Cronici Nr. 199

Despre muzică și singurătate

Reach content for Google search „Yoko Ogawa”, „despre muzica si singuratate”



Alături de alți scriitori, precum Haruki Murakami, Hiromi Kawakami, Banana Yoshimoto sau Natsuo Kirino, reprezentând noua generație a literaturii nipone, Yōko Ogawa continuă, pe de o parte, strălucita linie a prozei de atmosferă (situată, în mare măsură, în descendența lui Yasunari Kawabata), dar și pe cea a narațiunii apropiate de ritmurile și tehnicile modernității occidentale, după modelul impus de Yukio Mishima. Născută în anul 1962, la Okayama, și impusă atenției publicului cititor japonez și occidental prin romane precum „Hotel Iris” (1996) sau „Profesorul și menajera” (2003), Ogawa creează, în textele sale, schițe ale unor relații interumane complicate, ale căror secrete sunt, adesea, doar sugerate, iar nu rostite până la capăt, și a căror profunzime trebuie intuită, de fiecare dată, de către cititorul ce rămâne captiv în mrejele unei scriituri delicate și hipnotice, având o încărcătură metaforică și o intensitate simbolică rar întâlnite în peisajul prozei contemporane.

Așa se întâmplă și în romanul „Suspine tandre”, publicat în 1996, care spune o altă poveste despre dragoste și singurătate, plasând totul într-un cadru natural extraordinar descris și pe un fond muzical ce ne poartă din perioada contemporană și până în epoca barocă, titlul însuși al cărții trimițând la creația pentru clavecin a lui Jean-Philippe Rameau, „Les tendres plaintes”. Amănuntul nu e deloc întâmplător, câtă vreme unul dintre personajele cărții este domnul Nitta, fost pianist de succes, dar care a abandonat concertele pe marile scene pentru a se consacra tocmai construirii de clavecine. De altfel, subiectul în sine al romanului este simplu, cititorul avid de evenimente propriu-zise putând chiar să aibă impresia că în „Suspine tandre” nu se întâmplă nimic. Dar asta doar pentru că, în existența tuturor personajelor, totul pare a se fi întâmplat deja. Astfel, Ruriko, protagonista și vocea narativă a textului, decide să-și părăsească soțul infidel și violent și să abandoneze existența îmbelșugată, dar lipsită de afecțiune pe care o ducea la Tokyo.

Plecată pe neașteptate de acasă, după cincisprezece ani de căsnicie alături de un oftalmolog mai tot timpul ocupat, ea se refugiază într-o cabană care aparținuse părinților ei, situată într-o regiune muntoasă, departe de agitația capitalei. Ruriko e specializată în arta caligrafiei, însă nu în cea niponă, ci occidentală, scriind frumos, cu diferite caractere, invitații de nuntă, meniuri ale restaurantelor scumpe sau memorii ale clienților înstăriți, cum e, de pildă, femeia în vârstă de nouăzeci și șase de ani ale cărei amintiri Ruriko le caligrafiază pentru a i le înmâna înaintea aniversării. Migălind la cartea ce relatează viața plină de uluitoare întâmplări și de incredibile răsturnări de situație a clientei sale nonagenare, caligrafa meditează în permanență la propria existență lipsită de evenimente și plină de eșecuri, umplând, simbolic, golurile din viața sa prin simplul fapt de a așterne pe hârtie neînchipuitele aventuri ale unei femei aparent obișnuite. Mai mult decât atât, Ruriko se va apropia de domnul Nitta și de asistenta acestuia, tânăra și foarte frumoasa Kaoru, vecinii săi, unica ei companie în afara proprietăresei unei pensiuni din apropiere. Iar de aici încep complicațiile. Căci, atrasă de calmul domn Nitta, Ruriko ajunge să fie convinsă că ar putea iubi și ar putea fi iubită din nou. Numai că strania Kaoru, în ciuda fragilității sale, e mult mai puternică decât lasă să se observe, și împărtășește cu Nitta patima pentru muzică și pentru crearea instrumentelor muzicale, iar aceasta se dovedește a fi, la rândul său, mult mai puternică decât flacăra pasiunii erotice care-l apropie la un moment dat pe Nitta de Ruriko. Căci secretul bărbatului e că, în urmă cu ani, nu a mai reușit să cânte la pian în prezența publicului și, de fapt, a nici unei persoane. Numai că, după un timp, deși refuzase să interpreteze ceva la clavecin pentru ea, Ruriko îl surprinde cântând „Suspine tandre” de Rameau în fața lui Kaoru.

