Atelier

Skype-ul mătuşii Mărie a Văleanului

Valerian Văleanu se născuse în anul o mie nouă sute şaizeci în orăşel. A împlinit cincizeci şi şapte de ani. Necăsătorit. A copilărit în „Colonia lui Maier”. Două străzi lungi, case identice, cu grădini cu flori în faţă şi crîşma lui Maier lîngă azilul de bătrîni.

Pişti, Pişti, cel mai cel tînăr din „Colonie…”, nouăsprezece ani, Pişti, Pişti, prietene, purta sub braţ toată ziulica numai cărţile lui Mario Vargas Llosa. Orice femeie, tînără, coaptă, bătrînică, s-ar fi culcat cu el, şi subţirica Zoe, zurlia Zoe, poncişă, tot aşa, „doar dacă ai dori să fii doamna inimii mele, Zoe, doar dacă ajungi cavalera lui Pişti din «Colonia lui Maier», doar dacă mergem întîi la biserică, Zoe poncişă, subţirică şi zurlie…”, „altceva Pişti, altceva, vreau altceva, Pişti, Pişti prietene”, „du-te Zoe, plimbă-te, zurlie Zoe, prin «Colonia lui Maier», pe aleile grădinii zoologice”.

Pişti cel deştept, cel înalt, cel lat în spate… „De ce i-ai împlîntat cuţitul în piept, Simi, la cîrciuma lui Maier din «Colonia lui Maier», de ce, Pişti prietene, de ce, Simi, de ce?”

„De spaimă, Valerian, credeam că mă va omorî, de spaimă, ori poate din spirit de conservare”.

Pişti, ajuns singur, depresiv, în anul o mie nouă sute şaptezeci şi şapte, Zoe făcîndu-şi cruci largi la biserică, zurlia bucuroasă că nu s-a întîmplat, Pişti trist, bolnav, cavaler, elegant, mort în somn în anul o mie nouă sute şaptezeci şi opt…

***

Ildikó-néni făcea de mîncare de trei ori pe zi, Ildikó-néni gomboţuri cu prune, cu caise, cu cireşe, fiică-sa, doctoriţa, picioare groase, frumoase, chiloţi roşii cu cipcă, de unde ştiu? cum să nu, am văzut-o, se apleca sau se ridica pe vîrfuri, peste chiloţeii care-ţi ardeau privirea avea ciorapi-pantalon din nylon… o mie nouă sute şaptezeci şi cinci, erau la modă ciorapii Adesgo, fără ei chiloţeii fetei lui Ildikó-néni, fără ei chiloţeii doamnei doctor, fără ei chiloţeii fetei bătrîne nemăritate la patruzeci şi doi de ani, cu amant de la morga spitalului, targagiu, spălător de morţi gălbui, erau roşu-aprins, ascundeau flăcările dintre bucile ei, aşa credeam la cincisprezece ani împliniţi în anul acela şi cu ei, chiloţeii, roşu-pal, intraţi parcă între buci, oh, ce imagine, cîtă pasiune, o chema Estera, fetiţa bătrînă a lui Ildikó-néni, mădărită, ţinută de mînă prin parcul Szechenyi din orăşelul nostru din Baia-Sprie, înghesuită şi-n tufişuri, amor la grădina zoologică în faţa leilor, în faţa urşilor, în faţa nepăsării, maimuţa tristă şi bătrînă, curioasă, sărea în gratiile cu plasă, se lovea la cap, la bot, la fălci, pe la spate, ce vremuri printre chiloţii ăia roşii, Estera privea fix în cuşca leilor ca un îndemn, ciorapii- pantalon rupţi, unde trebuie Ioşca se împlînta, numai la grădina zoologică i se scula şi de-aia… în jur alei pietruite, piaţete de unde ajungeai la locul cu păsări şi plasă de sîrmă pe laterale, sus nu era rău, pe la spate era perfect, Estera roşie la pielea feţei, mai roşie decît chiloţeii cu cipcă albă, targagiul o ţinea de mînă prin parc, Ildikó-néni cu gomboţurile cu caisele, cu cireşele, cu prunele, oooh, ce frumoasă era fiică-sa, ce greu era să ai cincisprezece ani în o mie nouă sute şaptezeci şi cinci.

