Atelier

Povești cu supereroi

Acceptarea necondiționată a aerului condiționat

Aceasta nu e o poveste despre aerul condiționat. Nu e nici măcar o poveste despre acceptare. Ideea titlului mi-a venit în timp ce așteptam pe cineva într-o librărie și la raftul cu scrieri esoterice și misticism mi-a sărit în ochi titlul Acceptarea necondiționată.

După ce persoana așteptată a ajuns, am mers împreună la Cinema City să urmărim filmul Batman v Superman și intenționam ca restul poveștii să fie despre supereroi. Din păcate, ea a devenit una despre acceptare, împotriva voinței și sănătății mele puternic șubrezite de aerul condiționat eliberat în sala de cinema, în plină lună decembrie.

Nu îmi rămâne decât să aștept să îmi treacă răceala, ca să pot îndeplini promisiunea de a duce la bun sfârșit demersul (super)eroic anunțat puțin mai sus.

Pizza Boy

În clasa a șaptea, m-am hotărât să devin supererou. Modelul meu era Federico, băiatul care se ocupa cu distribuirea pizzei. Îți suna la poartă cu o pizza aburindă atât de rapid, încât mi-am imaginat că Pizza Boy nu e un simplu apelativ, ci numele unui supererou mai puțin cunoscut. Nici nu finalizai bine comanda, că Federico era deja la ușă; sau înainte să fii întrebat de operator dacă dorești și ketchup sau ulei picant, auzeai deja soneria.

În clasa a șaptea, studiam Revoluția franceză, dar eu nu eram interesat de așa ceva, eu doream să aflu tot ce se putea despre pizza. Cumva eram convins că numai cunoașterea deplină a originilor primei felii de pizza îmi mai poate salva sufletul. Chiuleam de la ore în biblioteca școlii, ca să adun informații. Conținutul următoarelor trei cărți îl știam pe de rost: Playing for Pizza de John Grishman, Pete’s a Pizza de William Steig și Rest in Pizza de Chris Cavender.

Setea mea de cunoaștere pizzomatică mi-a dezvoltat instinctul de cititor. Și, automat, maniera mea elevată de exprimare. Profesoara de istorie, de la ale cărei ore chiuleam fiindcă nu mă interesa Revoluția franceză, a devenit din ce în ce mai alarmată de nivelul meu de exprimare. Mi-a contactat îngrijorată părinții, dar ei i-au spus doar că îmi place să citesc mult. Cum răspunsul lor nu a satisfăcut-o, m-a băgat în ședință:

– Citești prea mult. De ce?
– Îmi place să citesc.
– Nu-i un motiv suficient. Nu-mi place defel cum miroase treaba asta.
– Cu ce am greșit? Îmi place doar să citesc.
– Asta să crezi tu! a început ea să urle isteric, până a auzit-o directorul și a băgat-o pe ea în ședință.

După o perioadă de recuperare și câteva luni de concediu medical, profesoara de istorie s-a transferat la altă școală. Profesorul care a înlocuit-o nu era preocupat de cititul meu excesiv, așa că am continuat să explorez căile prin care, într-o bună zi, voi putea deveni și eu Pizza Boy.

După ce am epuizat bibliografia de specialitate, simțeam că simpla cunoaștere exhaustivă nu e suficientă pentru a deveni supererou. Aveam acum nevoie de îndrumare practică. De la cine altul puteam s-o primesc decât de la cel mai bun distribuitor de pizza din vecinătate? Mi-am măsluit un ecuson fals de reporter și am mers la Federico să-i iau interviu:

– Când ai distribuit prima pizza? a fost prima mea întrebare.
– Ca profesionist?
– Amator sau profesionist. Nu prea contează.
– Stai să mă gândesc. Eram cam de vârsta ta.
– Cât timp îți ia în medie să distribui o pizza?
– Depinde de distanță, dar niciodată mai mult de două minute. Sunt foarte rapid.
– Îți face plăcere să distribui pizza?
– Ce fel de articol spuneai că intenționezi să scrii?
– Despre distribuitorii de pizza din oraș.
– Dar să știi că distribui și ciorbe, feluri principale, shaorme, kebabi, cașcaval pane, deserturi…
– Hai să ne limităm la pizza…
– Am mai fost intervievat și înainte. Mi-ar plăcea să îți vorbesc și despre creveți. Sunt mai exotici decât pizza.
– Să terminăm cu pizza mai întâi. Care a fost cea mai ieșită din comun experiență pe care ai avut-o în timp ce distribuiai pizza?
– Nu mi s-a întâmplat niciodată așa ceva. E o treabă foarte simplă. Scoți pizza din cuptor, o pui în cutie și te grăbești să ajungi cu ea la client cât mai caldă, ca să obții un bacșiș bun.
– Care e numărul cel mai mare de pizza distribuită într-o zi?
– Am numărat multe la viața mea, dar niciodată asta. Lumea comandă și eu execut. Uneori, sunt mai solicitat ca de obicei, dar niciodată n-am numărat câte ieșiri am avut într-o zi.
– Care e cea mai celebră persoană pe care ai servit-o?
– Celebritățile, de obicei, sunt mai pretențioase și nu prea comandă pizza. Își permit tot felul de excentricități și delicatese. De regulă, comandă sushi și creveți. Știu un episod în care…
– Pare foarte interesant, dar hai să terminăm cu pizza mai întâi. Știu că poate fi plictisitor pentru un profesionist ca tine, dar cititorii revistei la care lucrez sunt fascinați de pizza. Șeful meu mi-a spus să aflu tot ce pot despre pizza. Cititorii noștri consumă pizza în prostie, uneori chiar de trei ori pe zi. Voi menționa numele restaurantului în articol și asta vă poate aduce și mai mulți clienți și, implicit, un bacșiș mai consistent pentru tine.
– Nu sună rău. Ai grijă să-mi scrii numele corect. F-E-D-E…
– R-I-C-O. N-am cum să greșesc. Te urmăresc de mult timp. Mai am o singură întrebare. Care a fost cea mai neplăcută expriență ca distribuitor de pizza?
– Cea mai neplăcută experiență o am, de obicei, cu bărbații. Tot bacșișul pe care-l câștig se duce, mai devreme sau mai târziu, pe ei. Nu vor decât să-i duci în cluburi de noapte și restaurante de fițe. Câteodată, sunt nevoit să lucrez și tura de noapte, ca să pot face față. Am încercat să-i scot aici, la pizzerie. Aș ieși mult mai ieftin, pentru că beneficiez de reducere ca angajat. Nici nu vor să audă. S-ar îndopa numai cu fructe de mare și tentacule de caracatiță, de parcă ar fi ieșit toți din pântecul lui Venus!

Îl ascultam cu carnețelul în mână și cu visele de a deveni Pizza Boy zdruncinate. Interviul nu a decurs tocmai cum mă așteptam. Federico nu părea atât de dedicat păturii de aluat stropite cu sos de roșii și cu ulei extravirgin de măsline. Și, pe deasupra, îi plăceau și bărbații. Ce model mai putea fi el pentru un puști de clasa a șaptea?

Îl ascultam și mă prefăceam că iau notițe despre viața lui amoroasă. La drept vorbind, însă, nu erau notițe. Erau doar mâzgălituri lipsite de sens și abrevieri fără noimă. Mi-ar fi fost imposibil să le descifrez, însă, de fiecare dată când pomenea cuvântul pizza, notițele deveneau la fel de clare ca energia acumulată în toate reflectoarele responsabile să lumineze un stadion întreg.

O săptămână din viața lui Goon

Întotdeauna supereroii au stârnit fascinație. Chiar dacă cei mai mulți dintre ei sunt doar mit și, probabil, nu există, au reprezentat un model pentru oamenii de rând atunci când simțeau nevoia să se identifice cu o entitate superioară. Mai puțin în cazul lui Goon. Cine e Goon? Cel mai involuntar antierou, din simplul motiv că tot ceea ce atinge transformă în goon[1]. Câteodată nici măcar contactul fizic nu e necesar, ci ghinionul să petreci suficient de mult timp în preajma lui. Nu puțini au pățit-o. Dar să vedem cum se desfășoară o săptămâna din viața lui Goon:

Luni: e ziua dedicată vizionării filmelor și cea în care influența lui se simte cel mai puțin. Lesne de înțeles că filmul lui preferat e Blue Lagoon.

Marți: dacă luni e dedicat filmelor, marți e ziua lecturii. Romanul lui preferat e The Goonslinger de Stephen King.

Miercuri: după filme și cărți, urmează muzică. În caz că nu știați, Goon are propriul imn pe care-l interpretează nimeni altul decât Freddie Mercury. Se numește The Show Must Goon!

Joi: pescuiește păstrăvi împreună cu Richard Brautigoon.

Vineri: fiind ultima zi lucrătoare și pentru că, oricum, s-a relaxat toată săptămâna, deschide romanul Ulysses și subliniază toate pasajele în care apare Leopold Goon.

Sâmbătă: week-end-ul începe în forță cu o aventură de neuitat în ținutul Goondor în compania vrăjitorului Goondalf.

Duminică: e singura zi în care nu se știe mai nimic despre Goon, în schimb, e ziua în care toți cei care-au petrecut săptămâna împreună cu el încep să aibă primele simptome de goonoree.

Quotation Boy

Poartă un costum alb imprimat cu cuvinte și câte două banane pe fiecare umăr, în așa fel aranjate încât să arate ca un citat. El e Quotation Boy, un adolescent ajuns la apogeul maturității, scriitor aspirant cândva, descurajat, însă, de criticile vehemente primite la cluburile de lectură ale insomniacilor anonimi.

Superputerea lui unică este aceea că citește în medie 150 de cărți pe an și are o experiență de lectură atât de dezvoltată încât poate să extragă cel mai reprezentativ citat al fiecărei cărți în parte. Dacă ai citit recent o carte care ți-a plăcut mult și o ai proaspătă în minte, fă încercarea de a căuta citatul ales de el din acea carte și vei constata că îi surprinde esența.

