Atelier

Pessoa – Cioran, în căutarea patriei ideale

« A minha pátria é a língua portuguesa »
Fernando Pessoa

« On n’habite pas un pays, on habite une langue. Une patrie, c’est cela et rien d’autre. »
Emil Cioran

« Le passé est chargé d’un indice secret qui le désigne pour la rédemption. Ne sommes-nous pas nous-mêmes effleurés par un souffle de l’air qui a entouré ceux qui nous ont précédés (…) Si tel est le cas, alors il existe un accord secret entre les générations passées et la nôtre. Alors nous avons été attendus sur Terre. Alors nous est donné, comme à chaque génération qui nous a précédés, une faible puissance messianique sur laquelle le passé a une prétention. Cette prétention, on ne peut pas l’évacuer d’un revers de main. »
Walter Benjamin

Și Pessoa, și Cioran erau profund dezamăgiți de patria lor reală, însă din motive aparent diferite. Pessoa nu se putea resemna constatând epuizarea acelei energii care, cu secole în urmă, îi mobilizase pe portughezi să descopere teritorii și orizonturi noi. A analizat încă de timpuriu ceea ce considera el că era specificul național portughez, ajungând aproape invariabil să identifice numeroase indicii ale acestui declin. Uneori dădea impresia că pledează pentru anumite modele de guvernare, ca, până la urmă, să le repudieze pe toate, inclusiv dictatura naționalistă din ultimii săi ani de viață, cu doctrina căreia unii au crezut că ar fi avut anumite afinități. În sinea lui, poetul și-ar fi dorit, însă, o nouă epocă de expansionism portughez, de astă dată fără anexare de teritorii, ci doar ca o colonizare prin spirit. E strania viziune care situa Portugalia la originea unui al Cincilea Imperiu în istoria civilizațiilor, pentru prima dată un imperiu mondial spiritual, dacă așa ceva putea să apară vreodată pe vreo hartă terestră. Deși a schițat, într-o primă perioadă, condițiile care ar face viabil acest „imperialism cultural” (limbă aptă să exprime o diversitate spirituală bogată, oameni de geniu, inclusiv un super-Camoes, bază materială adecvată etc.), proiectul lui Pessoa era mai mult efuziunea unui elan mistic decât schița unui regim ideologic social, care să prindă consistență istorică.

Conturul acestei utopii se întrevede difuz pe tot parcursul operei sale fragmentare, inclusiv în compunerile ezoterice cum e Calea șarpelui, în ciclurile de poeme cu caracter inițiatic, la care poetul revine, în diverse momente, sub proprie semnătură sau în alte note. Se consideră că arcul de boltă al acestui proiect este culegerea de poeme Mesaj (Mensagem), concepută ca un singur poem inițiatic cu baza în trecutul istoric, mai mult legendar și mitic, al Portugaliei.

Se știe că, în viziunea lui Pessoa, un adevărat creator trebuia să fie creator de mituri. Ultimul text al acestei singure cărți în limba portugheză publicată de Pessoa, Ceață (Nevoieiro), lasă, însă, un final deschis, ambiguu. Exclamația de la sfârșit ne dă de înțeles că expediția colectivă prefigurată de autor abia urmează să înceapă: E a Hora!, a sosit momentul. Deci, în patria decadentă care a devenit numai o umbră a gloriei sale de odinioară, presupusa patrie ideală rămâne în ceață, ca un regat fără rege, nici în pace, nici în război, mai degrabă moartă, bocită de un plâns anonim, dar semnalându-și strălucirea misterioasă ca focurile despre care se spune că levitează în anumite nopți deasupra unor morminte. E un moment de teribilă tristețe finalul acestui mesaj.

Nu mai puțin disperat, și el în căutarea unei patrii ideale, este românul Cioran. Și el privea numai spre trecut, încercând să distingă un posibil viitor; doar că, spre deosebire de Pessoa, el nu găsea motive nici de stimă, nici de mândrie în istoria patriei sale reale. Și Cioran trece în revistă mărirea și decăderea unor foste imperii (temă devenită obsesivă în preajma Primului Război Mondial), însă doar pentru a constata absența românilor din marile momente ale istoriei. El își acuză, cu o rară furie, conaționalii că ar fi străbătut o mie de ani de „neant valah”, „boicotând” istoria, pe parcursul acelui„adamism românesc”, termen ce desemnează un amestec de ingenuitate și apatie. În virulentul eseu Schimbarea la față a României (1936)[1], un întreg capitol glosează despre „sub-istoria” românilor, absenți, pur și simplu, din Istoria cu majusculă[2].

