Până mi se prepară ceaiul (barem de mi l-ar aduce foarte fierbinte) o să probez magnetofonul ăsta; ar fi mare păcat ca din cauza neglijenței mele ori a unei defecțiuni mecanice să se piardă declarațiile profesorului Haeckel. Cum ceiuțul întârzie să vină, o să spun câteva cuvinte, eventual în chip de introducere.
Haeckel e un ins ciudat, ignorat de publicul larg și respectat doar de-o mână de biologi, dintre cei mai cu faimă. Cert e că fuge de ziariști. Când secretarul de redacție mi-a dat ordin, de la Buenos Aires, să-i iau un interviu, m-am ținut scai pe urmele lui prin toată Europa, vreme de un an.
Azi după-amiaza am părăsit Geneva, sigur că profesorul nu se afla acolo, nu și că aș fi pe calea cea bună. Străbătui Brigue, suii pe un drum de munte, iar la căderea serii fu cât pe ce să mă rătăcesc într-o vijelie de zăpadă. Pe stânga se iviră, dintr-o dată, niște lumini. Când citii Aici se vând lanțuri oprii mașina.
Mi le vându un ipochimen care ședea la ușa unui bar. Îi zisei să le monteze și intrai să beau un păhărel de tărie, cu o aspirină, fiindcă aveam febră. Pe deasupra, mă durea capul, mă durea în gât, eram gripat. La tejghea mă trezii înconjurat de mușterii, negreșit țărani, care mă priveau chiorâș, își vorbeau între ei, fără să-și înăbușe din când în când un hohot de râs. „Ăștia-s înțelepții tangoului”, cugetai. Le cerui sfaturi cum să conduc mașina, prin vijelia de zăpadă, în creierii muntelui. Cred că niciunul nu mi-a răspuns. Îmi amintii de istorisirile tatii, despre felul cum ai noștri gauchos își băteau joc de străini și, dacă aveau prilejul, îi mânau pe-un drum greșit. Deși nu nădăjduiam nici un ajutor, explicai:
– O să urmez traseul Simplonului, până la Domodossola și Locarno.
Careva întrebă cu glas tare:
– De cumva vă simțiți prea singur sus pe munte, ce-ați zice să poposiți la Gabi?
– Acasă la profesor – replică altcineva –. O să fiți în bună tovărășie.
Ideea asta îi înveseli peste măsură. Se apucară să turuie toți laolaltă; niciunul nu mai luă seama la mine. Ieșii din barul ăla, pipăii lanțurile ca să verific dacă-s bine fixate și-mi continuai călătoria, pe drumuri înguste mărginite de prăpăstii, în toiul unei vijelii de zăpadă care nu-mi îngăduia să văd pe unde trec.
După un ceas nesfârșit de înaintare ca melcul, răstimp în care străbătui tuneluri, auzii vuiet de cascade și-mi păru că deslușesc clădiri luminate ce piereau numaidecât în noapte, se petrecu un fapt care mă nedumerește și acum. O masă albă, colosală, izbi cu putere latura dreaptă a mașinii, o făcu să se zgâlțâie, repezind-o în coasta pieptișă a muntelui. Dacă izbitura ar fi venit de pe latura stângă, aș fi sfârșit în fundul prăpastiei. Accelerai. Mulțumită lanțurilor, mașina își recăpătă echilibrul și-și văzu de drum. N-avui curajul să mă opresc ca să lămuresc ce se-ntâmplase. Fu de parcă în clipa aia mă copleșea toată spaima de-a mă pomeni de unul singur, pe meleaguri necunoscute, în noaptea aia de groază. Aveam o febră atât de mare, încât visam cu ochii deschiși și pesemne amestecam năzărelile cu realitatea. Când te gândești că mă făleam că eu nu-mi pierd niciodată capul.
Într-o vale ce se despică fără veste în muntele abrupt, zării o casă foarte slab luminată. Îmi spusei: „Mi-i prea de-ajuns”, o luai pe-o cărare laterală și oprii mașina lângă casă. Era un chalet, un căsoi elvețian, cu acoperișul în două ape. Pe fațadă, scris cu litere stacojii împletite cu îngerașii de pe o frescă, citii cuvântul Gabi.
