Avanpremieră Nr. 229-230

„Scrisori către Taisia” de Petru Cimpoeșu (fragment)

Reach content for Google search „petru cimpoiesu”, „scrisori catre taisiade”



Editura Polirom vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul „Scrisori către Taisia” de Petru Cimpoeșu, care va apărea în curând în colecţia Fiction Ltd.

Ajuns la vârsta senectuții, Adrian Doltu recurge la un insolit mod de analiză a propriei vieți. O viață care a traversat atât regimul comunist totalitar, cât și perioada de tranziție postdecembristă și care i-a fost influențată în mare măsură de întâmplările din propria familie. Cele douăzeci și una de scrisori pe care i le trimite fostei sale iubite constituie tot atâtea imersiuni în trecutul problematic al personajului, dar și prilejul unui examen sever al propriilor compromisuri. În cele din urmă, nemaiavând nimic de pierdut, constată că frica de viață l-a dedicat unui destin pasiv, iar prin raportare la istoria recentă, reflecțiile sale se extind asupra unei întregi generații. Cu un ușor subtext polemic, romanul „Scrisori către Taisia” pune în oglindă predestinarea și consecințele deciziilor personale, instinctul de supraviețuire și recuperarea prin jertfă a demnității umane.

 

„Scrisori către Taisia” (fragment)

 

A fost colegul meu de bancă din clasa a noua până când am terminat liceul. La început nu era simpatic deloc. Îi ziceau toți Moșul, deși îl chema Moșe. Pe de altă parte, porecla i se potrivea, fiindcă afișa un permanent aer preocupat, aproape ursuz, dar mai ales datorită buzei de jos, mult răsfrânte, și încrețiturilor caraghioase ale frunții, atunci când, pentru a răspunde la vreo întrebare mai dificilă pusă de profesor, se încrunta. Nasul coroiat i se rotunjea și mai mult, iar fața lui mică semăna într-adevăr cu a unui moșneguț. Era cel mai bun din clasă, rezolva cele mai multe probleme din Gazeta Matematică, campionul liceului la șah și singurul căruia revista Luceafărul îi publicase o poezie. Reprezenta, în sensul cel mai adecvat al termenului, „mândria școlii“, toți profesorii îi prevedeau un viitor strălucit.

La început aproape că nu ne vorbeam. Mă deranja felul cum își rotea capul într-o parte și în alta, ca să vadă cine știe răspunsul, și mai ales graba de a ridica mâna la orice întrebare pusă de orice profesor. Lăsa impresia că știuse răspunsul chiar mai înainte de a fi auzit întrebarea. O impresie la fel de neplăcută îmi provoca migala cu care își desfăcea pachețelul cu sendviș, în recreația mare. Paloarea nesănătoasă a obrajilor, părea că prin vene îi circulă un lichid incolor, mă speria. Iar când trebuia să dăm extemporal, se apleca mult peste foaia de hârtie și acoperea cu cotul jumătatea lui de pupitru, ca nu cumva să trag cu ochiul la ce scrie. În recreație rămânea de obicei în bancă și citea. Dacă totuși ieșea pe hol sau în curte, se ținea deoparte de ceilalți, se plimba încolo și încoace, cu un aer distant și sigur de sine.


Citește și „Moravuri şi năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților” de Andrei Oișteanu (fragment)

 

Reach content for Google search „andrei oisteanu”, „andrei oisteanu carti”, „moravuri si naravuri”


Din când în când îi apărea o nouă poezie la gazeta de perete a școlii. Dacă vedeam întâmplător pe cineva oprindu-se să citească, în special când era vorba despre fete, mă apropiam și eu, pentru a le asculta comentariile, cu sentimentul plăcut că aș putea fi coautorul secret al acelei poezii. Comentariile nu-i erau de fiecare dată favorabile, cei mai mulți nu înțelegeau nimic și se îndepărtau nemulțumiți. Poeziile Moșului păreau alcătuite din cuvinte luate la întâmplare din dicționar, nu aveau rimă și, de cele mai multe ori, provocau doar nedumerire. Mi-a atras atenția aceea în care spunea că, din lumea în care trăim, lipsește o literă, și de aceea lumea noastră este imperfectă. Când litera invizibilă va deveni neagră și vizibilă, atunci Legea va fi alta, cei răi își vor face rău unii altora, iar cei buni își vor face bine, hoții vor fura de la hoți, bătăușii se vor bate între ei, ultimul vers întrebându-se de ce, până atunci, Consoana Esențială stă ascunsă. Credeam că știu răspunsul, îl găsisem cu destulă ușurință și mă mândream în sinea mea cu asta. Așteptam doar ocazia de a i-l spune, fără a lăsa impresia că aș face pe grozavul. Nici n-aș fi vrut ca el să afle că îi citeam poeziile. Ca din întâmplare, în cursul uneia din plimbările noastre de seară, am făcut aluzie la faptul că oamenii se amestecă, buni cu răi, mânați de poftele trupești: asta e cauza fundamentală a răului în lume!