Nu e de mirare că tonul pamfletar al acestei scrieri, furia contestatară și persiflările aruncate în jeturi, intenționat exagerate pentru a provoca, și nu totdeauna bine argumentate, au stârnit cele mai contrariante comentarii. Evident că Cioran își asuma rolul unui lucid intransigent care vrea să provoace trezirea conștiințelor, ba chiar și o „transfigurare”, începutul unei „adevărate” istorii naționale. Vehemența acestui ton era, însă, fără precedent, de un subiectivism suspect. Energia pamfletară și paradoxurile provocatoare trădau, de fapt, drama identitară personală a autorului, explicată ca atare chiar de Cioran, în deceniile ulterioare, când și-a regretat acest eseu. Rareori din această scriere hibridă se desprindea conturul unei patrii pe care și-ar fi dorit-o autorul, deși ardoarea mesianică era prezentă în subtext.

Dacă Pessoa idealiza momentul istoric al marilor descoperiri, și spera că Portugaliei i-ar veni din nou ceasul să inițieze un fel de „mondializare” prin cultură, având la timonă în această expediție un și mai complex Camoes (rol pe care și l-ar fi asumat), se poate spune despre Cioran că nu spera absolut nimic. Nihilismul său nu era negociabil. Pe alocuri și el sugerează anumite inițiative, repede expediate sau contrazise de sentimentul că orice trezire a românilor este imposibilă. Astfel, pledând pentru modernizarea zonelor rurale, acroșează fraza: „România nu mai are nimic de așteptat de la sate căci, după ce ele ne-au păstrat tradițiile timp de o mie de ani, astăzi ele ne paralizează” (sic!)[3]. Pentru ca, imediat alături, să apară o remarcă elogioasă despre „paseismul”, inclusiv rural, promovat de fascismul național-socialist german. În Germania cultul valorilor tradiționale nu ar mai fi retrograd, ca în România rurală, ba chiar ar fi legitim, iar populația rurală încă ar fi foarte importantă pentru progres, în ochii lui Cioran. Fiindcă Germania avea „exces de vitalitate”, și astfel își „actualiza” trecutul pentru a-și conștientiza și mai bine viitorul! În timp ce României epuizate nu i s-ar putea întâmpla așa ceva…

E vorba de unul din acele pasajele eliminate de autor, la prima reeditare a cărții, devenită posibilă după căderea regimului comunist din România, în 1990. Cioran era conștient că unele din vechile sale afirmații ar fi provocat stupoare sau puteau ofensa noile generații de cititori din patria lui, care suferise o lungă experiență totalitară. Era, și încă este dificil, în postcomunism, să înțelegem starea de spirit a unui filozof care se exprima liber, asumându-și chiar și riscul de a șoca, dar nu de pe pozițiile unui ideolog. Cartea era mai degrabă un pamflet, un strigăt de revoltă, chiar o provocare estetică, dar nicidecum o carte ideologică. Ulterior, însă, acele pasaje au fost restabilite integral în traducerea completă publicată postum în Franța în 2009, conform dorinței finale exprimate de Cioran.

Tot restul vieții sale, Cioran s-a dezis de tonul și de conținutul exaltat al acelei cărți. A regretat și numeroase afirmații din articolele de presă trimise din Germania nazistă, în epoca de ascensiune a totalitarismului, căruia îi admira energia și dinamismul. Dar nu și-a ascuns acele scrieri, nici nu a exprimat solemne regrete ipocrite, știind că totul este indelebil. Într-un fel, precum Pessoa, și Cioran era un multiplu de sine însuși. Încă înainte de sfârșitul războiului, nu se mai identifica deloc cu gândirea „celuilalt” care fusese atras de doctrina fascistă. El însuși nu-și putea explica de ce își „urâse” cu atâta pasiune negativă propria ţară[4]. Conștientizarea acelor erori va fi unul din motivele disperării sale, până la moarte.