Scuturai clopoțelul de la poartă. Într-un târziu cineva dădu la o parte perdeluța și mă scrută îndelung, de dinăuntru, cu o lanternă. Auzii descuindu-se unul după altul niște zăvoare. După câteva clipe avui cea mai plăcută dintre surprize: dinaintea mea era profesorul Haeckel.
Citește și „Inamicul numărul unu al cenzurii” de Jorge Luis Borges și Adolfo Bioy Casares
Profesorul, un bărbat mărunțel, fără astâmpăr, cu capul prea mare raportat la trup, mă pofti curtenitor să intru, iar de cum îl ascultai încuie la loc poarta cu multele-i zăvoare, „ca să nu intre și frigul”. Mă găsii într-un hol spațios, fără nicio mobilă, care deși soseam de-afară mi se păru o ghețărie. O scară, probabil de stejar, ducea la etaj. Haeckel zise:
– Ce noapte! Văd după chipul dumitale că ești obosit și zgribulit de frig. Vino la mine-n birou.
Descuie o ușă, intrarăm, o încuie iar după el. Poate fiindcă odaia e mică, ori fiindcă n-are alte deschizături în afară de ușa aia, de fereastră și de cămin, în care ard niște buturugi de pin, pentru prima oară din noapte mă simții întremat și în siguranță. Mă apropiai de fereastră, dădui un pic deoparte perdeaua, văzui negreața nopții, niște zăbrele albe și fulgișori de zăpadă, căzând pieziș.
– Trage la loc perdeaua. Te ia cu frig când privești noaptea – zise el, zâmbind –. Așază-te, rogu-te, lângă foc, pe când o să prepar un ceai.
Rămas singur, îmi spusei: „Noaptea asta, care-a-nceput așa de rău, se-ncheie cu bine”. Fără să exagerez deloc, se vede că mi-am uitat (organismul meu și-a uitat) de gripă.
Profesorul tocmai îmi aduce ceaiul. O să-ncepem interviul.
– Pot să vă pun orice-ntrebare îmi trăsnește prin minte?
– Orice-ți trăsnește prin minte.
– Vă considerați un om plin de contradicții?
– Aș zice mai degrabă versatil. Impulsiv.
– Mi-ați scăpat vreme de un an, iar acuma, când v-am găsit, păreți bucuros la vederea mea.
– Ți-am mai spus-o: sunt impulsiv. M-ai prins, și, după osteneala pe care ți-am prilejuit-o, simt că-ți datorez ceva. În loc să fiu abătut, mă amuz de noua situație.
– Sunteți un optimist?
– Nestatornic, dar și cam indiscret. Cum cred că totu-i trecător, nu dau mare importanță niciunui lucru, ceea ce îndeobște mă costă scump. Aflarea laturii comice a situațiilor mă-mpacă cu lumea și cu soarta mea.
– Vă plângeți de soarta dumneavoastră?
– Nu, deși soarta unui ucenic vrăjitor are suișuri și coborîșuri.
– Vă considerați un ucenic vrăjitor?
– Ca orice cercetător care contribuie realmente la progresul științei.
– De ce refuzați interviurile? Sunteți timid? Ori nu vreți să vă răpiți din timpul de muncă?
– Nu văd de ce ții neapărat să fie dintr-unul din motivele astea.
– Nu le numiți motive. Sunt doar pretexte. Atâta lume în ziua de azi fuge de interviuri, că mă-ntreb de n-o fi vreun soi de epidemie ori de modă.
– Nu-n cazul meu.
– Tuturora ni-i greu să recunoaștem că suntem mânați de spiritul de imitație. După sociologul Tarde, ăsta-i motorul societății.
– Posibil să aibă dreptate Tarde al dumitale, dar eu unul îi evit pe ziariști dintr-un motiv grav. Cel puțin pentru mine.
– Spuneți ce-i.
– Nu, nu pot.
– Pare-mi-se că ați fost departe de adevăr zicând că sunteți indiscret.
– Bun. Să fim consecvenți: nimic n-are-nsemnătate. Am să-ți spun ce-i: cineva umblă să mă omoare.
– Vasăzică, pe când eu vă căutam ca să vă intervievez, dumneavoastră fugeați de celălalt.
– Exact.
– Cum vreți să cred una ca asta?
