Avanpremieră

“Sylvie și Bruno” de Lewis Carroll

Romanul Sylvie și Bruno” împletește două povești: una se derulează în lumea reală, iar cealaltă într-un tărîm de vis. Fermecător și doldora de momente fanteziste, poezie și jocuri de cuvinte, el descrie aventurile bizare ale fraților Sylvie și Bruno în Țara Basmelor. La granița dintre realitate și vis se naște o poveste originală, care nu se aseamănă cu nimic – nici măcar cu „Alice în Țara Minunilor. „Sylvie și Bruno”, cel din urmă roman al lui Lewis Carroll, publicat pentru prima oară în 1889, îi poate bucura deopotrivă pe copii și pe adulți. 

Lewis Carroll, pseudonimul lui Charles Lutwidge Dodgson (1832-1898), a fost un logician, matematician, fotograf și scriitor englez. A studiat la Christ Church College, Oxford, unde mai tîrziu a și predat. Acolo a cunoscut-o pe Alice Liddell, fiica decanului, cea care îl va inspira să scrie „Alice în Țara Minunilor” (publicată în 1865, cu ilustrații de Sir John Tenniel) și „Alice în Țara din Oglindă” (1871), care îi vor aduce o faimă colosală; astfel, la moartea autorului, cele două titluri deveniseră cele mai populare cărți pentru copii din Anglia, iar la 100 de ani de la nașterea lui Lewis Carroll, unele dintre cele mai faimoase din întreaga lume. A mai publicat volumul de poeme „Phantasmagoria and Other Poems” (1869), poemul „The Hunting of the Snark” (1876), considerat o capodoperă a literaturii absurdului, romanul „Sylvie și Bruno” (1889), povestiri, tratate matematice și de logică. 

Romanul „Sylvie și Bruno” de Lewis Carroll, apare în curând în colecția „Junior” a Editurii Polirom (coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu). Traducere în premieră în limba română de Veronica D. Niculescu. Vă prezentăm un fragment în avanpremieră.

 

După aceea am petrecut câteva minute în tăcere, timp în care am sortat pietricelele și m-am amuzat privind planul de grădinărit al lui Bruno. Pentru mine era ceva absolut nou; măsura întotdeauna fiecare rond înainte să-l plivească, de parcă se temeam că s-ar putea micșora după ce smulge buruienile; iar o dată, când i-a ieșit mai lung decât dorea, s-a apucat să lovească șoarecele cu pumnișorul lui mic, strigând:

— Ia te rog! Iar e greșit! De ce nu-ț’ ții coada întinsă când îț’ zic?

Apoi Bruno a spus în șoaptă, în timp ce lucram:

— Îț’ zic eu ce-aș face. Îț’ plac Elfii, nu?

— Da, am spus, sigur că da, altfel n-aș fi venit aici. M-aș fi dus în vreun loc unde nu-s Elfi.

Bruno a râs disprețuitor.

— Păi așa po’ să zici și că te-ai duce într-un loc unde nu-i aer – dacă nu ți-ar plăcea aerul!

Asta era ceva destul de greu de imaginat. Am încercat să schimb subiectul.

— Ești aproape primul Elf pe care-l văd. Tu ai mai văzut alți oameni în afară de mine?

— O grămadă! a zis Bruno. Îi vedem când mergem pe drum.

— Dar ei nu pot să vă vadă pe voi. Cum de nu vă calcă?

— Nu poa’ să ne calce, a spus Bruno părând amuzat de ignoranța mea. Păi, să zicem că mergi, uite-așa… (făcând mici semne pe pământ) și să zicem că apare un Elf – ăsta-s eu – care merge pe aici. Și, uite, tu pui un picior aici, și-altul aici și uite că nu calci pe Elf.

Era o explicație, desigur, dar pe mine nu m-a convins.

— Și de ce n-aș pune un picior pe Elf? am întrebat.

— Nu știu de ce, a zis micuțul cu un aer gânditor. Dar știu că n-ai pune. Nimeni n-a călcat niciodată pe-un Elf. Știi ce-aș face eu, dacă tot ești așa pasionat de Elfi? Ți-aș face rost de-o invitație la petrecerea Regelui-Elf. Îl cunosc pe unul dintre șefii slugilor care servesc la masă.

Nu mi-am putut reține râsul când am auzit asta.