În lume există multe cărți și majoritatea, proaste. Editurile încearcă disperate să vândă orice rahat prin strategii de marketing șmechere și înșelătoare. Degeaba decupezi pe ultima copertă un pasaj cât de cât inspirat de genul „dacă mă apuc să-l citesc pe Salinger, îl citesc pe Salinger până la capăt”, dacă restul cărții nu valorează doi bani. Ei bine, Quotation Boy nu vinde gogoși! Marea lui calitate e aceea că nici măcar nu se exprimă sau judecă volumele citite, doar alege cel mai reprezentativ citat, lăsând în seama libertății cititorului să constate dacă e o carte bună sau proastă.

Prin generozitatea lui, avem acces la o mostră de citate selectate din unele dintre cărțile lui preferate:

Zachary Schomburg, FJORDS, vol. 1:

„Dimineața, primesc o scrisoare din care aflu că femeia pe care o iubesc a murit, strivită în picioare de elefanți. N-am văzut-o de ani de zile, dar mă gândesc la ea de fiecare dată când fac patul și de fiecare dată când pun masa. Mă gândesc la cât de minunat ar fi fost să rămânem împreună. Când ajung la ea acasă ca să-mi exprim condoleanțele, o văd la geam ștergând praful de pe pervaz. Nu pare deloc moartă. Nu dă semne că ar fi fost strivită în picioare, deși hainele ei par să fi fost presate de o greutate colosală. Bat la ușă și îmi deschide. Nu ai murit îi spun. Cine ești?îmi spune. Ce vrei să spui?o întreb. Sunt eu. Însă ochii ei se chiorăsc la mine de parcă aș fi microscopic. N-ai fost strivită în picioare de elefanți? o întreb. Nu îmi spune. Nici măcar nu-s elefanți pe-aici. După ce o părăsesc, cu florile în mână, mă gândesc la toate felurile în care poți muri. Îmi doresc să fi fost moartă, așa cum scrie în scrisoare. E mai multă sinceritate în acel gen de moarte și m-am simțit mult mai apropiat de ea atunci”.

Richard Brautigan, Revenge of the Lawn:
„Un prieten a venit la mine acum câteva luni și mi-a spus:
– Ești personaj în romanul pe care tocmai l-am terminat.
Am fost incitat să aud asta. M-am imaginat imediat în rolul romanticului incurabil sau al nelegiuitului: «I-a mângâiat tandru sânul și respirația fierbinte i-a aburit ochelarii», sau «Și-a bătut joc de ea în timp ce plângea, apoi a împins-o pe scări ca pe un sac de rufe murdare».
– Ce fac în romanul tău? l-am întrebat, așteptând cuvinte mărețe.
– Deschizi o ușă, mi-a zis.
– Ce altceva mai fac?
– Nimic.
– Oh, am zis, în timp ce faima mi se prăbușea în călcâie. N-aș fi putut să mai fac și altceva? Să deschid două uși, poate? Sau să sărut pe cineva?
– Ușa aia e destul, a spus. Ai fost perfect.
– Măcar am zis ceva în timp ce deschideam ușa? l-am întrebat, încă sperând.
– Nu”.

Jack Spicer, My Vocabulary Did This to Me:
„Pentru tine aș ridica un întreg nou univers, dar în mod cert ți-e mai ieftin să închiriezi unul. Așa a făcut și Euridice. S-a întors în infern, fără să aibă vreo idee ce fel de casă îi va construi Orfeu. «Moarte-în-viață și viață-în-moarte.»
Cu o săgeată înfiptă în spate, președintele Kennedy e mult prea înțepenit ca să își mai asume vreun rol în istorie. Nu-i prima oară când Eros îi strică planurile.
Ți-am oferit mâna mea imaginară și tu îmi oferi mâna ta imaginară, iar acum ne plimbăm împreună, mână în mână, peste țărână”.

După cum vedeți, Quotation Boy nu e cel mai spectaculos supererou, dar e mai apropiat de etica lui Thoreau decât multe cluburi de lectură care i-au împrumutat numele.

[1] În traducere liberă: prost, nătâng.

Despre autor

Andrei Mocuța

Andrei Mocuța

Andrei Mocuța (n. 12.01.1985, Arad) e profesor de limba engleză-franceză și doctor în Filologie cu o teză despre J. D. Salinger. A publicat următoarele cărți: „Povestiri din adânci tinereți” (proză), Editura Cartea Românească, 2006; „Porcilator” (proză), Editura Brumar, 2009; „Trei povestiri” (proză), Editura Mirador, 2010; „Șercan” (proză), Editura Dacia, 2012; „Nu există cuvinte magice” (versuri), Editura Tracus Arte, 2013; „Portret al artistului in absentia. J.D. Salinger: o monografie”, Editura Universității de Vest din Timișoara, 2015; Literatura (proză), Editura Tracus Arte, 2015. Volumul „Povestiri din adânci tinereți” a fost nominalizat la Premiul Național de debut al USR din 2006, iar „Literatura” a fost nominalizat la Premiul de proză al Galei Tinerilor Scriitori din România din 2016. A câștigat Premiul publicului la Turnirul de poezie al USR de la Balcic din 2015.

Scrie un comentariu