– Îi evit pe ziariști fiindcă-s la fel de indiscreți ca și mine. Chiar fără s-o facă dinadins, seamănă indicii și-l ghidează pe omul care mă caută.
– Un ins cam de necrezut.
– O fi el de necrezut, dar dumneata ești un încrezut. Spui că m-am bucurat la vederea dumitale. De ce m-aș bucura la vederea cuiva pe care nu-l cunosc?
– Mi s-a părut că vă bucurați.
– Se prea poate, da’ nu fiindcă te vedeam pe dumneata, ci fiindcă nu-l vedeam pe celălalt.
– Da’ de ce umblă celălalt să vă omoare?
– Cum se zice, ne tragem toți păcatele. La-nceput am fost medic și doar mai apoi m-am consacrat cercetării. Printre pacienții mei se-afla unul pe care-l poreclisem Boul. Era un om bătrân, înalt, puternic, serios, îngust la minte și total lipsit de simțul umorului. Credea cu tărie în el însuși și-n alte câteva persoane, printre care mă număra și pe mine. Cum era tenace, cu vremea și cu strădania își făurise o situație temeinică, tocmai când nu-i mai rămâneau destui ani ca să se bucure de ea. Într-o bună zi, Boul îmi reaminti o frază pe care aș fi rostit-o la prima lui vizită la cabinetul meu: „În orice situație, chiar și în cele care-s fără ieșire, inteligența găsește totdeauna o portiță de scăpare”. Boul adăugă că mulțumită frazei ăleia trăise cu speranța.
– Nu v-ați temut că-l amăgiți pe-un om atât de naiv?
– Pare-se că tot la acea primă întrevedere Boul mi-a spus că bătrânețea era o situație fără ieșire, și că eu i-am răspuns: „Ceea ce nu exclude ca-ntr-o bună zi să i se afle una”. Cașicum asta n-ar fi fost de-ajuns, i-am și promis c-o s-o caut.
– N-aveți de ce vă plânge. Ați promis prea mult.
– Stai să vezi. Într-o bună zi, îl înștiințai că găsisem tratamentul… Crede-mă, până și azi, după toate câte ne-au înstrăinat unul de celălalt, amintirea expresiei de pe fața bietului om la ceasul ăla de speranță mă mișcă un pic. Ca să-l readuc la realitate, îl avertizai că nu trecusem la faza experimentală. Nici măcar pe animale. Îmi spuse că nu-i mai rămânea destulă vreme ca s-aștepte, că să experimentez direct pe el. Când îi vorbii de posibilele efecte nedorite, îmi puse o-ntrebare pe care-o prevăzusem. Adică: „Mai rele ca moartea?”. Putui să-i garantez că nu.
– Și să vă slujiți de Bou drept cobai. Da’ tratamentul ăla chiar există, ori ba?
– Vrei să-mi slujești și dumneata drept cobai?
– Pe moment, m-aș mulțumi să știu în ce anume constă tratamentul și cum l-ați descoperit.
– Am plecat de la un raționament. Ca să redai tinerețea, trebuie să știi mai întâi unde să dai de ea. Tinerețea năvalnică, fără nicio știrbire, există numai în organismele-n creștere. De cum încetează creșterea, începe declinul spre bătrânețe. Deși noi înșine nu ne dăm seama, și nici cei din jur.
– Ați detectat ceva hormoni care dispar după perioada de creștere?
– Să zicem c-am izolat niște elemente care nu mai sunt active după creștere.
– Le-ați izolat și i le-ați injectat pacientului dumneavoastră?
– Am estimat că un organism îmbătrânit, oricât de viguros, cerea o doză de cal.
– Ce numiți dumneavoastră o doză de cal?
– Cea care-i activă la toți copiii de doi ani. Pricepi dumneata, puteam să mizez pe dezvoltare ori pe-ntinerire. Mizai pe-ntinerire și câștigarăm.
– Ce se-ntâmpla dacă câștiga dezvoltarea?
– Boul ar fi plesnit ca broscoiul lui La Fontaine.
– Și n-a plesnit?
– A-nvins întinerirea. Organismul a suportat atacul ăla generalizat. E drept c-am fost prevăzător și-am consolidat cartilajele.
