Şerban Foarţă şi poezia ca incantaţie

Vă invit să citiți în acest număr al Literomaniei eseul „Şerban Foarţă şi poezia ca incantaţie”, care a apărut inițial în 2009, în revista brașoveană „Astra”, la rubrica „Poeți de colecție”. Pentru că eseul a fost scris în 2009, bibliografia folosită se oprește în 2008. (Raul Popescu)

Şerban Foarţă şi poezia ca incantaţie

„– Să vezi trecând un fluture din starea de nimfă în aceea de imago! Eu unul cred că aş albi subit.”

Şerban Foarţă, „Copyright”

Ezra Pound, în „Cum să citim”, pornind de la problema limbajului, propunea trei tipuri de poezie: melopoeia, „în care cuvintele sunt încărcate, peste şi dincolo de înţelesul lor obişnuit, cu un fel de calitate muzicală care direcţionează semnificaţiile sau latenţele sensului respectiv”, phanopoeia – care presupune „o mulare a metaforelor pe imaginaţia vizuală”, şi logopoeia, unde „cuvintele nu sunt folosite doar cu sensul lor direct, ci se ţine seama, în mod special, de uzul lor comun, de contextele în care ne aşteptăm să găsim un anume cuvânt”. Având în vedere consideraţiile lui Pound, poezia severineanului Şerban Foarţă, timișorean prin adopţie, poate fi considerată ca aparţinând tipului de poezie numit melopoeie, lucru verificabil în toate volumele acestui poet: „Texte pentru Phoenix” (în colaborare cu Andrei Ujică, 1976), „Simpleroze” (1978), „Şalul, eşarpele Isadorei”/ „Şalul e şarpele Isadorei” (1978), „Copyright” (1979), „Areal” (1983), „Holorime” (1986), „Caragialeta” (1998), „Un castel în Spania pentru Annia” (1999), „Erau ziare, evenimente” (2000), „Opera somnia” (antologie, 2000), „Spectacol cu Dimov” (2002), „Caragialeta bis” (2002), „Poezie”/ „carte borcan” (2003), „Fractalia” (2004), „Rebis” (2005), „Rimelări” (2005), „Douăzeci şi opt de Psalmi în transpunerea lui Ş. F.” (2007), „Istoriile uni matroz întors de pe Planeta Roz” (2007), „Cartea Psalmilor” (2007).

Deşi un răsfăţat al criticii, poezia lui Şerban Foarţă deseori a fost percepută într-un mod eronat. Astfel, Uniunea Scriitorilor din România a făcut gafa, în 1978, să premieze volumul „Simpleroze” la secţiunea „Literatură pentru copii”. Ce-i drept, poezia lui Şerban Foarţă nu a fost percepută, exceptând câţiva critici, la justa ei valoare şi în deplinătatea sensurilor ei revelatoare până după anii ’90.

Caracteristica de bază a poeziei de tip melopoeie ar fi intraductibilitatea, aceasta devenind astfel prizoniera limbii de a cărui muzicalitate a (prea) profitat. Dar, menţionează Pound în eseul mai-sus citat, ea „poate fi apreciată de către un străin cu ureche fină, fie el şi necunoscător al limbii în care a fost scris poemul”. Încă din „Texte pentru Phoenix” (1976) descoperim un Foarţă interesat de jocul lingvistic, de ludicul limbajului, un ludic dus până la extreme, a cărui rapacitate într-ale semnificaţiei și sonorităţii sugerează ceva mai mult decât o joacă, fie ea şi serioasă. În eseul critic „Lumea ca fotografie şi reprezentare” publicat ca prefaţă a antologiei „Opera somnia” (Polirom, 2000), Mircea Mihăieş sesiza, în legătură cu aspectul incantatoriu al poemelor din „Texte pentru Phoenix”, că „jocul cu semnificantul, valoarea incantatorie a cuvintelor transformă sunetele în obiecte culturale”. Aşadar, miza „jocului” practicat de Foarţă o depăşeşte pe cea care ţine strict de melopoeie, cu alte cuvinte, vizează mai multe niveluri. Muzicalitatea textului şi jocul lingvistic reprezintă doar partea de suprafaţă a unei căutări pe care Şerban Foarţă a practicat-o şi încă o mai practică în poetica sa. Din nou citez din eseul semnat de Mircea Mihăieş: „Într-un anumit sens, demersul lui Şerban Foarţă vizează căutarea unui Graal lingvistic, a unui potir în care, borgesian, să fie cuprinse toate cuvintele lumii”. E vorba de o re-lucrare a cuvântului, de înzestrare a acestuia, prin diverse metode, cu noi valenţe. Sonoritatea, în viziunea lui Foarţă, este cea conferitoare, ca să spun așa, de sens. Muzicalitatea precede sensul. Este cazul invocaţiilor, unde în muzicalitate rezidă puterea invocatoare: „Eu vă cânt/ şi vă descânt,/ vă invoc/ sau vă evoc,/ de noroc, de nenoroc,/ Vasilisc şi Inorog,/ Pelican şi zgripţor Roc”. Această muzicalitate cu aspect invocator reprezintă nota caracteristică a poeticii lui Foarţă. Este regăsibilă mai ales în volume viitoare, precum „Simpleroze” (1978) sau „Holorime” (1986). Dar ludicul lingvistic nu reprezintă un apanaj strict poetic, ci poate fi la fel de bine exploatat şi în proză, mai exact spus, în poemele în proză, aşa cum se întâmplă în volumul din 2008, „Micul Print” (din titlu se poate observa că este vorba despre o lucrare „care nu cuprinde nici un Ş/ş & Ţ/ţ”): „Pe vremuri, tipografii, oftează Micul Print, scriau de-a-ndoaselea, precum messer Da Vinci. N-aveau, însă, nevoie de oglindă ca să citească ce scriseseră pe dos. Oglinda o aveau în cap. Ei «căutau, în scrisul apei, drept», fără intermediar specular. Per speculum, dar nu in aenigmate” („Per speculum”). Sau, în volume mai vechi, precum „Copyright” (1979): „«Dacă albastrul caeruleum cu galbenul citron de cadmium ne dă un verde acceptabil, melanjul de ultramarin cu purpură este departe de a ne da un violet// aidoma…»”. Şerban Foarţă mizează pe o transgresare a limbii obişnuite, comune, tinzând uneori, spre un alt limbaj, propriu. Se poate chiar vorbi de un lexic Foarţă. Toată această „joacă” exprimă latura experimentalistă a lui Foarţă. „Experimentul nu este o simplă joacă, experimentul este descoperire” pare a ne transmite autorul „Simplerozelor”. Această „joacă” nu exclude motive precum voiajul, erosul, toate acestea asezonate din abundenţă cu trimiteri livreşti (iscusinţa livrescă fiind dovedită şi în câteva poeme scrise în limba latină), domeniu în care poetul se dovedeşte un maestru. În poemele sale pot fi detectate influenţe dintre cele mai variate: de la Miron Costin, Dimitrie Cantemir, până la autori moderni (Şerban Foarţă este şi un prolific traducător, mai ales din literatura franceză, având la activ traduceri din Paul Valéry, Stéphane Mallarmé sau Guillaume Apollinaire). Dintre scriitorii românii, cel mai mult par a-l fi influenţat Ion Barbu, dar și Leonid Dimov – îndreptăţită fiind astfel afirmaţia lui Marin Mincu: „Şerban Foarţă este în literatura actuală un descendent din stirpea rară a degustătorilor de texte, «poveşti» (sunt obligat să recurg la maniera lui Ion Barbu!) îmbătaţi cu otrava perversă a incunabulelor împăienjenite în desişul ucigător al literelor (în)semnate în dese(m)nul originar; nu doar dintr-un simplu hazard local, autorul «Arealului» (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1983) dedică împătimit un «Eseu» lui Ion Barbu (Facla, 1980), era firesc ca rafinatul exeget al «Jocului secund», în pornirea-i de emulaţie idolatră să continue linia barbiană în litera sa sacrosantă”. Dar Foarţă lucrează şi în planul ideistic. În, de exemplu, volumul „Copyright” (1979) avem un poem în proză, „Despre caverne…umbre…”, unde este descris un fenomen invers celui din mitul peșterii al lui Platon – o reintrare în lumea umbrelor. Într-un alt poem, „Despre miraze (în temeiul unei epistole mallarméene către amicul Cazalis)”, oglinda este descrisă ca un mediu înlocuitor al realităţii, ea oferind o realitate la mâna a doua, sau – lipsită fiind de memorie – ea devine un mediu al unei geneze spontane, instantanee. Paradoxul lui Zenon din Eleea este transpus iscusit în „Un vis al autorului…”: „…visân-/ du-se citind o carte, pe ca-/ re-o scrie-n lapsul însuşi,/ de timp, în care o citeşte,-/ dacă nu după aceea: ea/ răspunzând dorinţei lui de ci-/ titor pierdut în nù ştiu ce/ labirinturi vegetale, al cărui fiecare pas determină, -ntr-un anume fel aleea să-l poarte-anume/ unde vrea; pe când grăbeşte să/ se-ajungă, ca autor, pe sine/ însuşi din urmă, şi, neizbu-/ tind, semnează Zenon din Eleea”. Dar poezia lui Şerban Foarţă înseamnă mai mult de atât. Înseamnă şi naraţiune, povestire. Înseamnă şi reprezentare grafică, înseamnă şi culoare – rozul şi albastrul constituind culorile fetiş ale scriitorului („Roşul uşor e rozul iluzor” este titlul unui, după cum l-a numit însuşi autorul, palindroman apărut în 2008). Nu în ultimul rând, îl avem pe internautul, virtualul Foarţă, cunoscător şi mânuitor de termeni aparţinând informaticii, termeni supuşi şi ei forţei ludice a poetului-suveran. Şerban Foarţă fiind chiar autorul a două volume exclusiv virtuale: „Jeu de paume” (în colaborare cu Alex. Leo Şerban) şi „Cliquet”.

În final l-aş cita din nou pe Mircea Mihăieş: „Şerban Foarţă coboară în haosul pre-sonor pentru a dovedi extrema arbitraritate a semnului lingvistic. E o operaţie complicată, de teoretician şi de filosof, pe care filosoful şi-o asumă cu un fel de bucurie copilărească de a readuce cuvintele în culcuşurile lor sonore, pentru a remodela şi trimite, rescrie, şi prin scris, în lume”.

Sursă foto: pagina Facebook a revistei „Apostrof”

Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere

Anul acesta, pe 17 mai, s-au împlinit 105 ani de la nașterea poetului Geo Dumitrescu (1920-2004), ocazie cu care reiau ...

Şerban Foarţă şi poezia ca incantaţie

Susține jurnalismul cultural independent

Despre autor

Raul Popescu

Alte articole

Scrie un comentariu X

Newsletter