Prima parte a cronicii poate fi citită în Literomania nr. 366. (R.P.)
Asemenea multor intelectuali ai generației sale, Mircea Eliade era fascinat de profesorul și mentorul său Nae Ionescu, profesor universitar dar și editor, între 1926 și 1934, al ziarului de dreapta „Cuvântul”, unde Eliade se număra printre principalii colaboratori. Tot acolo, la „Cuvântul”, colabora și Mihail Sebastian, un alt discipol al lui Nae Ionescu – singurul evreu, de altfel, din cercul acestuia. Faptul că s-a numărat, pentru o vreme, printre preferații lui Nae Ionescu, nu l-a ferit pe Sebastian, însă, de probleme. Apariția romanului „De două mii de ani”, în 1934, a stârnit o adevărată controversă care i-a avut în centru pe autor, adică pe Mihail Sebastian, și pe Nae Ionescu, care a scris prefața romanului, o prefață în care Nae Ionescu arăta, pur și simplu, așa cum bine observă Bruce Lincoln, „de ce suferința evreilor este inevitabilă și ireversibilă”. O lovitură, pur și simplu, pentru Sebastian.
În 1972, numele lui Mihail Sebastian, care murise în 1945, se regăsește din nou în mijlocul unui scandal. În primul număr al revistei israeliene „Toladot”, apare un „Dosar Mircea Eliade”, în care autorul, Theodor Lavi, citează pasaje din jurnalul, pe-atunci necunoscut, al lui Mihail Sebastian, din care se desprinde imaginea unui Eliade antisemit. Articolul a fost publicat după ce Gershom Scholem, unul dintre cei mai importanți experți în misticismul evreiesc, ar fi contribuit la o Festschrift în onoarea lui Eliade. Interesant, totuși, este că în ianuarie 1971, în „Magazin istoric”, Miron Constantinescu, politruc de vază al regimului comunist, aducea în atenție, înaintea lui Theodor Lavi, care de altfel îl și citează, trecutul legionar al lui Eliade, în articolul „Garda de fier sub judecata istoriei” – un amănunt pe care Bruce Lincoln îl menționează – ce-i drept, într-un mod extins – doar în notele volumului său „Secrete, minciuni și consecințe…”.
Mai mult, după ce a plecat din țară în 1940, mai întâi în Anglia, apoi, în 1941 în Portugalia, ajungând în cele din urmă în Franța, Eliade este sabotat de securitatea comunistă din România în încercarea de a se stabili într-un post la o universitate, prin informarea statului francez în legătură cu trecutul legionar al lui Mircea Eliade. În 1956, ajunge în Chicago, unde, spre deosebire de Franța, s-a impus rapid în mediul universitar. Niciunul dintre colegii de la Chicago nu știa nimic, bineînțeles, despre trecutul sulfuros al savantului român.
Scandalul din 1972 s-a extins, însă, ca un foc de paie. Gershom Scholem îi cere insistent exlicații lui Mircea Eliade, care, deși încolțit, evită niște răspunsuri clare, aducând în sprijinul său doar un articol din 1934, „Iudaism și antisemitism – preliminarii la o discuție”, în care îl apără, susține Eliade, pe Mihail Sebastian în controversa iscată de prefața lui Nae Ionescu. În Italia, istorici ai religiilor ca Alfonso di Nola, Ambrogio Donini sau Furio Jesi îl atacă agresiv, la rândul lor, pe Eliade, acuzându-l de antisemitism și fascism.
În acest punct intră în scenă Ioan Petru Culianu. Plecat în 1972 cu o bursă de studii în Italia, Culianu alege să nu se mai întoarcă în România, așa că, înfruntând sărăcia și chiar moartea, rămâne în Italia. Admirator al lui Eliade, Culianu îl va întâlni pentru prima dată, după ce au corespondat o vreme, în 1974, la Paris, pentru ca, în 1975, la invitația lui Eliade, Culianu să studieze un semestru la Chicago. În același timp, Culianu pregătea o carte despre Mircea Eliade, programată să apară în 1977, în același an cu atacurile lui Alfonso di Nola, ceea ce îi va da planurile peste cap. Cartea va apărea în 1978, fiind prima monografie dedicată lui Mircea Eliade în care să fie studiată „sistematic întreaga creaţie eliadiană, din 1921 până în 1976”, cum ne informează însuși Culianu. În ceea ce privește trecutul maestrului său, Culianu este, cel puțin atunci, în acei ani, tranșant: „Este de respins însă orice legătură directă dintre Eliade și micarea legionară a lui C.Z. Codreanu”. „Eu nu am fost nici antisemit, nici pronazist”, afirmă categoric Eliade într-o scrisoare adresată lui Culianu şi datată 1 martie 1978.