– Să-nțeleg deci că pacientul dumneavoastră și-a recăpătat tinerețea și-i fericit?
– Fericit, nu. S-a produs o dezvoltare considerabilă, pe care Boul, după cum ți-am mai zis, a suportat-o cu bine. Fizic, să ne-nțelegem, deoarece sufletește nu și-a mai revenit.
– Credeți c-o să-și mai revină vreodată?
– Mă-ndoiesc.
– Pacientul dumneavoastră nu pune toate astea prea mult la inimă?
– Aș zice că l-a surprins schimbarea.
– O schimbare-n bine?
– În ce privește-ntinerirea, neîndoielnic; da’ ce te faci cu restul? Pune-te-n locul lui. Ține seama că un copil de doi ani își triplează înălțimea.
– Nu-mi spuneți că bietul om și-a triplat-o pe-a lui!
– Da’ ce-ți dă prin cap? Pentru asta vor trebui să treacă optșpe-douăzeci de ani; încă n-au trecut decât cinci. Și deja-i enorm!
– De peste doi metri?
– Mult mai mare. Închipuie-ți că Boul a crescut ca un copil de doi ani care-ar fi măsurat un metru optzeci.
– Bietul om! E cătrănit?
– E trist de-a binelea. Poate-și imaginase că efectele negative de care i-am vorbit se vor limita la niscai amețeli ori la vreo erupție pe piele. Ca toată lumea, crede că pacostea care l-a lovit e cea mai rea. A mers până la a-mi cere să-i dau ceva care să stopeze creșterea.
– I-ați dat?
– I-am prescris câte-un placebo, leacuri nevătămătoare. Știi vorba: aqua fontis, panis naturalis. Prea experimentasem deja pe glandele organismului său. Căutai, în schimb, să-i rămân alături, să-l îmbărbătez.
– Îmi pare frumos din partea dumneavoastră.
– Pricepe însă: un anume gigantism e sinonim cu surghiunul. Pentru pacientul meu nu mai există femei, nici săli de cinema, nici paturi, nici automobile, nici case. Apartamentele moderne au tavane așa de joase! Afară de asta, Boul e timid, bietul de el. Se rușinează să fie văzut în halul ăla.
– A avut norocul să se poată bizui pe-un medic atât de inimos.
– Până la un punct, doar până la un punct. În viața asta trecătoare, nimica nu durează, nici măcar simțămintele noastre nobile. Sosi și ziua când îmi fu lehamite de-atâta compasiune și luai toate-n glumă.
– Chiar dinaintea victimei dumneavoastră?
– Da, dintr-o sminteală. La una din vizitele mele, căci de-acuma eu mergeam la el, Boul îmi spuse că până o să-l țină banii o să stea zăvorît la el acasă, dar că-ntr-un viitor nu prea-ndepărtat va trebui probabil să-și caute o slujbă.
– De ce soi?
– Asta l-am întrebat și eu. Mi-a răspuns: „Monstru la un circ”. Ideea lui mi se păru atât de nimerită și deopotrivă de absurdă, încât mă umflă râsul. Îi spusei: „Uneori îmi pare că vă face plăcere să vă plângeți. Mulți suferă fiindcă-s pitici. Nimeni fiindcă-i înalt”. Tocmai își pregătea replica, socotind că vorbeam serios, dar văzându-mi mutra șovăi, cașicum nu i-ar fi venit să creadă că glumeam cu nenorocirea lui. După ce mă privi descumpănit, mă-nșfăcă de gât și mă scutură ca pe-un pui de vrabie.
– Scuturat de-un uriaș ca ăla, cine n-ar aduce cu-un pui de vrabie?
– Eu mai ceva ca alții. Scăpai de la moarte ca prin urechile acului. Mă lăsă deșălat, cotonogit.
– L-ați mai revăzut?
– Bineînțeles. Poate ai dreptate, oi fi un om plin de contradicții. Mai întâi îl fac să crească pe Bou și după aia mă simt vinovat. Îmi cunosc cusururile, da’ nu totdeauna mi le-ndrept.
– Suntem toți croiți pe-același calapod. Povestiți-mi cum au fost întrevederile alea.
– Boul, care-i un om căpățânos, mi-a purtat ranchiună. Întrevederile au fost un chin pentru amândoi. Fără s-ajung să le suprim cu totul, le-am rărit. Atunci remarcai la mine o reacție defel simpatică.
