Jurnal la babord

Portretul lui „captain Ha”

Mi s-a întâmplat de mai multe ori, în voiajele mele, să locuiesc „la armator”, încăpere situată lângă cabina comandantului. Nu era chiar un loc de invidiat, cu toate că împrejurarea îmi conferea un anume prestigiu printre marinarii de rând: toți știau că stătea neocupată și că, dacă fusesem cazat acolo, trebuia să fi fost ceva de capul meu. Însă pe Beauty acest prestigiu se datora și faptului că între patul meu și cel al jupânului se afla un perete subțire, o melamină ignifugată, prin care zgomotele treceau nestingherite. Curioși de felul lor, marinarii socoteau că doar dacă n-aș fi vrut n-aș fi avut acces la câteva din cele mai recente secrete ale navei, fără să țină cont că – pentru asta – jupânul ar fi trebuit să vorbească englezește cu soția sau amanta lui, iar eu să fiu un insomniac înrăit, de vreme ce ziua – din pricina jobului – n-aș fi avut când să trag cu urechea. Altminteri, nu-mi pot explica de ce omuleții aceia, cu tegumente ca scorțișoara, mă încolțeau peste tot pe unde mă întâlneau cu întrebări cărora nu le găseam răspuns: în fața lor mă încruntam, mi se dilatau pupilele și ridicam din umeri, reacții de surpriză și de apărare al căror efect era, până la urmă, un soi de falsă auto-acuzare, întărindu-le filipacilor convingerea că nu voiam să vorbesc sau că nu mi se îngăduia. Dar după prima lună petrecută la bord, am înțeles cum stăteau lucrurile: captain Ha, un bărbat scund și îndesat, cu mișcări agile și ochi adormiți, aparent insensibili la amănunte, nu-i prea înghițea. Pe mine m-a simpatizat însă de la prima cină, când m-am arătat interesat de kimchi, produs pe care, după ce îl pescuia dintr-un borcănel, îl transporta cu două bețigașe și cu un aer de intensă plăcere, până pe vârful limbii. Mi-a explicat atunci, cu o expresie didactică pe figură, cum se pregătea produsul, cum se mura varza, când se introduceau în compoziție ardeiul iute, ghimbirul, fulgii de ridiche și peștișorii afumați, și câte feluri de kimchi existau în cartierul aglomerat din Seul, unde locuia cu familia sa. Apoi, când i-am rezolvat problemele pe care le avea cu unul dintre radare, simpatia lui față de mine s-a dublat. Apărea în timonerie pe la nouă și jumătate dimineața, cu părul căzut pe frunte, și, după ce și-l dădea peste cap cu mâna dreaptă și cu un gest nervos pornit de la baza gâtului, inspecta orizontul cu o expresie contrariată și exclama: why? Nimeni n-a înțeles vreodată sensul întrebării! De ce era marea așa cum era? de ce ne aflam acolo? de ce era lumină și nu întuneric? în fine, ne uitam unii la alții și nu scoteam o vorbă. După un timp, se uita în direcția expresorului, și atunci ofițerul se grăbea să-i prepare prima cafea a zilei. Da’ lui Lecky de ce nu-i faci? întreba el, lăsând să se înțeleagă în acest fel că eram favoritul lui. După primele guri de cafea, ochii îi păreau mai puțin mijiți, și începea să se uite în lungul covertei, și pe-o parte și pe alta, în căutarea unui filipac pe care să-l poată urmări cu binoclul. Nu sunt serioși și trebuie supravegheați, îmi spunea când mă vedea în compania lor. Pentru captain Ha (Ha Hae Seong), doar asta conta: dacă erai sau nu serios! Când a apărut în echipaj, pe post de nostrom, un cecen plin de cicatrici și tatuaje, m-a întrebat într-o dimineață, cu un aer conspirativ: crezi că e un om serios? Bănuiesc că da, i-am răspuns, neavând la îndemână o dovadă contrarie. Ar fi putut să se consulte cu secundul sau cu oricare din ofițerii săi de punte, dar el mă întreba pe mine, purtător de barbă albă și de brevet cu vechime în timp.

De obicei, pe asiatici nu-i simți când stau în spatele tău, și mă gândeam că nici captain Ha nu făcea excepție de la regulă. Curios, totuși, că eu îl simțeam, dar filipacii nu, nici cecenul, nici bulgarii, nici măcar șeful mecanic, sud-coreean de-al său, de fapt niciunul dintre cei asupra cărora planase o îndoială, oricât de vagă, legată de seriozitate. Pe toți îi lua prin surprindere, se pomeneau doar că erau urmăriți de o pereche de ochii fosforescenți, înșurubați la extremitatea unei umbre. Toți aceștia s-au bucurat când, după o noapte în care nu l-am simțind foindu-se în așternuturi, n-a mai apărut în timonerie la ora obișnuită, nici la prânz să culeagă din borcănel ultimele fire de kimchi, și am început să întreb când îl văzuse cineva ultima oară. Steward-ul nu îndrăznise să pornească aspiratorul, gândindu-se că jupânul dormea, cum se mai întâmplase de câteva ori. Jupânul dormea, într-adevăr, dar nu în pat, ci pe closet, și cufundat – cu o figură crispată – într-un somn din care n-avea să se mai trezească niciodată. Vestea s-a întins pe navă ca flacăra unui fitil, dar în afară de secund, de mine și de cel care-l găsise, nimeni n-a dat pe la cabina jupânului, nici pe coridor nu mai trecea cineva. Acum, ar trebui să fac un efort ca să-mi amintesc cum le străluceau filipacilor ochii în timp ce săreau pe corpul înțepenit al comandantului, ca să-l îndrepte, și să-l lege strâns pe brancarda cu care l-au dus la congelat, la cambuză, dar niciunul ca să-i aud glasul care rostea, în fiecare dimineață, întrebarea adresată orizontului, mării, sau poate nimănui: Why?

Despre autor

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj în 1950, într-o numeroasă și caldă familie de ardeleni, basarabeni și ucrainieni. Și-a petrecut patruzeci de ani din viață călătorind pe mări, muncind ca inginer la bordul navelor, citind, traducând și scriind scrisori prietenilor săi dornici să cunoască lumea. În 2003 înființează Editura Fabulator pentru a publica, cu banii câștigați pe mare, o literatură pe care niciuna din editurile comerciale nu ar fi publicat-o. Apare, astfel, în traducerea sa „Omul pierdut” de Ramón Gómez de la Serna, roman socotit de specialiști drept intraductibil. La Editura Fabulator hotărăște să publice și câteva cărți apropiate sufletului său, printre care: „Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges”, „Șapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares”, ambele de Fernando Sorrentino, sau „Fascinația cuvintelor” de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea. Cunoscut ca traducător, dar și ca ofițer de marină, este invitat să scrie în 2008 un jurnal maritim în câteva numere ale revistei „Dilemateca”. În 2016, i-a apărut, la Cartea Românească, volumul de povestiri „Pascal desenează corăbii”, care a însemnat eliberarea de orice constrângere – interioră sau exterioară – a pasiunii lui pentru literatură.

Scrie un comentariu