Muzeul „Casa Mureșenilor” din Brașov găzduiește expoziția „Ștefan Baciu între poeți & pictori. Culorile libertății în America Latină”, expoziție organizată în colaborare cu Biblioteca Academiei Române și curatoriată de Roxana Maria Cornea. Expoziția va putea fi vizitată până pe 30 martie 2026 (Piața Sfatului nr. 25).
Despre destinul lui Ștefan Baciu, scriitorul de sub Tâmpa ajuns în Honolulu, puteți afla mai multe și din documentarul Literomania din 2025, „Ștefan Baciu, un scriitor brașovean în exil”, realizat în colaborare cu Muzeul „Casa Mureșenilor” din Brașov, Uniunea Scriitorilor – Filiala Brașov, și Editura Aldus. De asemenea, vă recomandăm articolele și eseurile din dosarul în patru părți pe care i l-am dedicat acestui scriitor în Literomania.
Ștefan Baciu și soția acestuia, Mira Simian Baciu, au părăsit România în 1946. Vor sta la Berna timp de doi ani, pentru ca în 1949 să se stabilească la Rio de Janeiro, în Brazilia, unde Ștefan Baciu va scrie la cotidianul „Tribuna da Imprensa”, devenind unul dintre cei mai respectați jurnaliști pe teme politice. În această calitate, va călători prin mai toate țările Americii Latine și va cunoaște diverse personaje din lumea politică și culturală a vastului continent, printre care i-am putea enumera pe Octavio Paz, Manuel Bandeira, Gabriela Mistral, Alfredo Zalce, Eliseu Visconti, Carlos Mérida, Francisco Amighetti, Oswaldo Guayasamín, Eugenio Granell, Alfonso Ximénez, Omar Rayo etc. A locuit în Brazilia aproape 14 ani, timp în care legăturile sale cu reprezentați ai diverselor mișcări artistice au devenit din ce în ce mai strânse, legături pentru care stau mărturie lucrările expoziției „Ștefan Baciu între poeți & pictori. Culorile libertății în America Latină”, în cadrul căreia puteți admira lucrări semnate de nouă pictori latino-americani: Jean Charlot (Mexic – Franța), Alfredo Zalce (Mexic), Eliseu Visconti (Brazilia), Carlos Mérida (Guatemala), Francisco Amighetti (Costa Rica), Oswaldo Guayasamín (Ecuador), Eugenio Granell (Porto Rico – Cuba – Spania), Alfonso Ximénez (Venezuela) și Omar Rayo (Columbia).
Lucrări de Carlos Mérida din cadrul expoziției „Ștefan Baciu între poeți & pictori. Culorile libertății în America Latină”
Iată ce scria Ștefan Baciu în „Praful de pe tobă” (Editura Eminescu, 1995) despre perioada sa braziliană:
„În timpul cât lucrat în Brazilia, am făcut, ca trimis special al «Tribunei da Imprensa» sau ca invitat al universităților latino-americane, călătorii în mai toate țările continentului (1956, 1958, 1960), vizitând de mai multe ori Mexicul, Guatemala, El Salvador, Honduras, Costa Rica, Panama, Venezuela, Argentina, Peru. Cu ocazia adunării interamericane a «Congresului pentru Libertatea Culturii», în 1956, în Mexico, la care am luat parte ca reprezentant unic al Braziliei, unul dintre delegații cubani (în exil), Raul Roa, m-a prezentat unui tânăr avocat, Fidel Castro, care fusese amnestiat de curând de Fulgencio Batista și se afla în Mexico, pregătind invazia insulei și depunerea omului care-l amnestiase. Am stat de vorbă îndelung, cunoscând cu acea ocazie pe Emesto «Che» Guevara, sosit în Mexico din Guatemala, unde asistase la căderea și fuga colonelului Arbenz Guzmán. La întoarcerea în Rio de Janeiro, am fost, timp de trei ani (1956-1958) atașat de presă «ad honorem» al «Mișcării 26 Iulie» al cărei fondator și șef era Castro. Am scris în presa braziliană zeci de articole , comentarii și reportaje, atât contra lui Fulgencio Batista y Zaldivar, cât și pentru Castro și încă necunoscuții «băieți» care luptau în Sierra Maestra. Multe din acele texte au fost reproduse în foile exilului cuban.
Mira și Ștefan Baciu (Minas Gerais, Brazilia, 1961 – foto din cadrul expoziției „Ștefan Baciu între poeți & pictori. Culorile libertății în America Latină”)
În ianuarie 1959, după fuga lui Batista, și intrarea triumfală a lui Fidel Castro în La Habana, cel dintâi ziarist brazilian invitat oficial să viziteze Cuba și să asiste la «Operația Adevăr», primele procese montate în stil cinematografic împotriva colaboratorilor lui Batista, am fost eu, și încă mai țin minte uluirea prietenului Francisco Dominguez Company, însărcinatul cu afaceri cuban, când i-am comunicat că nu puteam accepta invitația, pentru că nu-mi stă în fire să asist la spectacole montate în stil totalitar. […]
Anii aceia de frenetică activitate ziaristică, de călătorii si de conspirații, când scriam, nu rareori, două articole și un interviu în aceeași zi, au fost ani de învățătură și de studii, atât în ceea ce privește cunoașterea și aprofundarea literaturii braziliene, în care am fost ajutat în chip generos și permanent de Manuel Bandeira, Jorge de Lima, Tasso da Silveira (poet simbolist-creștin, prieten al românilor), Carlos Castello Branco, cât și a literaturii și a culturii hispano-americane, cu prilejul nenumăratelor întâlniri și convorbiri pe care le-am avut cu marele eseist venezuelan (Kulturphilosoph) Mariano Picón-Salas, cu profesorul paraguayan Justo Pastor Benitez, fost ministru de Externe și al Educației , cu artistul și diplomatul de mare clasă, Rafael Barraza Monterrosa din El Salvador. Cu gazetarul și diplomatul hondurez José R. Castro, poet și trubadur boem, cu poetul panamez Homero Icaza Sănchez și cu eseistul bolivian Oscar Unzaga de la Vega.