– Care-anume?
– Când mă aflam cu el mă simțeam mâhnit, aproape rușinat de-a-i fi pricinuit nenorocirea. Era însă suficient să nu-l mai văd două-trei zile ca să uit și de vină și de restriște. Eram chiar ispitit să m-amuz de latura comică a pățaniei.
– Și de-ar avea o latură comică, nu cred că sunteți omul cel mai potrivit ca să-l amuze.
– De-aș fi făcut-o cel puțin doar în taina conștiinței mele…
– L-ați jignit?
– Mi-a picat un ziarist. Când sunt inteligenți, mă simt la largul meu cu ei și-mi pare meschin să nu le vorbesc pe față. Convingerea mea că totu-i trecător mă-ndeamnă să cred că și viitorul va fi la fel și că nimenea nu contează. Cred, în schimb, în fiece clipă, cașicum ar fi o lume, ultima lume definitivă, și-mi dezvălui adevărul gol-goluț.
– Mi-ar plăcea să știu în ce mod reflecțiile astea de ordin general v-au înrâurit conversația cu colegul meu.
– În mod ireparabil. Am făcut glume și confidențe. Am fost indiscret. Pe cât că nu ghicești ce-am zis?
– Habar n-am.
– Am zis că prevăzusem de la-nceput creșterea pacientului meu, că, îmboldit de curiozitate, și fiindcă mă distra situația, împinsesem experimentul până la ultimele consecințe.
– Boul v-a dat în judecată?
– Nu.
– Cu-atât mai bine.
– Cu mult mai rău. M-a sunat ca să-mi spună că citise interviul în ziar și că o să mă omoare. A zis: „Pentru că v-am respectat o bună parte din viață, nu vreau să vă iau acum prin surprindere. Țineam să vă previn”.
– Ce-ați făcut atunci?
– Bagajele. Am zburat cu primul avion. Boul mă urmă, cum mi s-a explicat, cu un avion-cargou. Băturăm așa întreaga Europă. Pân-acuma, eu mereu în frunte, deși urmărit îndeaproape, crede-mă. N-ai idee în ce pripă am fost nevoit să părăsesc unele orașe unde mă simțeam ca acasă.
– Nu vi s-a-ntâmplat câteodată să plecați fiindcă soseam eu și m-ați luat drept pacientul dumneavoastră?
– Imposibil de confundat. Oricât s-ar feri, nefericitul atrage atenția. Mulțumită acestui fapt mai sunt încă-n viață. Uite ce s-a petrecut la Grand Hotel din Stockholm. Se-ndărătniceau să-mi aducă un ziar, în limba suedeză! pe care mi-l strecurau pe sub ușa camerei. Într-o bună dimineață, pe când mă pregăteam să iau un mic dejun tihnit, culesei ziarul și dând de-o fotografie spusei cu glas tare: „Nu știam că se sărbătorea Carnavalul și la latitudinea asta”. Îmi pusei ochelarii, fiindcă fără ei văd ca prin ceață, și nu-mi putui stăpâni un geamăt. Fotografia nu-l înfățișa, cum credeam eu, pe uriașul dintr-un car cu măști, ci pe uriașul meu, pe Bou, înconjurat de locuitori din Stockholm, care se uitau vrăjiți la el.
– V-ați făcut iar bagajele?
– Și-am luat primul avion, către Baleare. De-atunci încoace, n-a mai trecut nici o singură zi, orișiunde m-aș afla, fără să-ntreb prin restaurante, hoteluri, cafenele, chioșcuri de ziare și reviste, unde vrei și unde nu vrei! de n-au văzut din întâmplare un uriaș.
– N-o să se-abată cumva și pe-aci?
– Azi, cel puțin, nu. Călătorește pe jos, sau, când se-ndură de el vreun șofer de camion, pe platformă. Cineva mi-a spus că ieri a fost văzut pe la Dolder, nu departe de Zürich. Deși în casa asta nu mă paște nicio primejdie (poarta-i foarte zdravănă și-am pus gratii la ferestre), pentru o mai mare siguranță mâine ridic tabăra și-o iau spre Italia.
– Ați face mai bine să vă grăbiți plecarea.
