Cronici

Rolul secretului în textele literare

A citi o operă de ficțiune înseamnă a te angaja într-un joc intelectual la capătul căruia se impune comprehensiunea. Așa cum Barthes a observat în „Écrire la lecture”(1970), prin joc nu trebuie să înțelegem distracție, ci un segment de muncă din care a fost eliminată orice urmă de osteneală.

Citirea oricărui text literar ce poate fi perceput drept valoros sau interesant poate să-și asume dimensiunea ludică. Jocul poate fi, în unele cazuri, o provocare pe care autorul i-o aruncă cititorului, propunându-i dezlegarea unui anumit mister. În altele, ia forma unui puzzle mai complicat, iar cititorul este nevoit să participe la diverse situații imaginare, de la fantezii simple la complexe drame psihologice cu un grad înalt de ambiguitate.

Înainte de toate, dimensiunea ludică se bazează pe atitudinea cititorului. A construi lectura ca pe un joc poate da naștere la o stare generală de bine, de încredere în sine și creativitate. Deși este privită ca joc, lectura este o adevărată producție. Nu vor mai fi produse imagini interioare, proiecții, ci muncă în adevăratul sens al cuvântului.

Cititorul este, într-adevăr, determinat să muncească asiduu în momentul în care jocul capătă dimensiuni secrete. Ingeniozitatea interpretativă a cititorului se poate observa în cadrul unui impuls jucăuș de a sparge codurile, unei încercări de a afla ceea ce este tăinuit, nedivulgat. Așa cum jocul are dimensiuni secrete și secretivitatea are dimensiuni ludice, existând între ele multiple relații reciproce.

La o primă vedere, pare că am putea asocia termenul de secretivitate cu cel de enigmă, însă trebuie să facem distincția între cele două. Enigma este o ghicitoare, un puzzle, pe când secretivitatea implică mereu și factorul uman – indivizii care ascund voit și selectiv informația.

Matei Călinescu afirmă că definiția secretivității acoperă mai multe aspecte fundamentale ale acesteia: caracterul ei deliberat – cineva hotărăște să ascundă cunoașterea unui anumit lucru; selectivitatea ei – cunoașterea este tăinuită față de unii, dar nu de toți; dubla codificare a mesajului – el poate fi codificat public, în așa fel încât să-i transmită neinițiatului informații contrafăcute care să inducă în eroare; implicația că informația ascunsă poate fi oricând dezvăluită, făcută publică, trădată, ghicită sau descoperită; mesajul secret își instruiește întotdeauna adresantul cu privire la faptul că este secret și că trebuie tratat ca atare, adică nedivulgat.

În cazul textelor cu secrete, este favorizat actul de (re)lectură. Există o anumită suspiciune ce se accentuează mai ales spre finalul cărții. În acel moment, cititorul este bulversat și este împins spre o (re)citire mai atentă și mai pătrunzătoare, pentru a putea dezlega multiple mistere textuale.

Bănuiala că textul este dublu, că are un înțeles ascuns va dirija atenția cititorului spre anumite aspecte ale operei. Un bun (re)cititor va citi de dragul secretului și se va strădui să descopere ce ascunde textul, ce nu spune sau ce acoperă.

Secretivitatea poate fi asociată uneori cu primejdia, ce-i conferă o natură protectoare. Secretele sunt protejate, păstrate, deoarece maschează zone de vulnerabilitate. Acestea pot fi localizate ori la nivel intim ori la nivel social, cum ar fi credințele secrete sau asociațiile.

Recitirea de dragul secretului are și un scop didactic. Individul se autoperfecționează treptat și învață să opereze cu aceste „mașini de gândit”, așa cum denumea cărțile Richards, cu multă grijă și inteligență. Mesajul textului este receptat întotdeauna de către lector în tăcere. Ne amintim aici de modelul de lectură pe care Sfântul Augustin îl promova: lectura tăcută, stadiu în care individul se află într-o singurătate reflexivă.

În momentul în care ne întâlnim cu un text plin de secrete, avem în vedere că în fața noastră nu se află altceva decât o comoară tăinuită a cărei semnificație nu se poate găsi decât cu multă perseverență. Cele mai importante adevăruri și cele mai folositoare legi au fost întotdeauna codificate. Tot ce ne poate fi folositor este ascuns, și reîntrupat în cu totul alte forme ce  sunt inaccesibile pentru mulțimi.

Operele încifrate se prezintă drept provocări cititorului. Cel din urmă va evolua în momentul în care va face trecerea de la cititorul ce urmărește transparența și așteaptă înțelesul direct la cititorul rafinat ce este mult mai suspicios. Astfel, cartea nu mai reprezintă o jucărie, lectura nu mai poate fi percepută ca un joc spontan. Lectura, aşadar, ajunge la maturitate și se desfășoară după un anumit regulament.

Narațiunile au capacitatea de a-și forma propriile reguli. Așa cum afirmă romancierul Coetzee, „între copertele unei cărți se desfășoară un joc, dar nu este totdeauna jocul la care te gândești”.

Toate misterele pe care cititorul le are de elucidat nu sunt inutile. De cele mai multe ori, autorul apelează la enigme, la secrete, pentru a crea și a manipula curiozitatea cititorului, pentru a realiza un suspans psihologic sau pentru a pune la încercare chiar ingeniozitatea acestuia.

*

Un roman care abundă în secrete și enigme textuale este „Bufnița oarbă” a scriitorului iranian Sadegh Hedayat, denumit de critici Kafka al Orientului.

Volumul a fost publicat pentru prima dată la Bombay, în India, în anul 1936, într-un tiraj confidențial ce a provocat un mare scandal în Iran. Abia după schimbarea regimului și ocuparea Iranului de către aliați, au apărut condiții favorabile, însă a doua ediție a fost acceptată cu mare dificultate de către public. Acesta a fost șocat la vederea limbajului criptic ce dă naștere la foarte multe interpretări.

Ceea ce impresionează este bogatul univers referențial pe care îl poate avea un scriitor iranian din perioada interbelică: Kafka, Sartre, Dostoievski, Freud, Nietzsche, Hemingway, Kant, Platon, Tolstoi și mulți alții. Aceste lecturi nu l-au făcut să uite dragostea lucidă pe care o poartă folclorului și tradițiilor Iranului. La sincretismul cultural putem adăuga și pasiunea cu care s-a aplecat asupra religiilor Persiei, asupra superstițiilor și practicilor magiei populare. Aceste dimensiuni au trezit în Hedayat gustul pentru straniu, ideea că excepțiile și devierile de la normă ne guvernează existența.

Cititorul care va fi dornic să exploreze lumea pe care o creionează „Bufnița oarbă” va putea observa, încă de la început, că nu seamănă cu alte opere ale literaturii universale. Nu se poate înscrie în vreo tipologie. Romanul a fost scris sub semnul unei tensiuni a spiritului creator. Aici, autorul este fascinat în egală măsură de nebunie și de moarte, fiind obsedat de rigoare, dar și de sarcasm.

Dacă nu am ține seama de simbolismul criptic, la o primă lectură, am putea spune că eroul cărții este un visător singur ce se izolează de lume. Am putea remarca, din primele rânduri, sensibilitatea exacerbată de consumul abuziv de alcool și narcotice:

„În viață sunt răni care, precum lepra, rod încet în singurătate sufletul și-l distrug. Există dureri ce nu se pot destăinui nimănui […]. Pentru că omul nu a găsit încă un remediu acestui flagel, iar singurul leac e uitarea pe care o dau vinul și somnul artificial, provocat de opiu și de stupefiante. Dar ce păcat că efectul acestui gen de medicamente e trecător și, în locul ușurării, după un timp, durerea crește violent!”.

De-a lungul paginilor, își urmează aventura sinistră în căutarea idealului, ce îi este inaccesibil, dar pe care îl zărește într-o apariție fugară, ca într-un vis de opioman. Farmecul nu durează  la nesfârșit. Individul este replonjat în trecutul sumbru, fiind înconjurat de personaje tragice și grotești. Ulterior, își recunoaște propria apartenență la acest mediu sordid, observându-și viitoarea descompunere: sângele mort, închegat, viermii albi, minusculi, ce au rolul de vestitori, cărăbușii care zboară în jurul naratorului.

Întrebarea pe care cititorul, cu siguranță, și-o va pune este următoarea: au vreun sens anume toate aceste secvențe narative sau sunt oare aleatorii? Multe dintre ele pot sugera faptul că ficțiunea este mult mai consistentă decât realitatea. De fapt, realul devine fantastic, încărcat de simboluri și enigme, aproape irecognoscibil. Povestirea rămâne o reverie fantastică ce-l împinge pe cititor la mai multe (re)citiri, având scopuri introspective.

Ceea ce izbește la (re)lectura textului este narațiunea densă, ce-şi este suficientă sie înseși, încărcată de elemente importante: motivul umbrei ca ființă autonomă – aici ar putea fi chiar autorul, care este observatorul actului de creație, alter ego-ul ce supraveghează, precum o bufniță, elaborarea întregii opere; motivul androginului; percepția lumii sub anestezie totală; motivul literar al femeii-mandragoră; absurdul realului.

Am remarcat, de la o pagină la alta, nervozitatea contagioasă, exagerarea voită a detaliului, trecerea sub tăcere a esențialului. Arta lui Sadegh Hedayat constă în capacitatea scriitorului de a face să vibreze, în adânc, tăcerile unui text a cărui   suprafață este agitată de valuri.

Autorul nu și-a explicat niciodată opera, însă a dorit să răspundă la câteva dintre întrebările cititorilor:

„Fiecare pagină este condusă ca o partitură muzicală. Pasajele care par cele mai imaginare sunt chiar cele asupra cărora am muncit cuvânt cu cuvânt. Otrava, căci e otravă înăuntru, am distilat-o  picătură cu picătură. Întâi mă întrebam ce voiam să spun, apoi căutam cea mai bună formă, tonul cel mai convenabil”.

„Bufnița oarbă” este acel tip de carte ce farmecă și obsedează. După prima lectură, cititorul o va părăsi intrigat, poate chiar obosit. După un timp, el va reveni asupra cărţii și se va lăsa absorbit de „ilizibilitatea” ei.

Cu alte cuvinte, recitirea reuşeşte să realizeze o interpretare a textului în care semnificația fiecărei părți este văzută în lumina întregului, iar semnificația întregului – în lumina produsă de fiecare parte.

 

Sadegh Hedayat, „Bufnița oarbă”, traducere din limba persană, prefaţă, note şi comentarii de Gheorghe Iorga, Editura Polirom, Colecția „Top 10 +”, Iaşi, 2015

 

Despre autor

Ioana David

Ioana David

Ioana David predă la Şcoala Spectrum-Ploieşti şi studiază la Facultatea de Pedagogie a Universităţii de Petrol şi Gaze Ploieşti.

Scrie un comentariu