Ca să corespundă cu profilul patriei sale ideale, probabil că acea Românie ar fi trebuit nu doar să se „transfigureze”, ci chiar să se nască din nou. La un moment dat, Cioran își imaginează că România și-ar putea asuma rolul mesianic de „nou Constantinopol”, unificând Balcanii și devenind „atracția unui miraj”. Dar chiar și în acest vis abia schițat, el nu are în vedere un imperiu ortodox, ci se referă mai degrabă la o comunitate spirituală transnațională, de natura celei imaginate de Pessoa, unde și România și-ar putea găsi locul. Dar aproape toate frazele de această natură se încheie cu câte un semn de întrebare. Sceptic declarat, Cioran nu vedea posibil, în cel mai bun caz, decât un „mesianism de circumstanță”, compromis de „iluzia înșelătoare a progresului”, în absența acelui „simț tragic, căruia, în alte vremuri, i se abandonau muritorii cu pasiune și durere”[5].

Înțelegem, așadar, că istoria a avut noblețea ei doar cât timp a fost tragică, lipsită de pedagogia lâncedă a progresului, de creștinism sau de iluziile umanismului. E una din liniile majore transmise de Nietzsche. Dar între cele două războaie, timpul tragic se traducea mai degrabă printr-un pesimism negru și era reversul triumfalismului războinic, chiar și atunci când „moartea și iluminarea” exaltau anumite spirite. Mesianismul rămânea, probabil, pentru nu puțini, sentiment împărtășit, iată, chiar și de un marxist bântuit de îndoieli, un disident al Școlii de la Frankfurt, care, tot în acea perioadă, glosa despre mesianism. E vorba de Walter Benjamin.

Îl convocăm aici pe acest discipol torturat al materialismului dialectic și istoric „conceptualizat” de Stalin, fiindcă el identificase în mod surprinzător prezența discretă a mesianismului până și în mecanismul implacabil al istoriei materialiste. E cunoscută celebra sa parabolă ilustrată cu acel caz al automatului care juca șah, în Parisul de la sfârșitul secolului al XIX-lea. De fapt, mișcările păpușii erau regizate de un pitic ghebos și dizgrațios, adevăratul șahist ascuns în măruntaiele aparatului. Acest pitic urât, care nu putea fi arătat publicului, era… teologia, afirmă Benjamin, adică acea teologie care, chiar și atunci când abia se manifestă, continuă să anime viețile oamenilor prin intermediul spiritului mesianic; și o face chiar și atunci când vorbim de materialism istoric, căruia îi spunem știință pozitivă. Să recunoaștem faptul că e surprinzătoare această mărturisire târzie a unui stalinist copleșit deja de dubii, asistând la mersul distrugător al istoriei iraționale, care părăsea tabăra pozitiviștilor învingători și mitologia progresului continuu, pentru a regăsi o știință a istoriei mai puțin sigură, mai umană, una a rememorării necesare.

Multe din fragmentele rămase de la Walter Benjamin (el însuși un practician al fragmentului, din familia Pessoa-Cioran!), grupate sub titlul deja celebru, Despre conceptul de istorie (Sur le concept d’histoire[6]), sunt caracterizate de același tip de evanescență mistică. Cel mai interesant e faptul că Benjamin vorbește despre dimensiunea mesianică a speranței[7]și insistă asupra necesității de a depăși impasul nietzschean al Anticristului (pentru a nu banaliza problematica). Și mai surprinzător e faptul că filozoful german nu ezită să ia peste picior chiar„misticismul” de tip marxist, vulgata ce îi atribuise clasei muncitoare un rol mesianic în utopia comunismului absolut, în viitorul luminos al statului fără stat, cu clase sociale fără clase.

Însă Walter Benjamin, cum observă și Adorno[8] într-o prefață ce însoțea prima ediție a acestor studii, apărută după sinuciderea autorului la frontiera franco-spaniolă, rămâne fidel marxismului. El admite „mântuirea” omului modern numai prin emancipare socială. Iată, așadar, în contextul acelei Europe interbelice, trei creatori, teoreticieni, filozofi, poeți din orizonturi și culturi total diferite, profund preocupați de existența și de forța mesianismului într-o lume derutată, confiscată de propriul ei materialism, deja angajată în cel de Al Doilea Război Mondial. Nu sunt niște adevărați mistici, nici măcar niște credincioși practicanți. Tustrei consideră necesară regăsirea într-o concepție teologică despre istorie, pe care fiecare și-o personalizează în stiluri diferite, locuind în acea ambiguitate formulată de Bloch – „Seul un athée peut être un bon chrétien, et seul un chrétien, à l’inverse, peut être un bon athée”[9].