Ildikó-néni gospodina, cu părul alb prins într-o plasă de nylon, patru clase de liceu, născută-n anul o mie nouă sute zece, alte vremuri, toată „Colonia lui Maier” îi ştia povestea, membră de partid în anul o mie nouă sute patruzeci şi şase, căsătorită, mamă, curvă la petrecerile unde bărbatu-său cu elementele dubioase, cu speculanţii, cu spionul internaţional o puneau în pielea goală pe masă, mama Esterei la dispoziţia societăţii de orgii, poate aflată în solda serviciilor britanice. Ildikó-néni, fiică de frizer din orăşel… în o mie nouă sute şaptezeci şi cinci, Estera zicînd: „Nu pot să te mai las, nu mai aştept, Valerian, aveam cincisprezece ani, hai, printre chiloţeii roşii în patul înalt, hai, o relaţie intensă”, uite că aproape îmi jură credinţă doamna doctor, fata bătrînă, fiica gomboţurilor cu prune, mai ales cu prune, mănîncă să creşti, şi creşteam la cincisprezece ani, creşti, pînă la şaptesprezece tot creşti, oh, zicea Estera, ce frumos creşti.

Ildikó-néni, secretară la Crucea Roşie, în anii cincizeci în conducerea partidului, intrînd de bunăvoie cu Cosmina în pat, două muieri, o casnică, jurîndu-şi credinţă în biserică, Ildikó-néni cu bărbat, Cosmina cu bărbat în Simeria, călătorea săptămînal pe trepte de trenuri în condiţii grele pînă-n orăşel, călătorea ca o casnică la Ildikó-néni activista, Cosmina vorbind la sediul de partid, în anii cincizeci, de viaţa anormală, de Ildikó-néni, pentru un servici la organizaţia locală de Apărare Patriotică şi un apartament la bloc… o trăda pe mama gomboţurilor… fără remuşcări o trăda.

Creşte, creşte, gemea Estera doctoriţa, fata bătrînă, era bine pentru un tînăr la cincisprezece ani, la şaisprezece ani, la şaptesprezece ani, nu mă coştoleşti, nu mă guşti… de tot, vreau, gemea Estera, după aceea alerga cu targagiul la leii, la urşii, la maimuţa din grădina zoologică.

Una mie nouă sute cincizeci şi şapte printre gomboţuri cu prune, Ildikó-néni pleca în satele din jur la întovărăşiri, se dezbrăca pe apucate, cu furie, cu activistul acela, altul, acela, altul. „Ceea ce a dus la compromiterea femeii în faţa maselor populare”, voturi de blam, Ildikó-néni cu fostul prim secretar local în dormitoarele partidului muncitoresc, ca o prostituată, îngropîndu-şi bărbatul, plîngînd la cimitir pînă a doua zi, sau prima dimineaţă de după, în braţele preotului romano-catolic, îl coştolea, îi prelua contabilitatea parohiei, falsifica, măsluia cecuri, cheltuia Ildikó-néni banii romano-catolicilor băiesprieni, mănîncă gomboţuri şi creşti, creşti cît de mult, la şaptesprezece ani nu mai creşteai, cît era atîta era, cît e atîta e Estera, bine şi aşa, zicea doctoriţa fata bătrînă, azi mergem împreună la grădina zoologică, Valerian, numai dacă mănînci gomboţuri cînd ne întoarcem, mănînc, emoţie în faţa cuştilor. Promiţi? Cum să nu promiţi în faţa unei muieri cu picioare groase şi lungi, cu buci cu chiloţeii roşii cu cipcă şi fără ciorapii-pantalon Adesgo… în faţa leilor, urşilor, maimuţei bătrîne care-şi izbea cu disperare capul de plasa de sîrmă ce o păzea de gratiile cuştii…