Din acest moment, scriitoarea începe să creeze un adevărat păienjeniș al relațiilor dintre cei trei, care par a străbate lungi cărări ce-i aduc alături sau, dimpotrivă, îi despart, călătoria lecturii devenind veritabil traseu inițiatic – pentru cititor și în  același timp pentru personajele ce trăiesc întâmplările – traseu jalonat de semne ale unui estetism extrem de bine susținut de toate detaliile pe care Yōko Ogawa își întemeiază textul, de la narațiunea muzicală la permanentele sugestii ce trimit la arta caligrafiei, pentru o explorare în profunzime a complicatului univers al sentimentelor:

„– Și-atunci de ce poți să cânți atât de frumos Suspine tandre pentru Kaoru? Răspunde-mi! Te rog! Nu mă așteptam la un răspuns. Încercam să mă conving că de fapt un așteptam decât o îmbrățișare, în zadar. – Am vrut și eu să te aud cântând la clavecin. De fapt, asta ar fi fost destul. Nu era nevoie să-mi îngrijești rănile. Dacă mi-ai fi cântat la clavecin, un era nevoie nici să mă iei în brațe. Mințeam. Spuneam minciuni. Încercam să distrug cu propriile mâini cele mai dragi amintiri cu el. Vocea îmi tremura tristă între pereții întunecați. Dincolo de cercul de lumină, a trecut în zbor o pasăre. Mi s-a părut o scenă dintr-o țară îndepărtată. – În fața ei pot cânta, a spus el. Acesta e adevărul. Ea e singura care are încredere în interpretarea mea. Dar n-aș putea explica de ce.”

Citește și Ryūnosuke Akutagawa. Mai presus de viață, arta

Este evident că romanul acesta include toate temele preferate ale scriitoarei nipone: fascinația pentru natură, pentru sonoritățile diverse ale acesteia, apropierea de tehnicile picturale, evidentă în descrierile nopților de toamnă sau ale zilelor de iarnă, pentru a spune, dincolo de simplele cuvinte, câteva lucruri esențiale despre singurătate și despre efemeritatea relațiilor dintre oameni. Trimițând, pe alocuri, la cele mai bune pagini ale lui Yasunari Kawabata, „Suspine tandre” cucerește încă de la început și depășește nivelul unei previzibile narațiuni despre un triunghi conjugal, câtă vreme tot ce se petrece între Ruriko și Nitta, Nitta și Kaoru, Kaoru și Ruriko are, de fiecare dată, o intensitate rară și o putere de sugestie deosebită. Poate nu atât prin ceea ce personajele spun sau prin ceea ce scriitoarea așterne pe hârtie, ci mai cu seamă prin ceea ce e doar sugerat și rămâne pentru totdeauna nerostit. Căci personajele evită să discute deschis despre trecutul lor, Ruriko însăși se limitează doar la strictul necesar cu privire la divorțul ei care, finalmente, va avea loc, după o vizită neașteptată pe care i-o face amanta soțului și după câteva întâlniri pe care le are chiar cu acesta. În plus, ca într-un joc al reduplicării și al oglinzilor paralele ce trimite din nou la arta lui Kawabata din „Țara zăpezilor”, Ruriko află amănunte despre Nitta prin intermediul lui Kaoru, iar despre Kaoru, prin intermediul lui Nitta. Cert e, în orice caz, că toate personajele duc povara unui trecut dureros, în care au pierdut mult. Domnul Nitta s-a separat de soția sa, după ce nu a mai putut cânta la pian, Kaoru a părăsit orașul Nagasaki după ce logodnicul său a fost ucis de o amantă care nu accepta despărțirea, iar Ruriko se află într-un moment de cumpănă a existenței, simțind că trebuie ca toate apele să se despartă, înainte ca ea să fie capabilă să meargă înainte.