Nihilismul devine reverie ezoterică la Fernando Pessoa, furie distructivă și auto-anihilantă la Cioran, sau disperare sinucigașă, cea din ultimele zile ale lui Walter Benjamin. Ei se întâlnesc pe un tărâm comun al dramei umane, căreia pretinsul caracter dialectic al istoriei nu-i mai spune nimic. Tustrei plonjează în ceea ce tot Adorno numea, destul de îngrijorat, „miezul incandescent al teologiei” („le noyau incandescent de la théologie”). Nu e cazul să ne pronunțăm dacă abordarea aceasta era modernă sau vetustă, irealistă sau prea nihilistă, sau dacă mesianismul ar reprezenta tot o replică irațională menită să destructureze energia irațională a istoriei.

Prima parte a comunicării ţinute în cadrul Simpozionului internaţional Cioran – Pessoa, doi exegeţi ai nefericirii, București, 23-24 noiembrie 2016. Partea a doua va apărea pe Literomania săptămâna viitoare.

[1]Utilizăm aici ediția franceză, Transfiguration de la Roumanie, traduit du roumain par Alain Paruit, Editions de l’Herne, Paris, 2009.
[2]„Seigneur! qu’avons-nous bien pu faire pendant mille ans?”, op cit., p. 118.
[3]„La Roumanie n’a plus rien à attendre des villages car, après nous avoir conservés pendant mille ans, aujourd’hui ils nous paralysent”, p. 332.
[4]„Il me semble me rappeler les années d’un autre. Et c’est un autre que je renie, tout « moi-même » est, d’ailleurs, à mille lieux de celui qu’il fut. J’avais haï mon pays ; tous les hommes et l’univers ; il me restait de m’en prendre à moi, ce que je fis par le détour du désespoir.”
[5]„L’idée de progrès, la morale de tout ce qui, en ce monde, est directement ou indirectement de la pédagogie, jusqu’à l’émasculer, le sens vibrant de la tragédie, auquel les mortels se livraient jadis avec autant de passion que de douleur. Je ne peux aimer qu’une culture qui, sous sa forme et son style, recèle l’amour, le désespoir, la mort et l’illumination”, op. cit., p. 340.
[6] Walter Benjamin, Sur le concept d’histoire, Editions Payot & Rivages, 2013.
[7]„A chaque époque, il faut tenter de refaire la conquête de la tradition, contre le conformisme qui est en train de la neutraliser. Le Messie ne vient pas seulement en tant que rédempteur ; il vient en tant qu’il surmonte l’Antéchrist. Seul l’historiographe a le don d’allumer dans le passé l’étincelle d’espoir qui en est pénétrée », op. cit., p. 18.
[8]Theodor W. Adorno, „Sur Walter Benjamin”, Gallimard, 2001, p. 106 – „Le concept benjaminien d’utopie se profile à l’arrière-plan; d’une part, de la philosophie idéaliste de l’histoire, et d’autre part, de l’historicisme. Dans la tradition du messianisme juif, ce concept mantient l’idée selon laquelle la rédemption est intramondaine et coïncide avec l’émancipation sociale”.
[9]Ernest Bloch, L’athéisme dans le christianisme. La religion de l’Exode et du Royaume, Gallimard, 1978, p. 116.

 

Despre autor

Dinu Flămând

Dinu Flămând

Dinu Flămând este licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universiăţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (1970). Membru întemeietor al cenaclului iar apoi al revistei „Echinox”. A lucrat în diverse redacții de ziare și reviste din București, între care „Amfiteatru” şi „Secolul 20”. În anii '80 pleacă din ţară și se refugiază în exil la Paris, de unde denunță, în presa scrisă şi în emisiuni radiofonice, regimul de opresiune din România. A locuit în Franța și a fost redactor la postul de radio Radio France Internationale. După căderea regimului comunist, a fost reintegrat în literatura ţării sale de origine. Volumele sale de versuri și de critică literară, dar și unele traduceri, au obținut mai multe premii naționale și internaționale. Volume de poeme: „Apeiron” (Cartea Românească, 1971), „Poezii” (Cartea Românească, 1974), „Altoiuri” (Ed. Eminescu, 1976), „Stare de asediu” (Cartea Românească, 1983), „Viaţă de probă” (Cartea Românească, 1998), „Grădini/ Jardins” (ediţie bilingvă, traduceri în franceză de Claudia Fontu, Cluj, Idea, 2005), „Frigul intermediar” (Paralela 45, colecția „„Biblioteca românească”, 2006), „Opera poetică” (2 vol., Cartier, 2007). Este traducătorul mai multor volume din seria de autor „Fernando Pessoa” de la Editura Humanitas Fiction.

Scrie un comentariu