***

Către dimineaţă îşi amintea. Valerian, Pişti, Ildikó-néni, Estera, „Colonia lui Maier”. Valerian Văleanu pleca în aceeaşi dimineaţă în Ieud. Lua un cameraman. Alegea un subiect. Filma, monta, uita… pînă cînd…, în altă dimineaţă aproape mijită, apăreau Valerian, Pişti, Ildikó-néni, Estera şi o lua de la capăt. Era redactor-şef la televiziunea locală din orăşel. Valerian Văleanu din „Colonia lui Maier”… aproape de cîrciumă… lîngă azilul de bătrîni…

***

Valerian Văleanu rămăsese uluit. Ca-n fiecare dimineaţă, era în bar, unde citea ziarul local, se uita la muncitorii care intrau, cereau vodcă, o dădeau peste cap şi plecau la treburi. Nouăsprezece aprilie era o zi ca oricare alta. Ieri dimineaţă filmase în Ieud la mătuşă-sa. E greu să faci materiale pentru o televiziune locală cu neamurile de sînge. E şi mai greu să montezi materialul filmat. Valerian Văleanu era redactor la televiziunea oraşului, îşi memora imaginile filmate, stabilea cadrele de început ale reportajului. Mătuşa Mărie avea Skype la laptop. De-aici trebuia pornit, îşi spunea Valerian Văleanu în acea dimineaţă.

În bar rămăseseră el şi o tînără cu ţîţe mari. „Are maximum optusprezece ani, Estera la optusprezece ani”, îşi spunea Valerian Văleanu, neputînd să-şi desprindă privirea de la decolteul larg. „Se văd bine”, își zicea redactorul televiziunii locale. Tînăra sorbea cu un pai din paharul plin cu suc de portocale galben şi gros. „Ai cincizeci şi şapte de ani, Valerian, şi trebuie să te fereşti de «fărmăcături», altfel…” îşi zicea redactorul televiziunii, stabilind imaginile de început şi apoi cu lehamite şi cu lene da din mînă, zicîndu-şi: „O las pe mătuşa să povestească şi gata materialul”. Tînăra se uita din ce în ce mai insistent la Valerian Văleanu. Îşi trecea mîna stîngă pe şold în sus. „Nu-i aşa că m-ai fute?”, zicea Estera tînără, prinzîndu-i privirea parcă într-un cleşte.

Mătuşa Mărie a Văleanului prinsese a vorbi din cadrul ce se derula în camera de filmat. Valerian Văleanu o auzea, dar nu vedea nici o imagine filmată. Privirea îi rămăsese prizonieră pe decolteul larg, adînc, întrezărea sfîrcurile mari şi maronii ale Esterei. N-avea linişte, derula înregistrarea cu mătuşa Mărie, sperînd să ajungă mai repede la „fărmăcăturile” muiereşti.

***

Ai zînit p-acasă, nepoate Vălerian, ca să ne filmezi şi să ne dai la televizor, că bine faci, amu’ de cînd se vede TeVe-ul local în Ieud, tăţi ne uităm ca prostiţi. Decît atîta harţă la alte TeVe-uri, mai bine punem pe localu’ nost’, c-aşa-i zicem, şi ne vedem pă noi. Faci bine că dai oamini de-aicea. Cîţi ani să am? da cîţi îmi dau ăia care mă văd şi m-aud, dacă omu-i în două mii şi şapteşpe, fă o socoteală-n spate pînă ajungi de scazi optzeci şi şapte, şî dai de anu’ nouă sute treizeci, egzact cînd m-am născut. Din cincizecişişapte torc lîna tăt la poarta asta, şi ia c-o trecut şaizeci de ai, tăt de-atunci pă gardu’ ăsta atîrna cergile de vîndut, că-s mai călduroase ca păturile de la oraşe şi de-aia îs apreciate în oraşele unde mărg şi la Bucureşti. „Vine tanti”, c-aşa să zice p-acolo (nu mătuşă ca p-aici), „Mărie Văleanu din Ieud cu cergile din lînă”, zic doamnele în Piaţa Amzei. Că am clientela personală care m-aşteaptă şi mă omeneşte după ce fac atîta drum. Amu-s apreciate şi păste hotare, Vălerian, că vin din Franţa ori Germania după iele să le ducă, să le ţină de cald p-acolo, pîn ţările lor.

