Tăcerea prezentului

Dacă curățăm fotbalul de toată zgura lăsată de politică, idioţenie, televiziuni și analiști, atunci el rămîne totuși sportul cel mai frumos din lume. Driblinguri extraordinare, inteligență sclipitoare, centrări nemaipomenite, pase fantastice, goluri fermecătoare – asta e fotbalul și nimic altceva. Pasa lui Frank de Boer către Bergkamp, oprirea minunată a acestuia, driblingul și golul pe măsură, golul cu capul dat de Borgetti, genialitatea unor Maradona, Ronaldo, Ronaldinho, Van Basten, inteligența unor Tudorel Stoica sau Zidane – asta e fotbalul și nimic mai puțin.

Sigur, nu fotbalul de azi al echipelor României și Ungariei, care se zbat, ca și țara din care provin, între cinism și neputință. Dar nu serveşte la nimic repetarea seacă a adjectivelor pe care le-am enumerat, referindu-mă la fenomene și jucători care au fost într-adevăr așa, în zadar, deci, repetarea adjectivelor la superlativ relativ și absolut din partea comentatorilor români, în zadar clădirea unui stadion megaloman după altul din partea guvernului maghiar, jucătorii s-au rupt parcă de publicul lor, nu simți suflul și sufletul pe care le simți chiar și prin televizor la un meci din Premier League, de exemplu. Antrenorii nu sînt lăsați să lucreze, se așteaptă de la ei nu știu ce miracol, cînd și aici, ca peste tot, poți obține performanță doar prin muncă.

Marii scriitori ai fotbalului, Fănuș Neagu sau Ioan Chirilă, ce ar mai avea ei de scris? Traian Ungureanu, excelent jurnalist de sport, și-a scris cele mai frumoase articole despre gloria trecută de mult a echipei de aur maghiare sau despre Dobrin, așa cum Marius Mitran a citit în emisiunea „Replay” un text frumos despre Craiova Maxima. Péter Esterházy a povestit de mai multe ori cum a jucat fotbal cu Hidegkuti, dar a avut și un frate mare fotbalist. Eu o să povestesc că am apucat să-i văd jucînd pe Zidane, Hagi, Fazekas, Pölöskei. Despre prezent, o să tac mîlc.

În foto: Zinedine Zidane