— Păi, cum, slugile care servesc la masă invită oaspeții? am întrebat.

— O, nu ca să stai jos! a spus Bruno. Ci ca să servești. Ți-ar plăcea, nu? Să duci farfuriile și din astea.

— Da, dar nu-i la fel de frumos ca și cum ai sta la masă, nu?

— Sigur că nu-i, a spus Bruno, pe un ton de parcă i-ar fi fost milă de neștiința mea; dar dacă nu ești nici măcar un Sir Nu-știu-cum, nu te poț’ aștepta să ți se permită să stai la masă, știi.

I-am spus, cât de smerit am putut, că nu mă așteptam, însă era singurul fel de mers la petrecere care-mi făcea cu adevărat plăcere. Iar Bruno a scuturat din cap și a zis, pe un ton cam ofensat, că atunci să fac cum poftesc – el știe mulți care și-ar da o mână ca să meargă.

— Dar tu ai fost vreodată, Bruno?

— M-au invitat o dată, săptămâna trecută, a spus Bruno foarte serios. Ca să spăl farfuriile de supă – nu, de fapt, farfuriile de brânză –, o treabă foarte importantă. Și am servit la masă. Și n-am făcut decât numa’ o singură greșeală.

— Care anume? am întrebat. Mie poți să-mi spui.

— Numa’ c-am adus foarfeca pentru tăiat friptura de vită, a zis Bruno nepăsător. Dar cel mai important a fost că eu i-am adus Regelui un pahar de cidru!

— Chiar că e ceva! am spus, mușcându-mi buzele ca să nu râd.

— Nu-i așa? a făcut Bruno, foarte serios. Știi, nu oricine poa’ să aibă o onoare ca asta!

Asta m-a făcut să mă gândesc la diferite lucruri bizare pe care noi le numim „o onoare” pe lumea asta, dar care, până la urmă, nu constau în vreo onoare mai mare decât cea de care se bucurase Bruno atunci când îi dusese un pahar de cidru Regelui.

Nu știu cât aș mai fi visat în felul acesta, dacă Bruno nu m-ar fi trezit brusc.

— Ah, haide, repede! striga, cuprins de o frenezie nebună. Prinde-l de celălalt corn! Eu nu po’ să-l țin mai mult de-un minut!

Se lupta disperat cu un melc uriaș, pe care-l apucase de una dintre cornițe și aproape că-și rupea spinarea în eforturile de a-l trage peste un fir lat de iarbă.

Am considerat că ar fi mai bine ne oprim din grădinărit decât să las să se întâmple asemenea lucruri, așa că am luat melcul fără să zic o vorbă și l-am așezat pe-un mal de pământ, unde Bruno nu putea să ajungă.

— O să-l vânăm mai târziu, Bruno, am spus, dacă ții morțiș să-l prinzi. Dar la ce-ți folosește dacă-l prinzi?

— La ce-ț’ folosește o vulpe dac-o prinzi? a întrebat Bruno. Știu că voi, ăștia marii, vânați vulpi.

Am încercat să găsesc un motiv rezonabil pentru care noi, „ăștia mari”, vânăm vulpi, iar el n-ar trebui să vâneze melci, dar nu mi-a dat nici unul prin minte; așa că în cele din urmă am zis:

— Păi, bănuiesc că-i cam același lucru. O să mă duc și eu într-o zi la vânătoare de melci.

— Cre’ că n-o să fii așa prost, a spus Bruno, încât să te duci de unul singur la vânătoare de melci. Că n-ai cum să prinzi melcul, dacă nu mai vine cineva să-l țină de celălalt corn!

— Sigur că n-o să merg singur, am spus, foarte serios. Apropo, ăsta-i cel mai bun de vânat sau mi-i recomanzi pe cei fără cochilie?

— Ah, nu, pe cei fără cochilie nu-i vânăm niciodată, a spus Bruno înfiorându-se ușor la acest gând. Sunt mereu foarte supărați; și-apoi, dacă te împiedici de ei, sunt așa de lipicioși!

Deja cam terminaserăm lucrul în grădină. Adusesem niște violete, iar Bruno tocmai mă ajuta să o plantez pe ultima, când s-a oprit brusc și a zis:

— Sunt obosit.

— Atunci, odihnește-te, am spus; pot continua foarte bine și fără tine.