Stau, Vălerian, aci la poartă ca o imagine pitorească de care să se îndrăgostească turiştii, că aşa stă scris în franceză şi germană şi engleză şi-n limba noastră pă pliantu’ făcut de unu’ de-a lu’ Borza, un cocon de triizăci şi ceva de ai, care să pricepe la reclamă şî care mi-o zîs mai an: „Mătuşă Mărie a Văleanului din Coasta Băleştilor de la noi din Ieud, lasă-mă să-ţi fac pliant ca să vadă proştii ăştia care vin din alte ţări cine eşti şi ce valoare au cergile pă care ţi le cumpără”. Şî l-am lăsat să facă pliant, ş-o crescut vînzarea, că ăia care cumpărau luau pliantu’ şi-l dădeau la alţii în ţările lor care vineau la Ieud să mă caute şi-ntrebau unde-i pitoreasca mătuşă care toarce în poartă. Amu’ aşa să face comerţu’ în lume. Nu-i prost tînăru’ lui Borza, care-o mai zîs: „Mătuşă Mărie, pliantu’ ăsta-i un tablou pă care-l fac, da’-n spatele lui stau poveştile dumitale, să le spui, c-or veni şi cu traducător oamenii ăia străini şi îi vinde cîte cergi nu-i putè face”. Aşa o şî fost. Da’ am dat de lucru la alte muieri şî io amu’ stau la poartă, torc iară cergile, le fac altele, eu le vînd şi cîştig. Pă lîngă cergi am şi produse tăt din lînă de-a noastră, mai mari ori mai mici, mai ieftine ori mai scumpe, după cum îi clientu’. Adică măsor puterea lui de cumpărat şi dă-i: trăistuţă cu sare şi piper, adică pepit îi zice, ori hanorace, şi-i băsădesc ca să mă asculte atent: „Văzut-ai aşè trăistuţă ori hanorac oareundeva, domnule, ori doamnă? Spune drept că n-ai văzut”. Am ajuns, Vălerian, la o vîrstă pă care-o am, să fiu o comerciantă, că aşè-mi zîce, bună şî energică, cum n-am fost cînd eram comunistă aci-n sat. Adică nu pot să stau şi să nu fac nimic, şî să zîce la primărie şi la şcoală pîntre intelectualii din sat că „Mărie Văleanu are un simţ al umorului ieşit din comun”. Adică să-ţi traduc, Vălerian, am vîndut tot ce-am produs cu femeile din sat şî vînd tăt ce se produce din lînă.

Mai an, Borza ăla tînăru’, cu pliantu’ lui deştept, ajută-i Doamne, că numa’ bine o făcut, o apărut cu-un franţuz de-a lui, un artist, ceva acolo, şî i-o tradus ce povesteam, adică ce-ţi spun şî ţie şî celor care s-ar uita la mine la televizor. Franţuzul i-o spus lu’ Borza în limba lui, şî Borza mi-o spus în limba mè, că: „Doamnei, auzi Vălerian? Maria nu pare a i să fi ştirbit din vervă, chiar dacă are o muncă grea şi dificilă”. Am învăţat vorbele aiestea, Vălerian, ca să le ştiu zîce. Borza o crezut că-s mai îngrămădită, da’ mi le-o zis de şapte ori şî le ştiam ca la şcoală pă de-a rostu’. La lînă să lucră şi pîn apă şi pîn ger de îngheaţă hainele pă femeile din Ieud cînd să duc în februarie la vîltoare. Da’ să merită. Pîntru tinerii de azi nu-i aşè, că ăştia mai noi îs deştepţi, adică nu-s proşti că-şi fac bani altfel.

