În aceeași manieră, cu aceeași luciditate și cu același aer al raportării distante la orice formă de manifestare a tendințelor dictatoriale, Ștefan Baciu va trece în revistă anii bucureșteni. Aici textele sunt mai multe, se expun ca evocări de persoane sau gravitează în jurul unor evenimente la care a fost martor, evidențiază oameni care au contat în viața lui – spre exemplu Victor Popescu, colegul de la Drept care l-a orientat spre „Universul literar” – sau care au contat și pentru națiune, precum aviatorul Alexandru Șerbănescu, dar și personalități nefaste în viața națiunii, precum ideologul național-socialismului german Manfred von Killinger, trimis de Hitler să facă ordine în România (textul nu putea să nu reflecte și activitatea „Gândirii”, al cărei secretar de redacție fusese, dar și o proiecție dintr-un alt unghi asupra lui Nichifor Crainic, cel zugrăvit ulterior în „Praful de pe tobă”, de data aceasta în calitate de colaborator al baronului german, ori reacția generalului Rădescu sau poziția fermă a pamfletarului Arghezi în raport cu acesta), oameni al căror parcurs indecis a devenit expresia incertitudinii ideologice a epocii. Există printre textele din această etapă portrete ale unor persoane cu orientare precisă în raport cu eșichierul politic, cum ar fi stângistul Scarlat Callimachi, Prințul Roșu, care a vizitat îmbrăcat în proletar mausoleul lui Lenin, care a sprijinit avangarda românească, care s-a aliniat politicii Partidului Comunist, dar care avea să dispară discret, strivit de însăși ideologia pe care a servit-o, sau figuri remarcabile, întinate de istoria cumplită a acelor ani și dispărute aproape complet, cum este cea a generalului Ilie Șteflea, unchiul Mirei și nașul său de cununie, pe care îl evocă și în „Praful de pe tobă”, dar căruia îi construiește un profil distinct în „Armisticios e «libertadores»”.
De peste tot se simte același iz al jafurilor și violurilor „eliberatorilor” ruși de după 23 august 1944, aceeași îmbâcseală a istoriei care strivește prin armate și ideologii tot ceea ce poate fi uman și ar fi avut șansa să se exprime ca atare. În această aparentă galerie de portrete iese în evidență și fundalul gri-înecăcios al istoriei, în care lucește închis la culoare sângele coagulat al morții omniprezente, construit din dorința de a arăta (cui într-o ediție fără cititori români și care, printr-un joc al întâmplării, refuză să se întâlnească fie și acum cu potențialii lectori din România?). Sunt expuse traumele, presiunea, inadecvarea. Portretele devin imagini mișcate, incerte, în trecere, decupaje în gri sau goluri în expunere. Spre exemplu, portretul fostului său profesor de la Drept, un om de o elocință de invidiat, cu o retorică remarcabilă, Mihai Antonescu, ajuns în guvernul celuilalt Antonescu, Ion, mareșalul, se înfiripă în „Porque foi fuzilado meu professor”, pe fundalul tendințelor filo-germane și filo-engleze ale epocii. În ciuda faptului că proiectase un plan de ieșire din Axa Roma-Berlin, Mihai Antonescu va fi ajuns din urmă de istorie și pedepsit pentru crimele de război pe care le gândise și comandase. Ștefan Baciu nu are, totuși, imaginea completă asupra traiectoriei fostului său profesor, nu știe care sunt motivele care l-au dus în mormânt, dar asta nu îl oprește să îl arate neputincios în fața plutonului de execuție, aruncând vina pe mareșal. Uciderea celor doi Antonescu la Jilava, așezați în fața plutonului de mercenari – așa cum avea să fie povestită mai târziu scena de un jurnalist englez –, proiectează profiluri antitetice și, cumva, arată limitele înțelegerii politice a lui Ștefan Baciu, luptătorul împotriva tuturor formelor de totalitarism, care a lăsat să se întrevadă iluzia recuperării imaginii mareșalului:
„Os dois foram condenados à morte. Transportados para o pátio da prisão de Jilava, um pelotão de mercenários – já que menhum soldado do exército ropmeno a tareía – passou-os pelas armas. O marechal Ion Antonescu morreu de pé, gritando: „Viva a Romênia, abaixo a Rússia”. Quando ao meu antigo professor – que a terra lhe seja leve, êle nunca foi um soldado – foi trazido para o pátio numa maca. Chorando quando lhe vendara os olhos” (p. 59).
