Cartea săptămânii Nr. 219

Poezia e singurul drog

Reach content for Google search „andrei codrin bucur”



La bella Italia (antipoeme jurnaliere), micul volum de poezie cu care debutează Andrei-Codrin Bucur, autor prezent cu proză scurtă în antologia noastră „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019), este unul – o spun din capul locului – foarte bun și foarte matur, ca scriitură și tonalitate. E o surpriză foarte plăcută prin această maturitate și siguranță a frazării poetice, dar și prin afinitatea evidentă cu poezia lui Mușina – nume de vârf al poeziei noastre optzeciste.


Grav și mordant, sarcastic și zeflemitor, bântuit de imagini biblice (ca absolvent de Teologie ce este) și emoții ascunse cu grijă („aștept ca din muțenia care o să mă-nhațe/ să răzbată doar inima”), Andrei-Codrin Bucur mărturisește însă – dincolo de comédia tristă a lumii – o (neliniștită) încredere în scris, aș spune chiar în puterea izbăvitoare a poeziei, unicul său drog.


Volum câștigător al Premiului „Budila-Express” în 2020 – în cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina” – și publicat la Editura Tracus Arte în 2021, volumul lui Andrei-Codrin Bucur ne propune o serie de „antipoeme jurnaliere”, adică poeme prozaice (unele ca niște notații de jurnal), inspirate de cotidianul derizoriu al unui tânăr dezabuzat, care – din lipsă de alte perspective în țară – merge să caute de lucru în Italia, unde se află deja familia lui (mama, sora, dar și alte rude). Poemele sunt de o oralitate extraordinară – și uneori de un umor contagios, hrănit de limbajul crud, direct, ce nu se ferește de vulgarități –, transcriind voci diverse, dar există în egală măsură și o voce poetică pregnantă, care le unifică și le conferă tonalitatea de bază: o voce tinerească, dar sceptică, tentată pe alocuri de cinism, dar salvată de fapt de o căutare – care e a tinereții – a unui sens, a ceva autentic uman. Ca să nu mai vorbesc de umorul burlesc, lipsit de orice menajamente ale corectitudinii politice – și care este atât de mușinian!

De la „Budila-Express” până la aceste „antipoeme jurnaliere” s-au scurs aproape trei decenii – deceniile postdecembriste, pline de speranță, la început, într-o societate democratică și liberă –, dar parcă ne-am trezit acum, din nou, într-o fundătură (și nu numai din cauza pandemiei). Marasmul și lipsa de perspective pe care Alexandru Mușina le „plimba” – transformate într-un superb discurs poetic – în trenul navetei sale de tânăr profesor la țară, în comunism, se regăsesc, la o altă vârstă, în drumul lui Andrei-Codrin Bucur către „La bella Italia”, în încercarea de a evada dintr-o Românie aproape la fel de lipsită de șanse ca atunci. Drumul e invers, ca o evadare (nu constrângerea din comunism), însă Italia românilor emigrați după ’90 nu e întotdeauna țara în care „la vita è bella”. Citez câteva secvențe – colorate, de un realism crud și burlesc – din primul poem („[începe să picure… parchează în fața scării…]”), al „exodului” italian, cu pasaje obligatorii la granițe:

„trei olteni și-un bărbat cu rădăcini multiple urcă bagajele
într-un volkswagen văduvit de ultima banchetă
a venit și nevasta proprietarului. predau cheile de la
garsonieră
îl plătesc pe șofer îi salut pe cei doi pasageri
și cuminți ca pruncii în poala lui moș crăciun ascultăm
cum vocea feminină ne roagă cordial să virăm la dreapta

zburăm pe șosea și frânăm doar în apropierea graniței
unde un țigan la patru ace care transportă tablă jgheaburi
și burlane trece de punctul de control rânjindu-și mustața
înspre vameșul pântecos ce pare că-și face datoria

strângem cărțile de identitate și i le-nmânăm polițistului
de frontieră. el ne-ntreabă cu aroganță î n c o t r o?
intenția era clară:
-ceva mărfuri speciale?
-eh ca de paști șefu’: niște brânză niște carne
-păi alea bă! alea-s cu probleme

ne trage în parcare amenință c-o va umple
cu ce-avem prin mașină ș’apoi ne face semn cu degetele
c-ar fi cazul să cotizăm
dar cu 15 euro nu-ți cumperi pită și mai tre’ să-mpartă
și cu ungurii…”.

