Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 171

The point of no return

Minu are deja nouă ani, a sosit timpul să colecționeze insecte. Aleargă prin tufele de glicină după albine obosite și caută la rădăcina smochinilor urme de gândaci sau poate vreo rădașcă bătrână. Smochinele de anul ăsta sunt mici și tari, refuză parcă să își împartă dulceața cu noi, dar eu aștept răbdătoare, poate va veni și vremea când se vor coace.

Minu are noroc azi. A găsit o libelulă. E mare, verde și jucăușă. Cu paharul de plastic înclinat, năzdrăvanul meu o prinde însă rapid, așezând capacul deasupra ei. Asta da captură pentru insectarul primit de la bunicul acum o săptămână. De atunci, insectele sunt așezate cu grijă, una câte una, în compartimentul special amenajat din cutia de plastic destinată acestei colecții bizare.

Mie nu mi-au plăcut niciodată insectarele. Când le deschid capacul, bietele insecte nemișcate sunt lipsite de strălucire și asta mă întristează. Chiar dacă nu au avut sânge niciodată, trupurile lor orânduite în găurelele de plastic miros a moarte. A timp care stă pe loc, înlemnit în sine.

Colecționez însă frânturi de trecut, căci trecutul curge și miroase a viață. Le iau ușurel cu penseta minții de acum, schimbată atât de mult față de acum câțiva ani, sau chiar câteva luni, sau zile, și încerc să le curăț de uscături înainte de a le așeza în cutie. Dar am fost mereu neatentă și nu am avut compartimente curate, organizate precum insectarul băiatului meu. Și nu am știut niciodată cum să îmi fac ordine în sertarele inimii pentru că mereu, mereu când încercam să le deschid și să mă apuc de curățenie, găseam altceva decât ce căutam sau ce credeam că lăsasem acolo, la păstrare. Precum bătrânii aceia care uită unde și-au lăsat cheile, portofelul, sacoșa cu cumpărături.

În august anul trecut, pe vremea asta, mă aflam pe o barcă în valurile grecești ale Mediteranei, gata să ancorez pe Insula Hydra, insula lui Leonard Cohen și a iubitei sale, Marianne, a păsărilor așezate cuminți pe firele de telegraf din cântecele sale și a otrăvii dulci de lumină care avea să îi inunde de atunci și până la sfârșit corzile chitării și ale tainicului glas. Am făcut un pas mare de pe o barcă pe alta, ca pe niște poduri plutitoare, și iată-mă pe uscat. Ceața dimineții era singurul adevăr de care trebuia să mă agăț și era suficient ca să mă simt fericită. Măgărușii aliniați își rumegau tihna, așteptând vizitatorii, să îi urce la hotelurile aflate mai sus pe insulă, pentru că acolo nu e voie cu mașini. În spate, magazinele încă nedeschise se primeneau cu căldură și briză de mare, în timp ce proprietarii măturau podelele și terasele lor, în așteptarea primilor clienți.

Hydra miroase altfel decât orice pământ pe care am călcat vreodată. Poate de la calmul stâncilor care nu prea te lasă să intri în mare decât prin limbi zgârcite de pietriș, prin golfulețe ascunse de ochii turiștilor și bătute de vânt ori coborând scări abrupte până la plajă. Poate de la Biserica ce păzește portul și unde clopotele de Sfânta Maria au început să bată de la ora șapte dimineața, chemându-i pe credincioși la împărtășania cu cozonac. Sau poate de la ecoul acelor cântece imaginate de Cohen lângă iubita lui și care s-a auzit apoi în cei care au îndrăznit să facă saltul de pe bărcile lor plutitoare înspre uscat.

Minu învârte paharul de plastic, apoi îl agită înainte și înapoi, dar tot nu îi vine să ucidă libelula. Cred că o să fie animalul meu de companie, se hotărăște el. Dacă devine animalul meu, vom fi prieteni și nu va mai trebui să o ucid și să o așez la insectar. O să o hrănesc, îi dau iarbă și alți gândăcei, ca să nu își mănânce picioarele, pentru că am auzit că libelulele, dacă sunt prea înfometate, își consumă lacome picioarele și apoi nu mai pot merge și așa mor. După câteva ore, Minu îi face libelulei o casă nouă. O cutie mai încăpătoare, cu geam curat deasupra, ca să vadă și libelula ce se întâmplă în lume. O verifică mereu și îi pune mâncare, nu cumva să apuce libelula să poftească la propriile picioare.