Intensitatea prozei lui Yōko Ogawa e de-a dreptul dureroasă pe alocuri, romanul fiind o mică bijuterie a artei narative și a sugestiei, totul pus parcă pe notele din „Suspinele tandre” ale lui Rameau, bucata muzicală ale cărei semnificații străbat textul de la un capăt la altul și în funcție de care se structurează intensitățile diferite sau punctele de fugă ale cărții. Ca pentru a sublinia imposibilitatea iubirii dintre Nitta și Ruriko, constructorul de clavecine are un accident care îi afectează degetele, orice încercare de a mai interpreta la pian fiindu-i zădărnicită, iar caligrafa înțelege că sfârșitul legăturii lor e aproape. Incidentele de felul acesta sunt puține pe parcursul romanului (de reținut e și momentul în care Ruriko îl amenință pe Nitta că, dacă nu rămâne cu ea, o să-l ucidă pe Dona, câinele orb și surd care trăia în casa constructorului și era îngrijit de Kaoru, sau episodul în care un bețiv încearcă să forțeze ușa casei lui Ruriko), textul rămânând prin excelență unul de observație subtilă și de atmosferă, fragmentele esențiale fiind marcate de un limbaj aparte, ce trimite la universul senzorial, făcând din proza lui Yōko Ogawa un adevărat exemplu de artă a sugestiei și a discreției. Ca într-o celebră scenă din romanul lui Kawabata, „Sunetul muntelui”, unde protagonista reușește să-și exprime sentimentele doar în momentul în care chipul îi e acoperit de o mască de teatru Nō, în „Suspine tandre” replicile cele mai importante ale personajelor sunt rostite indirect și par a viza realități exterioare relațiilor complicate care s-au stabilit între ele.

 

Pierderea de sine, dificultatea regăsirii ritumrilor adecvate ale existenței, deruta și solitudinea sunt atât de bine exprimate de scriitoarea japoneză, încât romanul devine,  treptat, un soi de adevărat manual de înțelegere a sentimentelor umane – totul desfășurat pe fondul muzicii baroce și al interpretărilor la clavecin ale frumoasei și talentatei Kaoru.

 