– Așa socoți?
– Am impresia că l-am întâlnit în drum.
– Monstrul ăla mă hăituiește până-n pânzele albe. Unde l-ai văzut?
– Undeva pe-aicea. Veneam dinspre Geneva, prin Brigue. Dintr-o dată, ceva pocnește latura dreaptă a automobilului și am avut o vedenie tare stranie.
– Cum arăta?
– N-a durat mai mult de-o secundă. Am crezut că mi se năzărise. Din vijelia de zăpadă iese-o nălucă gigantică și se prăvale peste mașină, cu brațele desfăcute.
– L-oi fi omorît?
– Nu cred.
– E mai cuminte să plecăm chiar acuma.
– N-o s-ajungă pe-aci prea curând. Ciocnirea sigur l-a lăsat ca vai de el.
– Oricum ar fi, dumneata și cu mine plecăm. De-ndată ce dau peste cartea pe care tocmai o citesc.
– Încotro o luăm?
– Dumneata mă urmezi, cu mașina dumitale, până la Crevola, și de-acolo o ții tot înainte pe șoseaua care duce la Locarno. Eu plec spre Milano. N-aș vrea să pățești ceva din vina mea.
– Iar după aia, dumneavoastră ce-ați face-n locul meu? Vi se pare imprudent să trimit spre publicare conversația noastră?
– Fă cum poftești. Ce-a fost asta?
– Ce?
– N-auzi? Bate careva.
– Cred c-aveți dreptate.
– Bate careva-n poartă.
– Nu deschideți.
– Fii pe pace.
– Dacă nu deschidem, o să plece până la urmă?
– Mai bine ne-am deprinde cu gândul c-o să fim asediați. Avem provizii pe câteva zile.
– Ați auzit? S-ar zice că se sparg lemne. O fi doborît vreun copac?
– A doborît poarta. Mă duc să-l întâmpin. Mai bine-așa: doar n-o să-mi petrec toată viața fugind. Dumneata rămâi aci, nu mișca. Sunt medic. Mă pricep să-i potolesc pe furioși.
Iar acuma, ce să fac? Ajutorul meu nu va sluji la mare lucru împotriva cuiva în stare să doboare o poartă ca aia. Să fug pe fereastră e cu neputință. Drugii-s mult prea apropiați unul de altul. Gemetele profesorului îmi pun la-ncercare nervii. Gândurile mi se-nvălmășesc. Cu orice preț, să-mi păstrez calmul. Lovitura aia seacă-i pesemne vreo mobilă, pe care uriașul a trântit-o de perete. Nu: în hol nu se-află nicio mobilă. Dacă n-a fost o mobilă, a fost trupul bietului Haeckel. Acum nu se mai aude nimic. E cumplită liniștea asta. Parcă și văd priveliștea dindărătul ușii. Cadavrul lui Haeckel pe dușumea, uriașul uitându-se-n jur și-ntrebându-se ce să facă. Deși-i e greu să cugete, dintr-o dată și-amintește că un asasin nu lasă martori. Hotărăște să dea o raită prin casă. Barem de n-ar începe cu odaia asta. Aud scârțâind treptele. Pași foarte grei și înceți suie. Poate scap cu viață. Când oi calcula că uriașul a ajuns la etaj, ies în goană și plec cu mașina. Locarno-i mult prea aproape. Nu mă mai opresc până-n Italia. Până-n Sicilia. Mi-am dorit dintotdeauna să cunosc Sicilia. De scap cu viață, o să mă păzesc ca de foc să public interviul. Uriașul n-o să aibă nimic împotriva mea. Pașii răsună mai departe. Scara n-are capăt. Nu-mi cred urechilor. Coboară la loc. Și-a schimbat părerea și o să-și înceapă inspecția de la parter. Ascund magnetofonul, pe după niște cărți, ca să nu-l distrugă, dacă vine-ncoace. Pașii ăia, pe care nu vreau să-i aud, se-apropie. Ușa se deschide. Sting magnetofonul.
În româneşte de Anca-Domnica ILEA, după „Historia desaforada” de Adolfo Bioy Casares (din volumul „Historias desaforadas”, 1986)
Sursă foto aici
Sumar Literomania nr. 413 (2026)
Scrie un comentariu