Volumul de memorii „Peștele în apă” (traducere nouă de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Humanitas Fiction, seria de autor „Mario Vargas Llosa”, 2026) este o incursiune fascinantă în universul personal al unui mare scriitor care se dovedește, prin faptele sale, și o mare conștiință. Capitolele alternează, narând pe de o parte copilăria şi adolescenţa autorului, până în 1958, când pleacă din Peru pentru a se stabili în Europa, iar pe de alta aventura sa politică de la începutul anilor 1990, când Vargas Llosa a candidat la preşedinţia ţării natale. Expunând cu extremă sinceritate şi forţă expresivă momentele cruciale ale vieții sale, dar și motivele care l-au determinat să intre în arena politică, felul de organizare a campaniei electorale, explicaţia înfrângerii electorale, Mario Vargas Llosa se înfățișează în fața cititorilor nu doar ca scriitorul unor mari romane, ci și ca un fin analist și portretist, un admirabil biograf și orator, un adevărat cetățean și om politic.
Mario Vargas Llosa
„Peștele în apă. Memorii”
(Fragment)
Cele două evenimente care aveau să-mi decidă viitorul s-au petrecut în acel 1946, dar aveam să aflu despre ele abia peste treizeci sau patruzeci de ani. Primul, o scrisoare primită de mama. Era de la Orieli, cumnata tatălui meu. Aflase din presă că bunicul era prefect de Piura și presupunea că Dorita era cu el. Cum mai era viața ei? Se recăsătorise? Ce făcea fiul lui Ernesto? Scrisese scrisoarea la îndemnul tatălui meu, cel care, în drum cu mașina spre birou, auzise la radio că don Pedro J. Llosa Bustamante fusese numit prefect de Piura.
Al doilea eveniment s-a petrecut în timpul unei călătorii de câteva săptămâni pe care mama a făcut-o la Lima, în august, pentru o operație ușoară. A sunat-o pe Orieli, care a invitat-o la un ceai. Când a intrat în casa din Magdalena del Mar, unde locuiau Orieli și unchiul César, mama l-a observat în încăpere pe tata. A căzut leșinată. Au dus-o pe sus până la un fotoliu, au readus-o în fire cu săruri. L-a văzut o singură clipă, dar a fost suficient pentru ca acele cinci luni și jumătate de coșmar matrimonial, și părăsirea, și cei unsprezece ani de muțenie a lui Ernesto J. Vargas să i se șteargă din memorie.
Nimeni din familie nu a aflat de acea întâlnire, nici de împăcarea în secret, nici de schimbul de scrisori întins pe mai multe luni, prin care a fost pregătită fuga care începuse deja în acea după-amiază, pe promenada Eguiguren, sub soarele arzător al începutului de vară. De ce maică-mea nu le-a zis părinților și fraților ei că se întâlnise cu tata? De ce nu le-a zis ce avea de gând să facă? Pentru că știa că ei ar fi încercat să o împiedice și i-ar fi prezis ceea ce o aștepta.
Țopăind de fericire, crezând și necrezând ceea ce tocmai auzisem, aproape că nu o mai ascultam pe mama care-mi repeta, în timp ce mergeam spre Hotel de Turistas, că dacă ne întâlneam cu cineva din familie nu trebuia să scot nici un cuvânt despre ceea ce îmi dezvăluise. Copleșit de emoție, nu-mi trecea prin cap să o întreb de ce trebuia să fie un secret faptul că tata trăia și că venise la Piura și că peste câteva minute aveam să-l cunosc. Cum o fi? Cum o fi?
Am intrat în Hotel de Turistas și, imediat ce am pătruns în hol, dintr-o încăpere din stânga s-a ridicat și a venit spre noi un bărbat în costum bej și cu cravată verde cu picățele albe. „Ăsta-i fiul meu?“ l-am auzit întrebând. S-a aplecat, m-a îmbrățișat și m-a pupat. Eram descumpănit, nu știam ce să fac. Pe față îmi înghețase un zâmbet fals. Descumpănirea mea era provocată de cât de deosebit era acest tată în carne și oase, cu tâmplele cărunte și părul rar, de chipeșul tânăr în costum de marinar din fotografia de pe noptiera mea. Mi se părea o păcăleală: acest tată nu semăna cu cel pe care îl crezusem mort.
Dar n-am avut prea mult timp de gândire, căci domnul acela a zis să dăm o raită cu mașina prin Piura. I se adresa mamei cu o familiaritate care nu-mi plăcea și mă făcea să fiu puțin gelos. Am ieșit în piața centrală, inundată de soare și de oameni, ca în fiecare duminică la ora când cânta fanfara, și am urcat într-un Ford albastru, el și mama în față, și eu pe bancheta din spate. Înainte de a pleca de pe loc, a trecut pe trotuar un coleg de clasă, brunețelul și zveltul Espinoza, care a vrut să se apropie de mașină, cu mersul său legănat, dar exact atunci mașina s-a pus în mișcare și am apucat doar să ne facem cu mâna.
Am dat ture prin centru și, brusc, acel domn care era tata ne-a propus să facem o plimbare în afara orașului, să mergem până la kilometrul cincizeci, unde se afla un popas cu răcoritoare. Cunoșteam foarte bine acea porțiune de drum. Era un obicei împământenit de a-i însoți până acolo pe cei care plecau la Lima. Făcuserăm asta cu bunicii, cu unchiul Lucho și cu mătușa Olga de Ziua Independenței, când unchiul Jorge, mătușa Gaby, mătușa Laura și verișoarele mele Nancy și Gladys (și noua lor surioară, Lucy) veniseră să stea câteva zile la noi. (Reîntâlnirea cu verișoarele mele fusese o adevărată sărbătoare și ne-am jucat încontinuu, dar de data aceasta conștienți că eu eram un băiețandru, și ele fete și că nu mai puteam face chestii pe care le făceam în Bolivia, cum ar fi să dormim împreună sau să facem baie împreună.) Pământurile nisipoase care înconjoară Piura, cu dunele lor mișcătoare, cu pâlcurile de roșcovi și turmele de capre, cu mirajul iazurilor și fântânilor, serile, când mingea roșiatică a soarelui revarsă peste nisipurile albe și aurii o lumină sângerie, formează un peisaj care mă emoționează întotdeauna și pe care nu mă mai satur să-l privesc. Contemplându-l, imaginația mea o lua razna. Era locul ideal pentru înfăptuiri extraordinare, pentru cavaleri și aventurieri, prinţi ce salvau domnițe prizoniere sau viteji ce se luptau ca leii până îi învingeau pe cei răi. De fiecare dată când însoțeam pe cineva care pleca, sau mergeam doar la plimbare pe drumul acela, îmi lăsam imaginația să zburde, în timp ce dincolo de geamul mașinii se desfășura peisajul arzător și pustiu. Dar sunt sigur că de data aceasta nu am văzut nimic din ce se petrecea în afara mașinii, căci eram numai ochi și urechi la tot ce domnul acela și maică-mea își spuneau, uneori în șoaptă, schimbând niște priviri care mă indignau. Ce se petrecea dincolo de ce auzeam? Vorbeau despre ceva, dar se prefăceau că nu. Dar îmi dădeam seama foarte bine, pentru că nu eram prost deloc. Ce înțelegeam? Ce-mi ascundeau?
După ce am ajuns la kilometrul cincizeci și am băut fiecare câte un suc, domnul acela care era tata a zis că, dacă tot ajunseserăm până acolo, de ce să nu mergem până la Chiclayo. Fusesem vreodată în Chiclayo? Nu, nu fusesem. Atunci, hai să mergem până la Chiclayo, ca să vadă și Marito orașul orezului cu rață.
Mă simțeam tot mai rău și am făcut cele patru sau cinci ore pe drumul acela neasfaltat, plin de hârtoape și cu lungi șiruri de camioane pe urcușul spre Olmos, cu capul plin de bănuieli, convins că totul fusese gândit dinainte, pe la spatele meu, cu complicitatea mamei mele. Voiau să mă prostească de parcă aș fi fost un țânc, dar îmi dădeam seama de șmecherie. După ce s-a înserat, m-am lungit pe banchetă, prefăcându-mă că dorm. Dar eram cât se poate de treaz, cu mintea și cu sufletul la ceea ce șopteau ei.
La un moment dat, am protestat:
— Mamă, sigur bunicii s-au speriat văzând că nu ne întoarcem.
— O să-i sunăm din Chiclayo, s-a grăbit să răspundă domnul care era tata.
Am ajuns la Chiclayo târziu de tot și la hotel nu era nimic de mâncare, dar nu mi-a păsat, pentru că nu mi-era foame. Lor le era, și au cumpărat niște biscuiți, din care nici măcar nu am gustat. M-au lăsat singur într-o cameră și s-au închis în cea alăturată. Toată noaptea am stat cu ochii deschiși și cu inima strânsă, chinuindu-mă să aud vreo voce, vreun zgomot în camera de alături, fiert de gelozie și simțindu-mă victima unei mari trădări. Uneori, mă apuca greața, o greață infinită, la gândul că mama făcea cu domnul acela mizeriile pe care le făceau oamenii pentru a avea copii.
Dimineață, după micul-dejun, imediat ce am urcat în Fordul albastru, el a zis ceea ce știam foarte bine că va zice:
— Mergem la Lima, Mario.
— Dar ce-o să zică bunicii? am bâiguit. Mamaé, unchiul Lucho.
— Ce să zică? a răspuns el. Oare un fiu nu trebuie să stea cu tatăl lui? Nu trebuie să trăiască cu tatăl lui? Tu ce crezi? Tu ce părere ai?
Vorbea cu o vocișoară pe care o auzeam pentru prima dată, pe tonul acela ascuțit și silabisind, care în curând avea să mă îngrozească mai tare decât predicile despre infern pe care ni le ținuse în Cochabamba abatele Agustín, când ne pregătise pentru prima comuniune.
Fragment din „Peștele în apă. Memorii” de Mario Vargas Llosa, traducere nouă de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Humanitas Fiction, seria de autor „Mario Vargas Llosa”, 2026
Fotografia autorului © Fiorella Battistini
Mario Vargas Llosa (1936–2025) s-a născut la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima – experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia. Între timp, lucrase în Franţa ca profesor de spaniolă şi jurnalist. După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa. În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat Premiul Nobel pentru literatură, iar în 2023 a fost primit în Academia Franceză, ocupând cel de-al optsprezecelea fotoliu și devenind astfel primul membru al așa-numiților Immortels fără ca vreuna dintre cărțile sale să fi fost scrisă în limba franceză.
La Editura Humanitas au apărut: Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012), O mie şi una de nopţi (2013), Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary (2013), Arme şi utopii (2013), Eroul discret (2013), Conversaţie la Catedrala (2014), Sărbătoarea Ţapului (2014), Războiul sfârşitului lumii (2015), Civilizația spectacolului (2016).
La Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colţuri (2016, 2020), Rătăcirile fetei nesăbuite (2016, 2020), Mătuşa Julia şi condeierul (2017, 2021), Lituma în Anzi (2017), Oraşul şi câinii (2017), Istoria lui Mayta (2019), Casa Verde (2019), Băieţii şi alte povestiri (2019), Chemarea tribului (2019), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2020), Elogiu mamei vitrege (2020), Povestaşul (2020), Paradisul de după colţ (2021), Vremuri grele (2021), Conversație la Catedrala (2021), Visul celtului (2021), Două singurătăți. Despre roman în America Latină: Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel García Márquez (2022), Jumătate de secol cu Borges (2022), Vânturile (2023), Războiul sfârșitului lumii (2023), Caietele lui don Rigoberto (2023), Mario Vargas Llosa, Rubén Gallo, Conversație la Princeton (2023), Scrisori către un tânăr romancier (2024), Orgia perpetuă. Flaubert și Madame Bovary (2024), Eroul discret (2024), Sărbătoarea Țapului (2025), Focul imaginației I (2025).
Sumar Literomania nr. 413 (2026)
Scrie un comentariu