Io, cînd mi-am purtat coconu’ Ştefan la facultăţi, că-l cunoşti, că ţî-i văr, luam de-a umăr cergile şi tunde-o de-a lungu’ şi de-a latu’ ţării şi pîn’ la Bucureşti şi pîn’ la Piteşti şi pîn tătă ţara noastră. Ş-apoi ajungeai în oraşe şi du-te pă străzi să nu te vadă comuniştii, pînă găseai unu’ care să cumpere atîta umblai. Noroc că-s lungi străzile şi găseai oameni cu interes, că nu băga gaz Ceauşescu în blocuri şî numa’ căldura de la cergi ajuta poporu’. Ş-apoi, Vălerian, purtam cergile aşè, pă spate, că pă unde era baieru’ de la traistă mi se făcè rană, că ş-amu’ am urmă la umăr.

O luam la drum din Ieud pîn’ la gara de la Iza, ş-apoi pă la Vatra Dornei, pîn’ la Botoşani. Coboram în gios la Roman, cînd gătam vîndutu’ scriam o adresă acasă la uncheşu-tău Ion, fie iertat, că-i în cimitir de nouă ai, îmi trimitè colet urgent, mare, cu-alte cergi, şî urma Iaşi, Vaslui, Galaţi, Brăila, tăte oraşele alea. La tren luam bilet valabil pîntru o lună de zile. Staţionam unde vroiam, mă dădeam gios, vizam biletu’ şî gătam treaba ca să mă sui în alt tren, să mărg mai departe, în alt oraş, şi-n alt oraş, pîn-ajungeam în Bucureşti ori în Piteşti treceau trii săptămîni. Acolo gătam turneu’ şi-o luam înapoi cătră Ieud. Aveam în picioare încălţări de gumă, că mi să făceau băşici pă pielea de la degete de la iele. Da’ era rentabil, adică să merita.

Aşè o fo’ atunci, Vălerian, era musai de mărs, că nu era altceva de făcut. În Ieud aveam colectiv, pămîntu’ care l-ai avut l-o luat comuniştii ăia, salar n-ai avut, penzie de unde să ai, giudecă-te, de erai în situaţie, nepoate, n-ai fi făcut la fel? Coconi de crescut o fost, la familie de făcut mîncare o trebuit şi nici pămînt, nici salar, nici penzie şi nici nimic. Adică ăia de la colectiv îţi dădeau cinşpe ari de pămînt, din ăla luat de la tine, ca să-l munceşti pîntru familie, dacă lucrai şaptezeci de „norme negre” pîntru colectiv şi pîntru comunism, adică neplătite. Adică o fo’ chiar rău, şi-amu’ îi mai bine, ai grădina ta, pămîntu’ tău.

Haida-n casă, Vălerian, c-apoi voi fa’ şî de mîncare, adă şî cameramanu’ ăsta ce-i cu tine, aici am pus: hanoracele, trăistuţăle şî cergile care n-o-ncăput şi nu-ncap pă gard, îs expuse ca-ntr-un muzeu cu vînzare.

Nouă ceasuri pă zi, de la zece şî pîn’ la nouăsprezece, stau cu caieru’ ăsta din care torc, că vin turişti şî-şi fac şi fotografii cu mine, că-s împrăştiată cu imaginea în tătă Europa. Da’-i bine, că toţi plătesc.

Uită-te şi-n pliant. Borza o scris fain: „Mătuşa Mărie Văleanu oferă turiştilor o imagine idilică”, şî-i fotografie cu mine, cu caieru’, uită-te cum torc.

La o gubă ori o cergă îi de lucru şi-o lună de zîle, de cînd torci firu’ ş-apoi îl pui la ţesut în război ş-apoi la vîltoare. Numa’ la o gubă iei şi patru sute de lei din ăştia noi. Da’-i rentabil, nepoate, ș-acu’ gata, azi nu mai stau, mergem în casă să-ţi fac o găină friptă la cuptior, că rar vine nepotu’ de la oraş la mătuşă-sa Mărie din Ieud. Şî cînd mîncaţi mi-ţi zîce şî cînd m-oi vidè la TeVe-ul local cu tăte cîte le-am zîs la poartă, că le-oi spune la tăţi în Ieud ca să să uite şi să mă vadă cît îs de dăşteaptă. Şî de să vede şi-n alte părţi poate m-or căuta şî alţii şî iară mi-a creşte clientela, că unde-s mulţi cumpărători nu strică să mai apară şî alţii, c-aşa-i în afacerile astea ale comerţului, nepoate Vălerian.