Descoperirea de sine la capătul unui dureros proces de descoperire a celuilalt și a lumii din jur, revelații neașteptate, singurătatea de care ființa umană nu poate scăpa, toate acestea se regăsesc în romanul lui Yōko Ogawa, așezate cu grijă, ca pe o tablă se șah în care mișcarea fiecărei piese se face după reguli bine definite. Pentru a realiza, din tușe măiestrite, portretul lui Ruriko sau al lui Kaoru, autoarea nu face descrieri propriu-zise (cu excepția câtorva detalii precum umerii fragili ai lui Kaoru, părul ei scurt, obrajii îmbujorați sau pofta de mâncare a fetei, ori vaga asemănare a lui Ruriko cu Saskia din pictura lui Rembrandt, observată de Nitta), ci preferă să aducă în prim plan amintiri ale personajelor, integrându-le perfect în curgerea prezentă a micilor sau mai marilor întâmplări de la cabană, structurează secvențe dialogate în care totul e înțeles, chiar dacă multe adevăruri sunt doar pe jumătate spuse. Timpul pare, de aceea, a-și suspenda uneori curgerea, iar visele și realitatea dau senzația că se pot amesteca, pentru a defini alegerile personajelor și, deopotrivă, destinul lor. Romanul pare construit, așadar, din numeroase episoade dispuse asemenea unor veritabile linii de falie, care reușesc să vorbească despre marile adevăruri ale existenței umane în general, depășind strictele condiționări ale existenței celor trei personaje ale lui Yōko Ogawa. Amestec delicat și, nu o dată, șocant, de prietenie, invidie, căldură, atracție și respingere, relațiile dintre Ruriko, Nitta și Kaoru sunt descrise cu o economie a mijloacelor și cu o putere de sugestie extraordinară, cartea fiind poetică în cel mai bun și mai deplin sens al termenului, dar având, deopotrivă, o forță bine stăpânită a epicului, completată cu arta dozării episoadelor. Căci, deși intuiește că între Nitta și Kaoru e o relație profundă, Ruriko nu se poate împiedica să-l dorească pe constructorul de clavecine și să viseze la posibilitatea unei noi vieți alături de el. Numai că, în ciuda atracției reciproce, Nitta și Kaoru sunt legați prin muzică și prin proiectele prezente și viitoare (clavecinele pe care le confecționează) ce-i ajută să depășească, fiecare în parte, rănile trecutului. Astfel că apropierea pasageră a meșterului de Ruriko nu va putea duce decât la despărțirea de ea, unicul loc unde ei pot fi împreună, mai precis unde numele lor pot fi împreună, fiind la nivel artistic, și anume pe clavecinul pe care Nitta îl construiește alături de Kaoru, dar pe care emblema creatorului e desenată, simbolic, de caligrafa Ruriko… Pierderea de sine, dificultatea regăsirii ritumrilor adecvate ale existenței, deruta și solitudinea sunt atât de bine exprimate de scriitoarea japoneză, încât romanul devine,  treptat, un soi de adevărat manual de înțelegere a sentimentelor umane – totul desfășurat pe fondul muzicii baroce și al interpretărilor la clavecin ale frumoasei și talentatei Kaoru. Tristeți imposibil de depășit, melancolia de care nu există scăpare, durerea pierderii se regăsesc în acest roman ca și cum ar fi caligrafiate cu grijă, arta fiind, de altfel, unica șansă de salvare spirituală a personajelor din „Suspine tandre”. Și nu numai a lor.           

Yōko Ogawa, „Suspine tandre”, traducere şi note de Magdalena Ciubăncan, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2019

 

Susține Literomania

Despre autor

Rodica Grigore

Este conferențiar (disciplina Literatura comparată) la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu; doctor în filologie din anul 2004. Volume publícate: „Despre cărți și alți demoni” (2002), „Retorica măştilor în proza interbelică românească” (2005), „Lecturi în labirint” (2007), „Măşti, caligrafie, literatură” (2011), „În oglinda literaturii” (2011, Premiul „Cartea anului”, acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România), „Meridianele prozei” (2013), „Pretextele textului. Studii și eseuri” (2014), „Realismul magic în proza latino-amerieană a secolului XX. (Re)configurări formale şí de conținut” (2015, Premiul Asociației de Literatură Generală și Comparată” din România, Premiul G. Ibrăileanu pentru critică literară al revistei „Viața Românească”, Premiul „Cartea anuluì”, acordat de Filiala Sibiu a U.S.R.), „Călătorii în bibliotecă. Eseuri” (2016), „Cărți, vise și identități în mișcare. Eseuri despre literatura contemporană” (2018, Premiul „Șerban Cioculescu”, acordat de revista „Scrisul Românesc”), „Între lectură și interpretare. Eseuri, studii, cronici” (2020). Traduceri: Octavìo Paz, „Copiii mlaștinii. Poezia modernă de la romantism la avangardă” (2003/2017), Manuel Cortés Castañeda, „Oglinda Celuilalt. Antologie poetică” (2006), Andrei Oodrescu, „Un bar din Brooklyn. Nuvele şi povestiri” (2006, Premiul pentru Traducere a1 Filialei Sibiu a U.S.R.). A coordonat şi a realizat antologia de texte a Festivalului Internațional de Teatru de la Siblu, în perioada 2005-2012. A publicat numeroase articole în presa literară, în revistele: „Euphorion”, „Observator Cultural”, „Saeculum”, „Scrisul Românesc”, „Viața Românească”, „Vatra” etc. Colaborează cu studii, eseuri şi traduceri la publicații culturale din Spania, Mexic, Peru şi Statele Unite ale Americii. Face parte din colectivul editorial al revistei „Theory in Action. The Journal of Transformative Studies Institute” de la New York.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.