Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Gabriel Chiriac
Rochia
În toamna în care am împlinit cincisprezece ani, mama a scos din valiza de sub pat o rochie de tafta verde și a întins-o pe masa din bucătărie, peste mușamaua cu pătrățele, ca pe un lucru care trebuia cercetat înainte să i se dea voie înapoi în casă. Era o rochie de seară, cu umerii lăsați și cu o fundă mare la spate, care se turtise în valiză. În anii aceia nu mai purta nimeni asemenea rochii și nici nu se mai vorbea de baluri. Mama a spus apoi că o s-o ducă doamnei Leonte, pe Sărărie, să mi-o strâmteze pentru serata de la școală.
Nu-mi doream rochia. Voiam una nouă, ca a Marianei Ciobotaru, pe care i-o adusese tatăl ei de la București. Dar știam deja cum se purtau discuțiile în casa noastră și știam că mama avea un fel de a hotărî lucrurile înainte să le pomenească, așa încât orice împotrivire era fără sorți de izbândă.
Doamna Leonte locuia într-o casă scundă, cu acoperiș de tablă și cu un cerdac pe care nu stătea nimeni niciodată. Era văduvă, sau așa credeam toți. Despre bărbatul ei se spunea doar că nu mai venise. Lucra în odaia din față, unde perdelele erau trase pe jumătate și unde mirosea a abur de fier de călcat și a gutui puse pe dulap. Avea un manechin fără cap pe care îl numea Lili. Mi s-a părut atunci o glumă copilărească pentru o femeie de vârsta ei și abia mult mai târziu mi-a trecut prin minte că poate nu era deloc o glumă, că poate în casa aceea Lili era singura ființă căreia i se vorbea cu voce tare în cursul unei zile întregi.
M-a pus să mă urc pe un scăunel și a început să prindă cu ace tivul și talia. Ținea acele în gură, cum fac croitoresele, și vorbea printre ele, așa că vorbele îi ieșeau mai mult pe jumătate și nu înțelegeai mare lucru.
-Oh, dar am cunoscut rochia asta, a zis.
Am crezut că vrea să spună că o recunoaște, că mama poate o purtase la vreo nuntă din mahala. Doamna Leonte s-a lăsat pe vine ca să ajungă la tiv și n-a mai spus nimic o vreme.
-Mama ta a purtat-o la balul de la Cercul Militar, a zis apoi. În iarna aceea când era cât pe ce să plece.
Să plece unde, n-am întrebat. Cred că am simțit, cu instinctul acela pe care îl au copiii pentru tot ce poate să le strice liniștea, că, dacă întreb, o să aflu, și că după ce aflu, n-o să mai pot să mă întorc acasă și să mă așez la masă în fața mamei la fel ca înainte. Așa că am rămas nemișcată pe scăunel și am privit-o pe Lili, care nu avea nici ea ce să-mi spună.
Rochia a ieșit frumoasă. Doamna Leonte a scos funda cea mare și a pus în locul ei un cordon îngust de catifea, așa încât rochia nu mai semăna cu nimic din ceea ce purtase cineva în Iașul de atunci. La serată, Mariana Ciobotaru m-a întrebat de unde o am, și eu am mințit că mi-o trimisese o mătușă din orașul Stalin, cum se numea pe atunci Brașovul. Am dansat de două ori cu un băiat pe nume Radu Tătaru, care mirosea a briantină și a frig, și nu s-a întâmplat nimic altceva.
Când am ajuns acasă, mama era încă trează. Stătea în bucătărie cu o cană de ceai care se răcise de mult. M-a pus să mă învârt o dată, sub becul de deasupra mesei, și s-a uitat la mine cu o expresie pe care n-am știut s-o citesc. Nu era nici mândrie, nici tristețe. Semăna mai mult cu felul în care te uiți la o fotografie a unui loc unde ai fost cândva și pe care nu-l mai recunoști. Apoi a zis că s-a făcut târziu și că tata trebuie să se scoale la cinci, să ajungă la fabrică.
N-am mai purtat rochia niciodată. A stat în șifonierul meu, apoi în valiza de sub pat, apoi nu mai știu unde.
Mama a murit la optzeci și trei de ani, după o iarnă lungă. Când am golit casa, am găsit, într-un plic cu chitanțe vechi de la depozitul de lemne, un bilet de tren Iași-Cernăuți, cu data de februarie 1938. Nu fusese perforat. Cernăuțiul era pe atunci tot în țară, un oraș în care, câțiva ani mai târziu, n-ai mai fi putut ajunge fără pașaport vizat de ruși. Îmi amintesc că am stat cu biletul în mână multă vreme, în mijlocul dormitorului gol, și că m-am gândit la acele din gura doamnei Leonte, la mirosul de gutui, la Radu Tătaru, la cât de visătoare fusese mama în noaptea aceea în bucătărie.
Aș fi putut să aflu mai mult. Mai trăiau oameni în oraș care ar fi știut. O verișoară a mamei, de pildă, care locuia într-o casă din Tătărași. M-am dus o dată s-o văd. Am vorbit despre vreme și despre fiica ei, care fugise în Germania, și n-am pomenit nimic despre Cernăuți.
Uneori mi se pare că am făcut același lucru de două ori, la cincisprezece ani și la cincizeci, și că a doua oară n-am mai avut nici măcar scuza vârstei. Alteori mi se pare că am înțeles ceva pe care nu-l puteam spune altfel. Că mama rămăsese, oricare ar fi fost motivul, și că viața pe care o trăise apoi, cu noi, în casa aceea, nu era o greșeală pe care să trebuiască s-o dezgrop.
Și mai există o posibilitate, la care mă gândesc mai rar. Doamna Leonte vorbea printre ace. Poate n-a spus deloc ce cred eu că a spus. Poate a spus doar că mama purtase rochia în iarna în care Bahluiul, ca niciodată, nu înghețase, sau altceva la fel de neînsemnat, și restul l-am adăugat eu, mai târziu, cum adaugi un cordon de catifea în locul unei funde care nu-ți mai place.
Sumar Literomania nr. 415 (2026)







Scrie un comentariu