Mi se spune Cameristul, un bătrân încă verde dintr-un azil aflat într-o suburbie a orașului Melbourne. Încăperea o împart cu un alt moșneag. Ne ducem zilele una după cealaltă, eu povestind iar el mai mult ascultând. Buddy încă așteaptă să fie luat acasă, acel loc în care nu prea mai călcase în ultimii ani. Se mai plânge, rareori, inventând diverse variante ale poveștii lui:
– Pe mine nu mă păcălești, așa îmi zicea nevasta.Poate că totuși, într-o zi, cine știe, probabil că o să-și aducă aminte că ceva îi lipsește din casă, un scaun, o masă, un cuier vechi sau chiar bătrânul ei Buddy.
Am un fiu, locuiește în alt oraș. A ales să-și trăiască viața bucurându-se de ocean, făcând surf aproape în fiecare zi. Sunt fericit când mă gândesc la el și nu-l caut prea des, iar atunci când vorbim, mai mult îl ascult. Să-ți respecți, fiule, părinții, îi mai amintesc din când în când, ca un laitmotiv, ca un val de la St Kilda Beach, sub care oricând se poate ascunde un rechin. Într-o zi o să-i mărturisesc iubirea mea pentru domnișoara Gale. Drumul până la oceanul interior este mereu scurt și supa Phở e mai bună atunci când ți-e foarte foame.
– Buddy, ei sunt Gale și fiul meu.
Toate pregătirile, domnișoara mea, ar fi inutile dacă nu aș putea, măcar în gând, să ți le povestesc. Și iarăși am reușit să te necăjesc când mă mai apucă, rar, tristețea și îți vorbesc în felul ăsta destrămat, fără niciun orizont de care, ca o balerină adevărată, te-ai prindeca să-ți începi antrenamentul gleznelor tale care mă fac să înnebunesc.
Rechinilor le stăm pur și simplu în cale, nu suntem în dieta lor, să fii sigură de asta. Apa oceanului este despuiată de sare. Pentru ca plantele să nu se usuce în verile toride sau pentru ca hotelurile să nu rămână fără apă. În duș cânt și eu, nu mă aude nimeni. Trezește-te visătorule, parcă încearcă să-mi spună, ori las să se strecoare marele rechin alb prin para de la duș și așa nu o să mai fii, și cu asta mica ta poveste o să se încheie înainte să înceapă.
Rechinii mi-au traversat toată copilăria. Domnișoară, dansul lor îmi amintește de tine când te simt încordată și ai umerii rigizi și ridicați și omoplații se depărtează unul de celălalt iar privirea ta nu-mi place. Rechinii au înotat în farfuria mea cu supă clară, pe care mama cu aerul ei de Dorothy din Kansas mi-o pregătea în fiecare zi cu gândul la Vrăjitorul din Oz. Zece stații cu tramvaiul de la Southern Cross Station până la St Kilda Station/Fitzroy St și apoi un pic pe jos.
Așa respir eu când împing căruciorul profesional de curățenie aranjând din mers așternuturile și prosoapele să fie la linie și sticlele cu soluții să nu se miște. Gândindu-mă că nu oricine are o viață atât de frumoasă, privind cu atenție la cei care sunt invidioși, pentru că invidia e ca mușcătura curată și definitivă a unui rechin taur.
De câte ori se deschide o ușă în holurile labirintice și iese câte o valiză urmată de posesor, caut cu atenție la chipul acestuia sau acesteia și de multe ori observ un soi de liniște, aceea a camerei de hotel. E un teritoriul al păcii, al calmului, al patului făcut, al prosoapelor proaspăt schimbate, al temperaturii controlate, nu-i puțin lucru. Aici intervin eu.
Pentru supa Phở trebuie urmată o rețetă foarte simplă. Ascultă, fiule, să nu te aștepți să primești de la mine ceva exagerat de scump, i-am spus ultima oară când am vorbit la telefon. O să-i trimit și un caiet cu câteva însemnări, poate îi sunt de folos.
– Ce zici, Buddy? Cum o să fie mâine vremea?
Fragment din microromanul „Cameristul”, scris la Melbourne
Sumar Literomania nr. 412 (2026)
Scrie un comentariu