Suferința care speră

O mare parte a artei plastice maghiare din Transilvania este de un realism destul de corect, ca să zic așa. Soției, pictoriță ea însăși, i-a fost reproșat, într-o tabără de creație, faptul că copacii pe care-i desenase nu se văd nicăieri. Realismul socialist, urît cu foc în vremurile apuse, i-a format pe artiști cît a putut; și a putut, nu glumă.

Ei bine, György Szép a fost un pictor dintr-o altă categorie, neatins de acest realism mult prea bine-crescut. Cînd am intrat în sala în care sunt expuse lucrările lui, am văzut tablouri pline de tensiune, de o luptă lăuntrică acerbă. Penelul parcă dorea să atace canavaua, să smulgă suprafața, s-o umple cu un adevăr numai de el știut.

Michelangelo, cum bine se știe, dorea să sculpteze munții. În tablourile lui Szép, am simțit o dorință identică. În ele, se simt o singurătate sfîșietoare și o speranță cu atît mai zguduitoare cu cît apare în foarte multe tablouri luînd forma razelor de lumină sau a unor obiecte neidentificabile.

Un suflet chinuit – cred că asta se vede cînd privim lucrările acestea. Oricum, arta este cea mai perversă formă de chin și de speranță: dacă ai fi exasperat „cu totul”, n-ai mai picta, dar dacă tot pictezi, înseamnă că nu te-ai liniștit totuși, că te mai macină conștiința, decepția, mai știu eu ce.

György Szép ne-a părăsit în martie anul acesta. Avea 77 de ani, o vîrstă la care tensiunile se mai domolesc. În tablouri, se vede că nu a fost așa. Omul suferea, arta însă zbura. Situație arhetipală din care s-au născut tablouri frumoase.

În imagine: tablouri de György Szép