— Trebuia să citești până la capăt, răspunse Moșul, intransigent ca de obicei. Nu există oameni buni și oameni răi, ci numai oameni buni și răi.

La puține zile după aceea am încheiat un fel de contract, în timpul uneia din obișnuitele noastre plimbări. Cred că era pe la sfârșitul lui octombrie. Ajunși la capătul traseului, unde strada cobora către gară, făcând un fel de cocoașă în dreptul Policlinicii vechi, găsirăm o bancă liberă în micul scuar din fața acesteia. Pretextând că obosise, Moșul propuse să ne așezăm pentru câteva minute. Se făcuse aproape întuneric, în orice caz, felinarele electrice fuseseră aprinse. Mi s-a părut, cred și acum, că alesese anume și momentul, și locul. După câteva momente de tăcere, privind după grupurile de fete care treceau la deal și la vale, spuse:

— N-am să mă însor niciodată.

Nu știam ce să-i răspund, cred că aștepta să-l contrazic. Mi-am luat un aer de gânditor și
într-un târziu i-am răspuns nimic.

— Asta cu însuratul…

— Nu mă va iubi niciodată vreo fată, fiindcă nu-s frumos, insistă el.

Dacă aș fi fost sincer, ar fi trebuit să-i dau dreptate. Într-adevăr, nu era deloc frumos, deși de la o vreme, tot plimbându-ne împreună, începusem să nu mai observ asta.

— Cum adică?

— Adică să-și dea viața pentru mine. Nu știu, zic și eu așa… Deoarece sunt, cum spuneți voi, jidan.

— Pe mine m-au poreclit Văcarul, răspunsei fără să-l contrazic propriu-zis.

Nu era același lucru, totuși se părea că reușisem, într-o oarecare măsură, să-l consolez; aveam ceva în comun, ne unea faptul că eram amândoi antipatici. În momentul imediat următor, când m-a întrebat direct dacă vreau să fim prieteni, am ridicat din umeri și am râs încurcat. Suna ca o cerere în căsătorie.

— Asta presupune anumite obligații, mă preveni Moșul.

— De exemplu?

— Dacă cineva vrea să mă bată, trebuie să mă aperi.

Fiindcă îi era frică de bătaie și de orice formă de violență fizică. Și fiindcă în cartierul lui hălăduia o ceată de ștrengari, mai ales seara, și, dacă îl întâlneau, îi cereau ceva.

*

Petru Cimpoeșu (n. 1952) a debutat editorial în 1983, cu volumul de povestiri „Amintiri din provincie”. Alte volume publicate: „Firesc” (1985), „Erou fără voie” (1994), „Povestea Marelui Brigand” (2000), „Simion liftnicul. Roman cu îngeri și moldoveni” (2001), „Christina Domestica și Vânătorii de suflete” (2006), „Nouă proze vechi. Ficțiuni ilicite” (2008), „Celălalt Simion” (2015), „Bărbați fără degete și alte amintiri penibile” (2019). Romanul „Simion liftnicul” a fost tradus în Cehia, Italia, Spania, Croația, Bulgaria, Franța și Ungaria, fiind declarat cartea anului 2007 în Cehia și distins cu premiul „Magnesia Litera”, iar romanul „Christina Domestica și Vânătorii de suflete” a fost tradus în Cehia și Spania. În România, volumele semnate de Petru Cimpoeșu au primit numeroase premii, printre care Premiul revistei „Observator cultural”, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române.

 

Donează

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.