Bruno n-a mai avut nevoie și de a doua invitație; a început imediat să-și aranjeze șoarecele mort ca pe-un fel de canapea.

— Și-o să-ț’ cânt un cântecel, a zis, în timp ce-l rostogolea.

— Te rog, am zis. Îmi plac foarte mult cântecele.

— Ce cântec îț’ alegi? a întrebat Bruno, în timp ce trăgea șoarecele într-un loc de unde să mă poată vedea bine. „Clinc, clinc, clinc” e cel mai frumos.

N-aveai cum să reziști unei aluzii atât de directe; totuși, m-am prefăcut că mă gândesc o clipă, iar apoi am zis:

— Păi, cel mai mult îmi place „Clin, clinc, clinc”.

— Asta arată că te pricepi la muzică, a zis Bruno, cu o figură încântată. Câte campanule ai vrea?

Și și-a băgat degetul mare în gură, ca să mă ajute să mă gândesc.

Cum în preajmă se afla un singur fir de campanule încărcat de floricele, am spus foarte serios că eu consider că de data asta un fir e de ajuns, așa că l-am cules și i l-am dat. Bruno și-a trecut mâna o dată sau de două ori peste flori, ca un muzician care își pregătește instrumentul, iar în vremea asta clopoțeii scoteau un clinchet extraordinar de delicat și plăcut. Nu mai auzisem niciodată muzică de flori – cred că nici nu poți dacă nu ești în starea „de basm” – și nici nu prea știu cum să v-o descriu decât spunându-vă că suna ca niște clopote care bat la o mie de kilometri depărtare. După ce s-a asigurat că florile erau acordate, s-a așezat pe șoarecele mort (părea să nu se simtă cu adevărat confortabil altundeva) și, privindu-mă cu un licăr vesel în ochi, a început.

(…) 

Veniți, veniți! Ziua se stinge:
Bufnițe strigă, clinc, clinc, clinc!
Sculați, sculați! Pe după lac,
La flaute-s elfii, clinc, clinc, clinc!
Întâmpinându-l pe Elful Rege,
Cântăm, cântăm, mare și mic.

A cântat primele patru versuri voios și vesel, făcând campanulele să sune ca niște clopoței în ritm cu muzica, însă pe ultimele două le-a cântat lent și delicat, abia legănând florile înainte și înapoi. Apoi s-a pornit să explice.

— Regele-Elf este Oberon și locuiește dincolo de lac… iar uneori vine cu o bărcuță… și noi ne ducem și-l întâmpinăm… și-atunci cântăm cântecul ăsta, știi.

— Și-apoi mergeți și luați masa cu el? am întrebat pus pe șotii.

— N-ar trebui să vorbești, a zis Bruno iute; întrerupi cântecul.

Am spus că nu mai fac.

— Nici eu nu vorbesc când cânt, a continuat el foarte serios, deci nici tu n-ar trebui s-o faci.

Apoi și-a acordat iarăși campanulele și a cântat:

Ascultă, ascultă! Pretutindeni
Cântecul curge, clinc, clinc, clinc!
Bat clopoței de basm în vale
A veselie, clinc, clinc, clinc!
Întâmpinându-l pe Elful Rege,
Sunăm, sunăm, mare și mic. 

Priviți, priviți! În orice pom
Ard felinare, clinc, clinc, clinc!
Sunt ochișori de licurici
La masa noastră, clinc, clinc, clinc!
Întâmpinându-l pe Elful Rege,
Dansează-n zbor, mare și mic.

Haide, haide, ia și gustă,
Delicatese, clinc, clinc, clinc!
Un turchestan…

Recomandare Literomania

Despre autor

Veronica D. Niculescu

Veronica D. Niculescu

Este scriitor și traducător. A publicat trei volume de proză scurtă: „Adeb”, „Orchestra portocalie” şi „Roşu, roşu, catifea”; cărțile-pereche „Simfonia animalieră” și „Hibernalia”; „Basmul Prințesei Repede-Repede” și „Cad castane din castani” (în colaborare cu Emil Brumaru); și romanul„ Spre văi de jad și sălbăție”. A tradus peste douăzeci și cinci de volume din limba engleză, din opera lui Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Lydia Davis, Tracy Chevalier. Locuiește în București împreună cu soțul ei, o mulțime de flori adevărate și câteva animale imaginare.

Scrie un comentariu