Cei mai mulți dintre ei făceau parte din «Peña Diplomática Rui Barbosa», cenaclul membrilor corpului diplomatic și consular din Rio de Janeiro, care erau scriitori și artiști (lucru extrem de frecvent în America Latină, dacă ținem seama de exemple ca Pablo Neruda, Miguel Angel Astúrias, Alfonso Reyes și alții), al cărei secretar permanent am fost ales în unanimitate.
Șezătorile, concertele, mesele rotunde, reprezentațiile teatrale organizate de «Peña» au însemnat momente de neuitat în viața intelectuală a Braziliei.”
Stânga: Jean Charlot și Ștefan Baciu (Honolulu, 1967). Dreapta: Jean Charlot (foto de F. Haar din cadrul expoziției „Ștefan Baciu între poeți & pictori. Culorile libertății în America Latină”)
De asemenea, în Hawaii, Honolulu, unde s-a stabilit în 1964, activitatea lui Ștefan Baciu strânge laolaltă, în jurul revistei de poezie „Mele” (care înseamnă „Poezie”, „Cântec” sau „Rugăciune” în limba hawaiană), un proiect pe cât de discret, pe atât de ambițios, artiști plastici, poeți și eseiști din toate zonele lumii. La acest proiect i-au fost alături nume ca Manuel Bandeira, Carlos Drummond de Andrade, Raul Bopp, Larry Kauanoe Kimura, Francis Haar, Jean Charlot, Carlos Mérida, Francisco Amighetti, Eugène Ionesco, Mircea Eliade, Emil Cioran, Marcel Iancu sau Andrei Codrescu. Lui Francisco Amighetti, de exemplu, Ștefan Baciu i-a dedicat un întreg volum, iar despre Jean Charlot a scris în „Un brașovean în arhipelagul Sandwich-Hawaii” (Editura Eminescu 1984):
„Când se vorbește sau se scrie despre artiștii muraliști ai revoluției mexicane, se obișnuiește a se folosi locul comun «cei trei mari». Cu alte cuvinte: Diego Rivera, Jose Clemente Orozco, David Alfaro Siqueiros.
Ca orice loc comun, este vorba, pe de-o parte, de un adevăr parțial, și pe de alta, de o încercare de a camufla adevărul. Cei «trei mari» au fost, de fapt, șase sau șapte, dar cele trei nume «circulă» din motive diferite: Rivera a fost un excelent regizor al faimei sale, pe drept meritate, emerit farsor și reclamagiu; Orozco a fost, fără îndoială, cel mai de seamă între ei, un mare artist, iar Siqueiros, ca și Rivera, a fost militant comunist, având parte, în chipul acesta, de-o abundentă propagandă făcută de partidele comuniste din lumea întreagă.
Lucrări de Jean Charlot din cadrul expoziției „Ștefan Baciu între poeți & pictori. Culorile libertății în America Latină”
Se trece, astfel, sub tăcere, numele lui Carlos Merida, originar din Guatemala, artist de o originalitate și de un talent excepționale, de Ramón Alva de la Canal, modest și plin de vervă, și, mai întotdeauna, de Jean Charlot, parizian sosit în Mexico în anii imediat următori celui Dintâi Război Mondial, atras de revoluția culturală ce avea loc, și, de bună seamă, de «sângele care apă nu se face», unul dintre bunicii săi fiind de origine mexicană.
Importanța lui Jean Charlot în muralismul mexican a fost recunoscut de însuși Siqueiros. Acesta a scris: Jean a fost cel ce i-a învățat pe colegii săi mexicani tehnica «muralului al fresco», și, mai harnic fiind decât ceilalți, a terminat primul mural, încă astăzi faimosul «Masacru în templu».”
„Ștefan Baciu între poeți & pictori. Culorile libertății în America Latină” – o expoziție de neratat nu doar pentru destinul aventuros al lui Ștefan Baciu, ci și pentru modul în care reconstruiește, prin lucrările expuse, un context social, politic și cultural de o intensitate acută pentru America Latină a anilor 1950-1960. De asemenea, tot în cadrul acestei expoziții, vizitatorii vor descoperi și Instalația poetică MELE, rezultat al colaborării între Casa „Ștefan Baciu” și Liceul Vocațional de Arte Plastice „Hans Mattis-Teutsch” Brașov.
Acest articol face parte din Dosarul „Ștefan Baciu, un scriitor brașovean în exil”
Sumar Literomania nr. 391 (2025)
Scrie un comentariu