Traduceri

Săracul şi artistul – figuri ale „imposturii” la Belinda Cannone

Săracul 

Jacques se trăgea dintr-o familie foarte săracă, de imigranţi spanioli, şi reuşise în viaţă (cum se spune) prin propriile sale forţe. Bărbat fără cusur, onest, respectabil şi respectat. Era frumos, dar sever, îi lipsea compasiunea faţă de sine însuşi pentru a-şi îngădui să fie fericit. Îşi ducea adesea mâna în dreptul inimii. Când, într-o zi, l-ai întrebat de ce făcea acest gest, ţi-a mărturisit că verifica astfel dacă avea asupra lui portofelul, mai exact actele de identitate.

A fi sărac într-o lume în care banii sunt un semn al reuşitei, şi deci al valorii, te transformă în străin, peste tot pe unde te duci, te face să fii nesigur de protocoalele şi codurile folosite, îţi dă convingerea că lumea nu ţi-a fost destinată ţie, aşa cum eşti, că ai fost programat imperfect.

Îngrozitoarea umilinţă a celor săraci, ruşinea de care sunt cuprinşi uneori seamănă foarte mult – dacă nu te înşeli – cu sentimentul de impostură. Dacă n-ai bani înseamnă că n-ai jucat jocul conformării la un tipar anume (n-ai ştiut, n-ai putut), şi, prin urmare, eşti sancţionat: îţi lipseşte indiciul valorii, în accepţia ei impusă de democraţia de piaţă.

Ai citit în cartea unui romancier sagace că, atunci când te naşti sărac, rămâi sărac toată viaţa, chiar dacă devii bogat. Căci nu e de-ajuns să ai bune maniere, cultură sau gust: trebuie ca toate acestea să fie „naturale”. A se vedea caricatura celui care n-a ştiut să-şi „naturalizeze” noile achiziţii: „noul îmbogăţit”. Şi mai insidios este comentariul redutabil al celor privilegiaţi de soartă, replică ce vine întotdeauna ca o explicaţie globală şi vagă a personalităţii cuiva, oricât de strălucit ar fi omul: „Se trage dintr-un mediu foarte popular”. Privilegiul naşterii într-un anumit mediu nu e doar o credinţă ce ţine de Vechiul Regim. Degeaba uzăm acum de ideologia meritului personal (fiecare valorează prin suma actelor sale, iar nu prin privilegiul obţinut la naştere), căci cutare fotoliu Empire are un  preţ (simbolic) mult mai mare dacă e moştenit de la bunica decât dacă este cumpărat de la un anticar, pentru că, în primul caz, el e naturalizat prin transmitere: puterea este un dat, şi nu o achiziţie. Cel care a fost sărac îmbrăţişează adesea această viziune, el se simte impostor, fiindcă îşi aminteşte că lucrurile pe care alţii le posedau încă de la naştere, el a trebuit să le „împrumute”.

***

Dar nepoţii lui Van Gogh? (Nuanţă) 

„Dragul meu, ar fi indicat să nu generalizezi prea mult plecând de la experienţa ta restrânsă.”

Ce naiba! Tocmai de-aceea ai ascultat atâţia impostori înainte de a scrie acest eseu.

Nathalie îţi atrage atenţia că niciun artist nu scapă sentimentului de impostură şi îţi spune: „În ce-l priveşte pe Van Gogh, uită-te la poziţia imposibilă în care se află moştenitorii săi”. Degeaba un artist e somat de modernitate să se inventeze pe sine însuşi (ah, acest „sine însuşi”, va trebui să revenim la el), căci şi pentru această postură există predecesori. Figura artistului autentic, indiferent la opinia celor din jur, incapabil de calcul, ca şi de strategie, care acceptă o viaţă de mizerie în numele artei sale, impermeabil la normele estetice în vigoare este ilustrată de Van Gogh – bărbatul cu urechea tăiată (acesta e trupul meu, iată sacrificiul meu), nebunul (care nu seamănă cu nimeni altcineva), „suicidarul societăţii” (scria Artaud). Reprezentând o încarnare sublimă a ceea ce secolul al XIX-lea realizase progresiv în materie de figură a artistului, Van Gogh a devenit o legendă (pentru cei mai mulţi) şi o paradigmă, adică o formă care structurează concepţia a ceea ce trebuie să fii (în cazul artiştilor). Şi iată-ne în plin paradox: Van Gogh, cel care încarnează singularitatea cea mai radicală, este artistul prin excelenţă, iar succesorii ar trebui deci… să-i semene. Dar a-i semăna nu înseamnă cu exactitate să nu fii singular?

Ceea ce formulezi tu în legătură cu Van Gogh poate fi extins la orice postură de artist de astăzi şi nu face decât să pună în evidenţă într-un mod critic o tensiune existentă în societate în general (şi nu doar printre artişti), aceea care rezultă din injoncţiunea paradoxală adresată fiecăruia de a fi el însuşi, adică de a nu semăna cu nimeni – adică, în definitiv, ceva de genul: „Pentru a fi cum trebuie (adică a te conforma normei, a fi ca toată lumea) trebuie să fii absolut singular”.

Ajungem, în felul acesta, la figurile contemporane care combină impostura şi impostura: cutare scriitor binecunoscut, care îşi asigură o vizibilitate maximă în acelaşi timp în care se pretinde artist „maudit” (neînţeles, citit eronat), paradox al „vedetei” care se pretinde marginală; un altul (Jean Carrière, care s-a descris pe sine însuşi în „Le Prix d’un Goncourt”) care se prăbuşeşte sub povara unui radical sentiment de impostură, neputând să mai scrie în momentul în care recunoaşterea vine să dărâme singura imagine despre sine însuşi, ca artist, la care putea adera (aceea a unui Van Gogh, care n-a vândut niciun tablou); un altul (Romain Gary), care e atât de sastisit de „imaginea care i s-a creat” şi care nu are „niciun raport, nici cu opera lui, nici cu el însuşi” încât hotărăşte să-şi însuşească o alta şi pune pe picioare o amplă înşelăciune literară.

Aici presimţi – va trebui să revii la acest lucru – că sentimentul de impostură ar putea uneori să se transforme în impostură veritabilă, aceasta din urmă fiind un răspuns, un mod de a repara, poate, tulburarea provocată de impostură.

Din volumul „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone, traducere din limba franceză de Adina Diniţoiu, Editura Art, Colecţia „Demonul teoriei”, Bucureşti, 2009

 

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.