***

Vălerian, mintenaş să coace găina-n cuptior şî mîncăm, da’ pîn-atunci să-ţi spun aşè în particular de văru-tău Ştefan, pîntru care am lucrat de la douăzeci şi opt de ani cu cergile ca să-l pot creşte şî face domn de oraş. Aşè cum am muncit şî cu Ştefănuc nepotu’ ca să facă şcoala şî facultatea în vremea asta mai nouă de-amu’. Şî ce crezi, Vălerian, că face văru-tău, ştiu de la noră c-o fo’ aci luna care-o trecut şi-o spus tăt, şî ce crezi c-o spus, Vălerian, că bărbatu-său, adică fecioru-mio, o-ntîlnit amu’, cînd are şaizeci de ai, pă nu-ş’ ce Schip, oarece muiere tînără din Turnu lu’ Măgurele, adică o văzut-o şî s-o povestit cu iè pă Schip, ş-apoi aia o venit în Baia-Sprie de i-o sucit capu’, că Ştefan stătea pă scaunu’ din bucătărie ca un prost, cu lingura-n mînă făr’ să mînînce, că-i era dor de aia tînără şi-i zîcè la noră-mea: „Ajută-mă, femeie, că nu mai pot”. Am fost io la baba asta de la noi, care-i cu legări şî dezlegări, Irina, Vălerian, tomna-s trecute trii săptămîni, şî mi-o zîs că Ştefan îi fărmăcat de-aia din Turnu şî că scapă greu.

Atuncea, Vălerian, mi-am cumpărat un lap-top cu Schip ce-l ţîn în camera de somn, l-am chemat pă Ştefănuc nepotu’, care munceşte ca specialist la lap-toape în Cluj, să mă-nveţe. Şi cînd m-am învăţat, Vălerian, l-am luat pă Schip pă fecior, i-am zîs: „Răspunde cu Schipu’ tău, Ştefan, că-s mă-ta”, am tăt zîs pînă i-o apărut chipu’ cătră miezu’ nopţii pă ecran. „Îs mă-ta, mă, şi-am auzit de la noră de-aia din Turnu”, şî i-am zis multe ş-apoi i-am dat şi-o pildă, Vălerian: „Mă, Ştefane, da’ crezi că io pă Ion, pă tată-tău, l-am luat din iubire, mă? nu-i aşè, l-am luat c-o fo’ primu’ lîngă gard şî io am fo’ proastă, mă, că aveam problemă cu-un rinichi şî mămuca mè, bunică-ta, fie iertată, credea că rămîn nemăritată, şî zîcè: „Mărie, ie-l pă-ăsta că nu-i rău, şî gata, te-ai scăpat”. Şî l-am luat, Vălerian, şî i-am spus la pămpălău pă Schip: „Auzi, Ştefane, că-s mă-ta, mă vezi, mă, dintr-o sămînţă de-a lu’ Ion ai ieşit aşa un inginer pămpălău cum eşti acuma şî fărmăcat, că inginer te-am făcut io cu cergile, pămpălău te-o făcut Ion cu sămînţa lui şî fărmăcat te-o făcut aia din Turnu. Că le ştiu pă toate, că le cunosc, Ştefan”, aşè-i tot spuneam, Vălerian. Că era trecut de miez de noapte. Ş-apoi am continuat cu pilda: „Da’ ce crezi tu, c-aşè am rămas în sat, numa’ cu tată-tău? o venit clopotaru’ cel fain, trecea pă drum, saluta frumos, era nalt, mîngîia cu ochii, pînă l-am tras în casă şî i-am zîs oblu: ‘Nu-i aşè că m-ai fute, măi?’. Şî nu i-o părut rău, da’ nici mie. Da’ astea o fo’ p-ascuns, fără să ştie Ion ori muierea aia de clopotar care-mi era vecină. Aşè o ţinut ani întregi, pînă aia l-o prins a chinui, că-ntîi m-o bănuit ș-apoi o ştiut, şî merjea clopotaru’-acasă, trăjè o pălincă, mînca şî se băga-n pat să nu-şi audă muierea bătînd din clanţă. Pîn’ mi-o zîs o dată: ‘Mărie, nu ştii tu ce trăiesc io’. Da’ era prè tîrzîu, că-n dimineaţa următoare i-o puşcat o venă-n cap ş-o murit. L-o-ngropat în cimitiru’ din Susani şî mi-o transmis vecina, care-i crăpată şi-aia amu’ şi-ngropată, că n-am ce căuta la mormîntările clopotarului iei”. Da’ m-am dus, Vălerian, aşè i-am spus şi feciorului, ş-apoi mergeam duminica seara pă ascuns la clopotar cu cîte-o floare, că duminica după-amiaz’ era vecina acolo. Ba m-am ales șî cu vorbe, că l-am omorît, că l-am chinuit, şî altele, pîn’ s-o dus şî Ion lîngă clopotar şî vecina tăt acolo.

