Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Ștefan Caraman
Monica în camera de hotel, după ședința de vânzări
Stă pe marginea patului. Este tristă, debusolată. Nu și-a scos încă paltonul. Alături, lângă piciorul subțire, dezgolit, pe care nu l-a mai atins de multă vreme un bărbat, geanta ei de serviciu este răsturnată. Privește spre fereastră. Afară ninge frumos. Privirea ei trece printre fulgii albi și se fixează pe zidul gri al clădirii de vizavi. Acesta se înfioară, însă foarte puțin. A fost ultima ei zi în organizație. Au ridicat-o în picioare, i-au reproșat rezultatele slabele la vânzări, modul ineficient în care și-a condus echipa, lipsa de implicare, dezinteresul. Nu era așa, firește că nu era așa. Își spunea că, la urma urmei, nu e un capăt de țară. O va lua de la capăt. Va merge la interviuri și își va găsi un job mai bun. Poate își va deschide un birou de consultanță. Poate își va lua un an sabatic și se va odihni. Poate se va apuca de scris. Sau de pictat. Sau va pleca departe. Va pleca atât de departe încât să nu o găsească nici propriul sine. Duse mâna la buzunar după telefon, dar abandonă gestul la jumătatea drumului. Nu, mama nu trebuie să știe asta. Îi va spune, dar altădată. Și-ar fi sunat iubitul, dar își aminti că nu mai are unul. Ultimul i-a reproșat că îl înșală cu planul ei de carieră. Simte că trebuie să meargă la baie, dar nu îndrăznește. S-ar vedea în oglindă și ar plânge. Nu îi place să plângă. Se simte singură. De fapt, este singură. Ea este Monica, despre care nimeni, niciodată, nu va scrie o poveste.
Omul care voia să fie fericit
A fost odată un om care nu era fericit. Cineva i-a spus că va fi fericit dacă va avea o iubită. A avut o iubiă, dar degeaba. Altcineva i-a spus că va fi fericit dacă umblă prin lume, călătorește. A călătorit. Călătorește și acum. Nu l-a făcut fericit nici imensitatea și nici misterul lumii. A descoperit rețelele sociale, a descoperit oameni diferiți, speciali, dar nici asta nu l-a făcut fericit. Se întreba ce îi lipsește. Răspunsul l-a primit într-un vis. Lipsea cineva care să-l îmbrățișeze. Pur și simplu. A visat că cineva, o femeie, îl îmbrățișa și asta îl făcea fericit. Veți spune că a rămas la acest vis. Că, la fel ca orice vis, l-a uitat sau a fost imposibil de realizat. Nu și pentru el. Pentru că își dorea să fie fericit. Pentru o clipă, pentru o străfulgerare, măcar pentru atât. De atunci, de câte ori revine dintr-o călătorie, coborând din tren, sau din avion, sau din autobuz, cineva îl așteaptă. O doamnă frumoasă, caldă, care se îmbracă elegant și miroase frumos. El o vede și îi face cu mâna, ea îl vede și îi face cu mâna. Apoi se apropie și se îmbrățișează. Cea mai frumoasă îmbrățișare din lume. La fel de fiecare dată. Ea nu îi spune nimic, el nu îi spune nimic. Doar se îmbrățișează. Exact ca în vis, când el se simte fericit. Iar imediat se despart. El va merge către casa lui, însoțit de farmecul întâmplării, ea va merge către casa ei, îndesând în geanta mică și cochetă o bancnotă. Până la următoarea lui sosire din călătorie.
Poveste de pe planeta celor doi bătrâni care se certau
Aproape de mine este o planetă. Este mică, urâtă și, uneori, slab luminată. Planeta este locuită de doi bătrâni. Un el și o ea. Nicio pasăre, niciun animal, niciun virus, niciun microb – doar ei doi. Din când în când, probabil la fiecare rotație completă a planetei, cei doi se ceartă. Ea stă, acoperită de un maieu bărbătesc, pe un scaun și el, în picioare, strigă. O înjură, gesticulează cu gesturi largi, asudă, scuipă printre vorbe, ochii îi ies din orbite. Ea tace, îl privește și îl ascultă. Întotdeauna, dar întotdeauna, la un moment dat, îl oprește și îi spune: „adu-mi, te rog, o bere”. El se oprește, se îndreaptă către frigider, scoate o bere, o desface și i-o întinde. Ea bea din sticlă fără să îi mulțumească în timp ce el o înjură din nou… iar ceva mai târziu, se întind pe pat, spate în spate, și adorm. Soarele apune și se face întuneric, iar planeta se rotește, ca de fiecare dată, indiferentă, în jurul lui.
Scrie un comentariu