Aceste nuanțe ideologice care se pot desprinde din lectura cărții, la care se adaugă orientarea fără dubii spre ideologia de stânga, devenind membru al Partidului Social Democrat și beneficiind în acest fel (politic) de numirea în funcția de atașat de presă la Legația României la Berna, dublată de o ură viscerală împotriva intervenției ruse, fac din „Bucareste – Estação Norte” o carte necesară pentru dreapta așezare a lui Ștefan Baciu în peisajul literar (și, implicit, ideologic) al anilor creației sale din țară. Dincolo de această precisă poziționare ideologică auctorială (cum nicio altă carte a lui Ștefan Baciu nu reușise, de altfel), probând în mod egal inocența pe care au fost nevoiți să o recunoască până și detractorii care îi construiseră dosarul de Securitate cu numele de cod Singureanu, cartea publicată în luna decembrie a anului 1961 la Rio de Janeiro mai are un merit: acela de a evidenția fapte (într-o relatare suficient de neutră și limpede cât să le facă credibile) în lumina unei proiecții care depășește tiparele jurnalistice, construind imagini puternice în mintea cititorilor, precum cea a „eliberării” pe care o aduseseră trupele sovietice:
„O primeiro soldado russo que vi naquele dia de fim de agôsto de 1944 era uma mulher, sentada em cima de um tanque, boina azul na cabeça e metralhadora aportada para a calçada onde não se via ninguém. De cada janhelina do taque, como tambén das máquinas que seguiam o primeiroi carro, apareciam metralhadoas e, de vez em quando, ouvim-se tiros seguidos do ruido de janelas quebradas. Em poucos instantes sumiram as pessos que até agora gritavam sens „slogans” e eu me retirei rapido, sumindo numa ruela transversal, já que a mulher do tanque apontava a metralhadora para a vitrina de uma casa de modas. Por uma manobra inesperada o primeiro tanque subiu a calçada, a môça pulou no meio da rua e o motorista dirigiu o carro para o meio da vitrina que explodiu com um tremendo fragor, como uma bomba houvesse caído de céu. Depois o tanque féz marcha-à- ré e a môça entros pela vitrina, servindo-se de diversas roupas que entregou ao soldado na janela” (pp. 116-117).
Imaginea poetică extrem de puternică a „eliberării” sovietice, probabil cea mai puternică scrisă despre strania defilare de fiare (în ambele sensuri citind cuvântul), parcurgând străzile și istoria mare a unui stat strivit, nu putea fi acceptată în România de un comunism filo-sovietic extrem de consistent în 1961.
Despre anii de după Război și despre plecarea sa în Berna va scrie șase texte distincte (povestea nu se oprește în 1946, cum anunța mai târziu ca intenție în „Praful de pe tobă”, în prima ediție publicată la Editura Mele din Hawaii, deși nici acea poveste nu se oprise acolo, ci ajunsese până târziu, în anii săi americani). Va scrie și în „Bucareste – Estação Norte” despre contextul scrierii, cum o va face și în propria poezie, și în celelalte volume de memorialistică:
„Nesta hora da noite tropical, quando tento evocar homens e coisas de um passado vivido que nem seí se foi uma vida de un sonho vivido, nesta hora de angústia e saudades, uma luz estranha chega até meu quarto. Uma luz que não posso definir, apesar de conhecé-la muito bem como não podem ser definidas figuras e sêros amados” (p. 73).
Nostalgia, dorul căruia îi dă glas în primul volum de memorii după anii creației sale în țară, care venea după o remarcabilă lucrare de geopolitică, publicată în același an și care avea să prevadă înghețul din 1962, dar mai ales după volumul de versuri „Analiza cuvântului dor” din 1951, cel care, precum debutul din prima viață, avea să fie extrem de puternic, este ceea ce nuanțează pe alocuri fragmentele de viață trăită, cu crezul că trebuie să se așeze, în ciuda tuturor pornirilor, împotriva curentului. Paginile despre anii de după război sunt mai puternice în „Praful de pe tobă”, implicarea personală este la un alt nivel, dar nostalgia aceasta din „Bucareste – Estação Norte”, completată în povestea primei zile din cea de-a doua viață ca acompaniind – în seara în care Ștefan Baciu și soția sa, Mira Simian, au luat masa la restaurantul Hotelului Viçosa din Rio de Janeiro –, prin sonurile atât de diferite ale unui început străin, „muito romântico, muito estranho”, muzica unei alte lumi, face ca lectura să transporte cititorul în proximitatea sufletească a autorului.
„Bucareste – Estação Norte” este probabil cea mai importantă dintre cărțile de memorii ale unuia dintre cei mai reprezentativi memorialiști români ai secolului XX, brașoveanul Ștefan Baciu, martor din ipostaza de jurnalist al unora dintre cele mai semnificative evenimente ale secolului. Recuperând o parte a ceea ce este cu adevărat reprezentativ pentru turnura istoriei României de la jumătatea secolului trecut, capabil să înțeleagă contextul politic și cultural, să identifice ideologiile și să se raporteze critic la ele, să aibă o atitudine constant critică și la adresa derapajelor de orice natură, Ștefan Baciu probează că a păstrat o linie comportamentală deloc chestionabilă. Mai puțin prezent în propria lucrare, trecând uneori aproape neobservat sub proiecția luminii auctoriale, Ștefan Baciu expune și interpretează fapte, deschide unghiuri inedite din care poate fi privită realitatea istorică a anilor ’30-’40, oferă chei de interpretare a realității, fără a omite grija constantă față de poezia limbii, față de expresivitatea ei (chiar dacă lucrarea a fost scrisă într-o limbă străină, la care a avut acces târziu, forțat de împrejurări). Absent uneori, așadar fără pretenția de a se expune ca erou, proiectând în mod diferit lumina cunoașterii filtrată prin experiență proprie asupra eposului istoric de la jumătatea secolului trecut, diferențiindu-se de toate tiparele interpretative ale memorialisticii românești și distingându-se deopotrivă și de narativele dominante ale deceniilor de după care au contribuit la o anumită lectură a istoriei, Ștefan Baciu oferă o carte care nu ar mai trebui să aștepte prea mult traducerea în limba română, deja întârziată mai bine de șase decenii.
Acest articol face parte din Dosarul „Ștefan Baciu, un scriitor brașovean în exil”
Sumar Literomania nr. 389-390 (2025)
Scrie un comentariu