Aşa am băsădit pă Schip, şî i-am mai zîs: „Ştefane, ai înţăles, mă?”, o zîs că da, adică să nu ştie nora şî poţi sta cu aia din Turnu cît vrei, c-aşè-i tătă treaba, dacă nu să află, îi caşicum nu-i. O zîs c-o priceput, Vălerian, da’ astea cu Schip-ul nu ştiu dacă-s ca-n realitate, om vidè. No, gata cu poveştile, nepoate, şăzi şî mînîncă, să-ţi umezeşti gura, ş-apoi ti-i duce-n drumu-ţi. Şî ce-a mai fi om vidè, că ce-o fo’ văzut-am. Şî cînd îi cazu’ pot activa Schip-ul să-l văd pă fecior, şî de-i cazu’, i-am spus, să nu cumva să fie, urc în Rata de oraş şî cobor în faţa blocului unde stă aia din Turnu cînd îi cu iel, ş-om vidè ce-a ieşi şî ce s-a alege din fărmăcăturile iei.

No, şăzi pă laiţă, nepoate, taci şî iartă că ţi-am zîs năcazu’ ăsta, şî uită-l, da’ tare bine m-am uşurat, îi bună găina că-i de coteţ şî te văd tare slab, de parcă te roade ceva pă dinlontru, c-aşè sînteţi tăţi care mîncaţi din otrăvurile alea cumpărate la oraş, ori poate că aşè trebe să fiţi ăştia care lucră la TeVe-uri şî umblă pă tăte coclaurile după oamini şi poveştile lor.

Gata, mînîncă, stai, încă nu, no, ce zîci, Vălerian, aşè-i c-am procedat corect cu fecioru’ Ştefan, cu nora, cu muierea din Turnu lu’ Măgurele, şî cu Schip-ul ăsta pă care-l am de nou?…

***

Se făcuse ora unsprezece. În bar nu mai era decît Valerian Văleanu. Tînăra dispăruse. „Estera la optusprezece ani cu Valerian la cincizeci şi şapte”, şi-a spus redactorul televiziunii locale. Ceruse nota de plată. „Tînăra aia din faţa mea a plecat de mult?”, întrebase, gîtuit, Valerian Văleanu.

„Care tînără, domnule Valerian?”, îi răspunse chelnerul. „N-a intrat nici o parte femeiască în local în dimineaţa asta.”

„Avea sfîrcurile ca limbuţele clopoţeilor din vremurile de iarnă, cînd umblam pe uliţele din Ieud la colindat, şi ţîţele ca gomboţurile umflate cu prune, cireşe şi caise, multe prune, puţine caise şi mai puţine cireşe, băiete”, îngăimă Valerian Văleanu ieşind din barul crîşmei lui Maier. Se grăbea la redacţie, unde avea mult de lucru. Monta materialul filmat cu mătuşa Mărie a Văleanului din Ieud şi uita.

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu