească detalii, oameni și întâmplări din patria sa reală. În exercițiul intens al rememorării, el ajunge să-și întemeieze o patrie imaginară pe care o locuiește efectiv, întâlnindu-se cu noi prieteni închipuiți, deveniți reali, instituind un nou timp istoric. Iar această creație a marinarului trimite în uitarea definitivă vechea patrie. Este și noua patrie a lui Cioran, cel care nu va revedea niciodată peisajele copilăriei sale – Coasta Boacii. Și Pessoa, și Cioran vor locui definitiv doar în patria limbii lor de creație – cel mai generos non-teritoriu existent în imaginarul fiecăruia dintre ei. „Patria mea este limba portugheză”[10], spunea Fernando Pessoa (iar în cazul său specific, limba portugheză îi oferă și varianta „matrie”, astfel încât familia e completă). În fond, „nu locuiești o patrie, locuiești o limbă” [11], declara și Emil Cioran. Insurgenți insolenți, dar și melancolici, care refuzau marile sisteme, permanent deșirați între sentimentul nefericirii absolute și visul utopic imposibil de împărtășit cu cineva, amândoi sunt locuiți de același scepticism iremediabil și animați de insondabile speranțe. Amândoi s-au aventurat în proiecte naționale utopice cu intenția de a „revoluționa” vechile comodități ale democrației, și de asemeni discursul general care nu mai avea priză asupra realității istorice atât de crude în acele vremuri. Împotriva „imperialismului materiei” (Pessoa), dar și contra oricărei metafizici instituționalizate, se poate spune că amândoi erau animați de perspectiva unui timp în care omul ar urma să fie „totul”. Așa încât una din cele mai celebre sintagme formulate de Pessoa („a simți totul în toate felurile”) o regăsim la Cioran, ca pe o similară sete de „totalitate”, acceptată de el ca singura utopie valabilă: „Mai bine ca oricine eu cunosc primejdia de a mă fi născut însetat de totul. E un cadou otrăvit, o răzbunare a Providenței”[12]. Iar pentru amândoi, în acel suprem mister care este dispariția se ascunde această „slabă speranță mesianică” („faible espoir messianique”), ultim recurs în fața istoricității.

Comunicarea a fost prezentată în cadrul Simpozionului internaţional Cioran – Pessoa, doi exegeţi ai nefericirii, București, 23-24 noiembrie 2016. Puteţi citi partea întâi aici.

[1] „Elle, qui n’a jamais connu le culte de la force, doit apprendre à l’aimer” ; op. cit, p. 333.
[2] Transfiguration, op. cit. p.73.
[3] Vezi prefața semnată de José Barreto, care este și autorul unei importante antologii recente: Fernando Pessoa, sobre o fascismo, a dictatura militar e Salazar, Tinta de China editora, Lisboa, 2015, p. 18.
[4] Idem, p 19.
[5] „ A grande invençao e a metamorfose da relaçao de Portugal com a sua imagem consignada na Mensagem consistiramem transformar a imagem camoniana de nosmesmosnumaespecie de „requiem” messianico, substituindo-a por um Portugal intrinsicamente futuro,resuscitado do seu tumulo como um Cristo das naçoes”, în Pessoa e Portugal, Portugal e Pessoa, „A arca de Pessoa”, colectiv, conferințele colocviului de la Leipzig, Impresa de cienciassociais, Lisboa, 2007, p. 30.
[6] Cioran, Transfiguration, p. 117.
[7] Idem, p. 116.
[8] „Si la Roumanie ne cherche pas à atteindre son moment solennel, si elle ne venge pas son passé d’humiliations et son présent de compromission par la volonté d’affirmer et de définir son destin, tout sera perdu. Elle a vécu dans l’ombre. Y mourra-t-elle?”, op. cit. p. 128.
[9] Pentru ediția românească, utilizăm Schimbarea la față a României, Humanitas, 2011, aici p. 45.
[10]„Minha pátria é a língua portuguesa”, în Livro de desassossego, 259, Assirio & Alvim, Lisboa, 2007, p. 247.
[11] „On n’habite pas un pays, on habite une langue. Une patrie, c’est cela et rien d’autre”, în Aveux et anathèmes, éd. Gallimard, 1987, p. 21.
[12] „Mieux que personne je connais le danger d’être né avec un soif de tout. Un cadeau empoisonné, une vengeance de la Providence”, De l’inconvénient d’être né, éd. Gallimard, 1987, p. 200.

Despre autor

Dinu Flămând

Dinu Flămând

Dinu Flămând este licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universiăţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (1970). Membru întemeietor al cenaclului iar apoi al revistei „Echinox”. A lucrat în diverse redacții de ziare și reviste din București, între care „Amfiteatru” şi „Secolul 20”. În anii '80 pleacă din ţară și se refugiază în exil la Paris, de unde denunță, în presa scrisă şi în emisiuni radiofonice, regimul de opresiune din România. A locuit în Franța și a fost redactor la postul de radio Radio France Internationale. După căderea regimului comunist, a fost reintegrat în literatura ţării sale de origine. Volumele sale de versuri și de critică literară, dar și unele traduceri, au obținut mai multe premii naționale și internaționale. Volume de poeme: „Apeiron” (Cartea Românească, 1971), „Poezii” (Cartea Românească, 1974), „Altoiuri” (Ed. Eminescu, 1976), „Stare de asediu” (Cartea Românească, 1983), „Viaţă de probă” (Cartea Românească, 1998), „Grădini/ Jardins” (ediţie bilingvă, traduceri în franceză de Claudia Fontu, Cluj, Idea, 2005), „Frigul intermediar” (Paralela 45, colecția „„Biblioteca românească”, 2006), „Opera poetică” (2 vol., Cartier, 2007). Este traducătorul mai multor volume din seria de autor „Fernando Pessoa” de la Editura Humanitas Fiction.

Scrie un comentariu