Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Sariqa
Lucia Eniu
Într-una din peregrinările mele prin Parisul începutului de mileniu trei, străbătând străduțele pline de farmec din arondismentul 4 în Saint Paul, am ajuns în plin marché aux puces. Auzisem de această piață de vechituri mai mică, ce-i drept, decât cea din Saint-Ouen, dar la fel de plină de culoare și de brocanterii felurite, pentru toate gusturile și buzunarele. O lume pestriță mi se desfășura înainte. O mare de sunete, mirosuri de la cele mai tari până la cele mai discrete, atingeri mătăsoase, revărsări de nuanțe, lumini și străluciri, murmur de voci, acorduri de flașnetă căreia francezii îi spun orgue de barbarie, eclectism și rafinament, nimicuri și piese rare, la prețuri pe măsură. Ochii mei, obișnuiți cu astfel de piețe și cu spiritul mercantil al parizienilor, căutau cu aviditate ineditul, obiectul acela rar, neegalat de niciun altul, pe care aveam de gând să-l cumpăr la un preț rezonabil, desigur. Un târg de antichități, se știe, e ca o pânză străveche vie pe care se perindă, văzute ori nevăzute, grămezi de întâmplări, trăiri, secrete, vise, tot ceea ce istoria lumii poate oferi doritorilor de chilipiruri exotice.
La unul dintre standuri, o damă rotunjoară cu obrajii rubiconzi, cu părul negru ca smoala și creț, cam ieșită întrucâtva din peisajul parizian feminin cu siluete de viespe și zâmbete ispititoare, își prezenta marfa într-un mod mai inedit. Acoperise pereții rulotei cu un decor vechi din cele folosite în reprezentațiile teatrale de pe vremea lui Molière sau Commedia dell’Arte, încărcat cu personaje insolite, de la Arlechini subțiri la Colombine împestrițate și Pierrot albi ca varul. În fața lui, negustoreasa afabilă așezase mese pe care le acoperise cu tot soiul de țesături, de la mătăsuri fin brodate, la catifea, satin, zenana, chintz și alte țesături indiene, damascuri, velur și jacquard. Peste ele, se înălțau obiecte de tot soiul, dintre cele mai ciudate, aurării și argintării alambicat lucrate. Printre ele, o bogăție de porțelanuri și de ceramică pictată, între care ochii mei au reținut, ca-ntr-o pădure întunecoasă, doar strălucirea unei perechi de pantofi din porțelan. Nu era o raritate pantoful din porțelan. Îl puteai găsi în orice târg de vechituri care se respecta. Dar perechea aceea de un albastru regal cu irizații aurii răspândea în aer parfumul unei epoci de mult apuse. Mi-i închipuiam așezați pe o comodă în stilurile Ludovicilor, pompoasă ori sobră, din lemn de abanos ori din argint pur. I-am cumpărat, desigur, după o îndelungă tocmeală care nu păru să o deranjeze deloc pe negustoreasă. Îmi zâmbi enigmatic și-mi șopti la ureche „Sariqa”. Cuvântul nu-mi spunea nimic, așa că i-am zâmbit și eu, la rândul meu, și, plină de emoție la vederea unei asemenea achiziții, am luat unul dintre pantofi în mâini, cu grija colecționarului înrăit ori a fetișistului care mai degrabă și-ar face rău sieși decât obiectului adorat. În clipa în care l-am atins, o durere cumplită m-a săgetat, din vârful degetelor până spre umăr, de parcă cineva mi-ar fi sfârtecat brațul. Am țipat, probabil, nu mai știu și, dacă doamna cea rubicondă nu l-ar fi prins, aș fi scăpat, fără doar și poate, frumusețea de pantof care mă costase destul de mult. Dar, imediat după ce durerea a trecut, o senzație de fericire nepământeană a pus stăpânire pe mine. După ce mi i-a împachetat cu grijă și i-a așezat într-o pungă, femeia mi i-a întins cu același surâs larg cu care mă întâmpinase și mi-a șoptit iar „Sariqa”. Am salutat-o, intrigată de cuvântul acela care mi se părea descins dintr-o limbă inventată anume pentru un cumpărător ușor de păcălit.
Ba nu, nu e deloc inventat, mi-a spus, câteva săptămâni mai târziu, după ce mă întorsesem în țară, un prieten bun, lector la universitate și specialist în limbi arabe. Înseamnă hoț, tâlhar sau hoție în arabă, a mai adăugat el. Și, dacă îmi aduc bine aminte, pedeapsa pentru furt se numește hadd. Hoțului i se tăia o mână. Probabil că pantofii tăi au fost furați, iar hoțul, prins și pedepsit. Ori poate așa o fi crezut negustoreasa că le-ar da un aer mai exotic. Cine știe ce poveste or fi având? De unde o fi știut ea cuvântul sariqa, n-am habar. Oricum ar fi, ai putea să-i vinzi la un preț bunicel într-un anticariat. E la modă, acum. Lumea vinde orice.
Da, aș fi putut să-i vând sau măcar să încerc, dar nu, n-am fost în stare, deși, la început, m-am gândit să scap de ei, chiar dacă i-aș fi dat gratis. Mi se întâmplă, uneori, când ochii mi se umplu de albastrul lor fără egal, să mă întreb dacă sunt aievea. I-am așezat pe o comodă din lemn de abanos cumpărată de la un târg de antichități din Transilvania. Și, da, de câte ori îi ating, îmi simt brațele cuprinse de o durere atroce. Apoi, albastrul lor îmi pătrunde în vine, îmi inundă tot corpul. O fericire ireală mă cuprinde, asemeni unui drog, îi simt în picioare ușori, diafani, și mă înalț în aer, pasăre albastră cu irizări aurii.
Sumar Literomania nr. 403 (2026)
Scrie un comentariu