Prins la mijloc, Culianu va cerceta ceva mai în profunzime relația celui dintâi cu mișcarea legionară. Însă, așa cum observă și Bruce Lincoln, „Culianu pare să-și fi desfășurat cercetarea cu scopul de a scuza, nu de a acuza”, transformându-se într-un apărător tenace al lui Mircea Eliade. Și-a propus, în acest sens, să publice și un volum de convorbiri cu mentorul său, „Mircea Eliade necunoscutul”, în care acesta din urmă să răspundă și la întrebări legate de simpatiile sale politice din tinerețe. Bineînțeles că Eliade nu a răspuns la aceste întrebări, cartea rămânând în fază de proiect.
Bruce Lincoln, trebuie spus, surprinde foarte bine, mai ales în tabelele de la finalul cărții, fluctuațiile, ezitările și contradicțiile din articolele și eseurile lui I.P. Culianu legate de antisemitismul și de implicarea lui Mircea Eliade în mișcarea legionară, care reflectau, în fond, așa cum pe bună dreptate remarcă autorul, „ambivalența unui autor care-l admira pe interlocutorul său, îi era devotat și se simțea dependent de el, dar era în același timp invidios și sătul să fie «discipolul cretin care a înfruntat pericole de tot felul ca să-l întâlnească, dar căruia nu i se lăsa niciun pic de spațiu pentru a-l critica»” Și probabil chiar așa au și stat lucrurile. Totuși, Eliade va aprecia eforturile discipolului său prin aducerea acestuia la Universitatea Chicago ca profesor invitat.
În 1987, după moartea lui Eliade, Culianu a fost adus înapoi ca profesor invitat la Divinity School, numire care a devenit permanentă un an mai târziu. „Deși nu era lipsită de precedent –remarcă Lincoln –, această procedură de angajare folosită în cazul lui Culianu era neobișnuită și, fără sprijinul puternic și persistent al familiei Eliade, probabil că el n-ar fi primit postul.”
În toate aceste lupte, Culianu nu îi făcea pe plac, ca să spun așa, doar lui Mircea Eliade, ci și soției lui, Christinel Eliade, o figură aparte, puternică și foarte hotărâtă să-și apere soțul. În plus, Christinel se străduia să-l apere pe Eliade și de legionarii refugiați în Chicago, care formau o comunitate, pare-se, destul de mare și influentă politic în SUA. Altfel spus, nu-i suporta pe cei care au avut de-a face cu mișcarea legionară și nici nu accepta că soțul său a sprijinit în vreun fel mișcarea. Sau cum scrie Bruce Lincoln: „Tot ce i-a spus Mircea ea a luat drept literă de lege, inclusiv modul întortocheat în care l-a apărat pe Nae Ionescu și relatarea lui despre încarcerarea «nedreaptă» de la Miercurea Ciuc”.
În cele din urmă, și Culianu a reușit să stârnească mânia lui Christinel Eliade prin intenția acestuia de a publlica, fără a-i cere acordul, toate articolele prolegionare ale lui Eliade într-un singur volum, traduse în engleză și cu „explicații”. În plus, în 1989, publică un articol în italiană, „Arborele cunoașterii”, în care admite, într-un mod mult mai evident decât până atunci, apropierea lui Eliade de legionarism, însă susținând în continuare că Eliade a fost fidel primei faze a mișcării legionare, cea codrenistă, al cărei antisemitism nu era rasist. „Oricum ar fi – scrie Bruce Lincoln –, Christinel știa că soțul ei credea cu tărie – și pe bună dreptate – că nu are nimic de câștigat, dar că ar avea mult de pierdut dacă ar discuta deschis acest subiect dureros. Mai mult, înțelegea că și Culianu își datora poziția și statutul din acel moment sprijinului neobosit pe care ea și Mircea i-l oferiseră de-a lungul multor ani și ca atare considera comportamentul lui Culianu șocant de ingrat.”
I.P. Culianu devenise, fără să și-o dorească, o problemă, prin inițiativele și insistența sa, atât pentru Christinel, cât și pentru Securitatea românească de dinainte dar și de după 1989. Culianu publicase în „Lumea liberă”, revistă din diasporă cu un tiraj de zece mii de exemlare, în rubrica „Scoptophilia”, o serie de articole despre România, în care denunța „revoluția” din decembrie 1989 ca fiind o simplă lovitură de stat plănuită de KGB prin care Ceaușescu a fost înlocuit cu cadre de încredere din Securitate.
Deznodământul? Pe 21 mai 1991, de ziua Sfinților Constantin și Elena, I.P. Culianu este împușcat în toaleta Universității din Chicago de un asasin a cărui identitate nu este cunoscută nici până în ziua de azi. Faptul că asasinatul seamănă cu o execuție în stil KGB l-a îndreptățit pe jurnalistul american Ted Anton să presupună, în cartea sa din 1996, „Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu”, că savantul român ar fi fost victima unui asasinat politic coordonat din România, fiind considerat o amenințare pentru regimul nou instaurat. Nu există, însă, dovezi clare în acest sens, așa că teoria lui Ted Anton rămâne o simplă supoziție, printre multe altele, așa cum remarcă și Bruce Lincoln în cartea sa „Secrete, minciuni şi consecinţe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său” (titlul trimite, iată, în mod evident la cartea lui Ted Anton din 1996): „Fără îndoială, Securitatea era capabilă – din punct de vedere tehnic și moral – să plănuiască și să execute o operațiune de acest gen. Însă desfășurarea operațiunii în campusul unei importante universități americane ar fi implicat riscuri enorme. În cazul în care ceva nu mergea cum trebuia, urmau consecințe grave la nivel internațional pentru un guvern care încă se lupta să ajungă la recunoaștere și stabilitate”.
O altă ipoteză, pe care Bruce Lincoln o ia în considerare, este aceea a lui Moshe Idel: Culianu nu a fost asasinat de Securitate, ci de cineva din comunitatea de legionari și neolegionari din Chicago. Iată o ipoteză prezentă și în romanul „Migrații” de Laurențiu Orășanu, din care reiese o masivă manifestare a acesteia – o comunitate potentă financiar și cu influență politică.
În fine, nu voi dezvălui ipoteza lui Bruce Lincoln legată de asasinarea lui Culianu. Pentru că m-am întins probabil prea mult, voi încheia rândurile de față cu un citat din Bruce Lincoln, mai exact cu ultimele rânduri ale cărții sale din 2024 – un final potrivit pentru o poveste cu consecințe dintre cele mai nefaste pentru toți cei implicați: „Articolele care stau la baza acestei cărți rămân texte tulburătoare, scrise în vremuri tulburi, iar problemele lor continuă să reverbereze până astăzi. Plin de talent, energie și ambiție, Eliade a făcut în tinerețe o greșeală teribilă, acordând sprijin entuziast unei mișcări condamnabile din punct de vedere moral. Mai târziu, a încercat să ascundă această parte a trecutului său, înțelegând că, odată cunoscută, ar fi avut consecințe grave asupra carierei și reputației lui. În timp, și alții au fost atrași în vârtejul creat de secretul lui, unii dintre ei luptând pentru a descoperi adevărul, alții pentru a-l ascunde. Niciunul nu a reușit pe deplin, dar toți au avut de suferit de pe urma lui, adesea destul de mult – nu doar Christinel Eliade și Ioan Culianu, ci și Adriana Berger, Ivan Strenski, Mac Ricketts, Theodore Lavi, Gershom Scholem, Monica Lovinescu, Norman Manea, Alfonso di Nola, Saul Bellow și alții. Eu am fost afectat mai puțin decât majoritatea, dar nimeni dintre cei implicați nu a ieșit din asta complet nevătămat.”
Bruce Lincoln, „Secrete, minciuni și consecințe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său”, traducere de Sorana Lupu, Editura Polirom, Iași, 2024
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Din perspectiva Penelopei
„Sânge!” de Fredric Brown
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Cel mai trist lucru aflat din cartea extraordinară a lui Bruce Lincoln este răceala manifestată de către văduva lui Mircea Eliade după asasinarea lui Ioan Petru Culianu. Și după această carte, ipotezele multiple privind nenorocirea menționată rămân în picioare, dar se confirmă o dată în plus cât de păguboasă este, pentru statutul de om, contradicția dintre minte și inimă.