Finalul călătoriei este consemnat prozaic, cu un umor al derizoriului nelipsit de emoție, în poemul următor („[în minte fierb tone de vulgarități]”):

„ne apropiem de localitate o sun pe nepoată-mea
îi zic să-și lege potaia. via aosta nr. 11

primul marinar părăsește nava
îmi iau la revedere de la mateloți îi strâng mâna
domnului căpitan
și apoi intrăm în condominio trăgând după noi
valizele”.

Tânărul poet ajuns în Italia, găzduit de familie și fără să-și găsească de lucru nici aici, se „răzbună” pe toți și toate (inclusiv pe el însuși), scriind poeme umorale, salvate, însă, de un umor contagios, dar și de o dezabuzare venită din pierderea iluziilor (sau, cum spune Mușina în „Budila-Express” – „trupul cald încă al iluziei”). Lâncezește, nervos, în comunitatea de români (familială și nu numai), citește și scrie, plimbă cățelul (familiei), prilej de versuri savuroase:

„nu-i pic de unt în frigider și nici dram de pâine-n
cămară așa că mergem la cumpărături
după ce ne-am întors de la lidl și-am deschis ușa
nero câinele milenar al casei m-a mușcat de crac
se temea că n-o să primească
acum când dejunez și totodată îmi notez în caiet
el stă cu căpșorul între picioarele mele și-mi cere
pe limba lui să-i ung și lui o felie.

restul zilei: citesc și plimb cățelul
asta nu poa’ să-nsemne decât o singură chestie
că maică-mea nu și-a plătit factura de internet
așa c-adio chaturbate & bongacams”.

Andrei-Codrin Bucur își asumă peste tot această autoironie (dezinhibată), așa cum își asumă discursul poetic de un realism burlesc, caricatural, care aruncă în derizoriu – în tăvălugul lui – toate figurile umane ce-i ies în cale (mamă, soră, cumnați, românce la supermarket, italieni la emisiuni TV, badante moldovence, el însuși plimbând cățelul, mergând la pescuit, scriind sau citind), personaje ilustrate adesea de o oralitate irezistibilă. Grav și mordant, sarcastic și zeflemitor, bântuit de imagini biblice (ca absolvent de Teologie ce este) și emoții ascunse cu grijă („aștept ca din muțenia care o să mă-nhațe/ să răzbată doar inima”), Andrei-Codrin Bucur mărturisește însă – dincolo de comédia tristă a lumii – o (neliniștită) încredere în scris, aș spune chiar în puterea izbăvitoare a poeziei, unicul său drog (din nou, atât de mușinian!), căci detestă alcoolul, cafeaua și țigările: „așa se întâmplă cu scrisul/ te-nvăluie și te aduce în fața foilor la început/ iar pe urmă ești sculat din somnul inspirației/ gâdilat în nări de colbul înălțat de mătura pe care/ lipsită de tact femeia în halat o mânuiește/ la trei metri de tine”).

Aș vrea să închei aceste rânduri despre un tânăr poet care propune un discurs poetic deja matur, și o tonalitate sigură, aparte, cu o evocare inedită a Veneției (a se vedea și aceea eminesciană!), în nota lui personală, deziluzionată și nervos-amară:

„o plimbare de juma de zi prin galeriile mușuroiului
podul desculților puntea suspinelor palatul dogilor
cimitirul plutitor…
canaluri puturoase împânzesc plaurul de cărămidă
și marmură

gondolieri cu tricouri dungate și pălării de paie
își strigă de zor marafetul
îl întreb pe unul cât costă
de banii ăștia îmi cumpăr mâncare pe-o săptămână

mirosul algelor în putrefacție cerul cețos filtrând razele
de soare țipetele bulimice ale pescărușilor
țiganii de la intrarea-n bazílică mâna lor întinsă
vorbesc despre cât de reală și neiertătoare e viața
mai puțin fotografiile din viermănoasa veneție”. („[o plimbare de juma de zi prin galeriile mușuroiului]”)

Andrei-Codrin Bucur, „La bella Italia (antipoeme jurnaliere)”, Editura Tracus Arte, București, 2021, 78 p.

 


Andrei-Codrin Bucur citește din „Caiete 1957-1972” de Emil Cioran
#CitesteCuVoceTare

 

 

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. În 2019, a coordonat, alături de Raul Popescu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Adaugă comentariu

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.