Dar nicio casă nu e făcută să dureze la nesfârșit, îmi spun, privind cutia spartă a libelulei. Insecta e deja slăbită, dar încearcă să se târască afară, pentru o ultimă răsuflare în libertate. Minu lăcrimează, știe că a chinuit-o încercând să se împrietenească cu ea. Acum și amica libelulă se pregătește să devină doar o altă insectă din colecția fără suflare.

În Hydra te poți rătăci cu ușurință, iar drumurile te duc mereu tot mai sus. Am luat-o și eu la pas pe drumurile pietruite, printre buticuri și dughene înghesuite de zâmbete și dorințe de vară, cu ochii la masivele porți din lemn sau metal, niciuna asemănătoare cu alta, dar toate ferecând singurătăți, în plin soare grecesc, în plină Mediterană. Acolo sus, măgărușii sunt mai obosiți, casele mai rare, tufișurile aride și vântul puternic. Acolo sus sunt mănăstirile ascunse printre pietre, departe de ispitele portului. Nu am reușit să ajung la ele însă, poate data viitoare, îmi promit și simt deja că nicio promisiune făcută în Hydra nu rămâne singură. Înghețata pe care mi-am cumpărat-o, de ciocolată și zmeură, începe să se topească printre degete, așa că mă așez pe trepte să o termin. E prea mare pentru mine, mereu înghețatele mi s-au părut prea mari și aruncam o parte din ele la gunoi. Acum aș vrea să termin totuși înghețata, pentru că e dimineață în Hydra și bat clopotele.

Am crezut atunci că acela e sunetul de mult căutat al curățeniei din sertarele inimii mele.

Când am coborât din nou treptele spre port, am cumpărat un magnet cu un măgăruș și două ilustrate cu insula, aveau fotografii reușite. Pe terasa unui restaurant, un tânăr vorbea la telefon în șoaptă, în limba franceză, cu o fată, am tras concluzia. Nu m-am putut abține să nu trag cu urechea la ce discutau, în timp ce mă prefăceam că studiez niște țesături tradiționale grecești într-o vitrină. Tânărul îi spunea că va face cum vrea ea, atunci când se va întoarce acasă. Încerca să o convingă că va fi bine și va fi totul așa cum trebuie, că el îi va face pe plac. Vocea lui era atât de detașată, părea că abia așteaptă să închidă telefonul, să își dea jos maieul și să se arunce în mare. Probabil aveau să se despartă curând. În Hydra nicio despărțire nu are un gust prea amar, m-am gândit, iar portul deja vibra de noile catamarane care ancorau în raze și stropi de sare.

Mai târziu, în timp ce adormeam, la lumina lunii pline și a stelei căzătoare ivite prin hubloul bărcii, de undeva dintr-un bar, Cohen șoptea: „Like a bird on a wire/ Like a drunk in a midnight choir/ I have tried in my way to be free” .

Un astronaut canadian povestea într-o emisiune despre tehnica de ghidare a unei rachete spațiale pe orbita unei planete. Trebuie să îți ajustezi viteza, explica el în termeni simpli. Dacă e prea mică, nu te poți deplasa, dacă pornești prea brusc, te poți îndepărta. E foarte greu să găsești acea viteză de orbitare care îți permite să plutești nestingherit în jurul unei planete, precum Pământul sau Marte. Căci cel mai mare pericol e atunci când atingi acel point of no return, sau punctul neîntoarcerii. Înseamnă că ai fost neatent și ai imprimat rachetei o viteză prea mare. Te vei îndepărta prea mult de pe orbită, iar racheta nu se va mai putea folosi de gravitație pentru a se roti în jurul planetei. Dincolo de point of no return e doar infinitul, iar din infinit nimeni nu se mai întoarce.

Minu nu a mai vrut să pună libelula în insectar. Dacă o pun la colecție, înseamnă că o să o văd mereu moartă și e prea mult pentru mine. Nici să o îngrop în pământ nu e bine pentru că îi voi distruge aripile. Să o așezăm pe o frunză, mama. Dar să fie o frunză verde, mare și lucioasă, pe care să o zboare vântul, iar aripile verzi ale libelulei să se amestece și ele cu celelalte frunze verzi și să zboare apoi împreună și să nu mai știu care e frunza și care e libelula, căci așa e ca și cum libelula va trăi.

Anul trecut, pe vremea asta, clopotele s-au auzit în Hydra până la miezul nopții.

În foto: Insula Hydra

Susține Literomania

Despre autor

Andreea Micu

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

1 comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: