Atelier Nr. 151

Théophile Gautier

Literomania vă propune două eseuri – semnate de Octavian Soviany – consacrate poeților din care a tradus de-a lungul timpului. În numerele 149 și 150 a apărut eseul despre poezia lui Guillaume Apollinaire. În acest număr, puteți citi eseul dedicat lui Théophile Gautier. (Literomania)

Posteritatea n-a fost prea generoasă cu Théophile Gautier. Puţin citit astăzi, scriitorul s-a bucurat la vremea lui, de un mare prestigiu şi e greu să-ţi închipui poezia franceză din secolul al XIX-lea, în trecerea ei de la romantism la parnasianism, fără această prezenţă dinamică şi catalizatoare, capabilă să anticipeze noi linii de evoluţie ale literaturii. Nu trebuie să ne mirăm prea tare că Charles Baudelaire i-a dedicat, pe tonul pios, aproape umil, al unui discipol, „Florile răului”: „Poetului impecabil, desăvârşitului magician al literelor franceze, preaiubitului şi preaveneratului meu prieten şi maestru, Théophile Gautier, cu sentimentul celei mai adânci umilinţe, îi dedic aceste flori maladive.”

După ce s-a considerat elevul lui Victor Hugo, a defilat cu entuziasm sub flamura romantismului şi a fost, în faimoasa lui vestă roşie, unul din principalii actori ai bătăliei pentru „Hernani” din februarie 1830, Gautier se va lansa în căutarea unor noi teritorii de poeticitate, devenind modelul tinerei generaţii. Baudelaire, Banville, Flaubert, Leconte de Lisle, mai târziu tinerii grupaţi în jurul revistei „Parnasul contemporan” (Paul Verlaine, José-Maria de Heredia, François Coppée, Catulle Mendès) îi sunt tributari într-o mai mică sau mai mare măsură.

Unele dintre principiile noii poetici sunt formulate deja în 1836, în prefaţa (celebră) a romanului „Domnişoara de Maupin”, considerată primul manifest al parnasianismului. „Nu este frumos cu adevărat – afirma aici Gautier –decât ceea ce nu serveşte la nimic; tot ce este util e urât.” Este vorba de faimosul principiu al „artei pentru artă” – care va fi îmbrăţişat de mulţi dintre contemporanii scriitorului şi va fi aplicat, cu o virtuozitate de magician, în cel mai bun dintre volumele sale de poezie, „Emaiuri şi camee”.

Prima ediţie a cărţii a apărut în 1852 şi conţinea 37 de poezii, în marea lor majoritate octosilabice. Ulterior Gautier va publica mai multe ediţii, mereu adăugite, iar ultima, cea din 1872 (definitivă), va cuprinde finalmente 46 de piese. Aceste bijuterii literare marchează ruptura definitivă a poetului de estetica romantismului, anticipează parnasianismul, dar şi unele elemente-cheie ale poeticii baudelairiene, considerată „mantaua” din care se trag toate marile experienţe ale liricii moderniste. „Ieremiadele” lamartiniene sunt înlocuite printr-o poezie depersonalizată, în care sentimentul trece în planul al doilea şi abundă strofele descriptive, ca în acest admirabil „Studiu de mâini”:

„La un pietrar văzui odată
Mulajul unei mâini gracile
De-Aspasie sau Cleopatră,
Strop unic de desăvârşire.

Sub sărutare zăpezie,
Cum crinul argintat de stea,
Precum o stanţă argintie
Măiastra-i formă învăştea.

Pe catifele-ntunecate
Îşi etala paloarea mată
Şi-a degetelor inelate
Trufie foarte delicată.

O şerpuire florentină,
Cu aerul semeţ, se pare,
Îi depărta-n undire lină
Falanga degetului mare.

Au odihnitu-s-a, calină,
În buclele lui Don Juan?
Purtând inel cu cornalină
L-a tras de barbă pe sultan?

Regină sau doar curtezană,
Ţinu cu degete sculptate
Un sceptru rar de suverană
Sau numai cel din voluptate?”

Asemenea descripţii academizante, amintind de pictura lui Ingres, alternează însă cu desenele mai moderne, în care este valorificat bunăoară grotescul, fără însă să se ajungă la caricaturile sângeroase ale lui Daumier, căci crochiurile caricaturale ale lui Gautier rămân mereu între limitele umorului benign şi empatic:

„Peste calpacul lor sălbatic
Panaşul zbate jucăuş.
Pe când dolmanul roşiatic
E ros de molii şi cartuş.

Nădragul deşelat de piele
Descrie cute pe femur;
Tăişul săbiilor grele
Se-agaţă-n trecere de-un mur.

Ca nişte mari Hopa-Mitică
(Ce grijuliu s-au îmbumbat!)
Aceşti eroi cu burticică
Aproape-ţi par de fluierat…
(„Bătrâneii bătrânicii”)

Asemenea mai tinerilor săi contemporani, pictorii impresionişti, poetul zugrăveşte din când în când graţioase peisaje plein-air, dar parcă se simte mai în largul său atunci când poemele sale au ca punct de pornire plastica, muzica sau literatura; senzaţia frustă e decantată prin filtrul unei impresionante culturi artistice, iar lumea e privită din perspectiva estetului rafinat şi subtil.

Aşa cum se poate vedea, ca toţi parnasienii, Gautier percepe lumea mai ales prin senzorii vizuali; poemele sale juxtapun imagini picturale, dar mai ales sculpturale, elaborate cu migala vechilor artizani, de o pregnanţă plastică mai mult decât remarcabilă. În mod fericit însă, sensibilitatea vizuală se îmbina la autorul „Emaiurilor” cu o sensibilitate acustică deosebită, el e un poet care vede ca un sculptor şi aude ca un muzician. Ceea ce îi permite să stabilească, înaintea lui Baudelaire, pe care îl anticipează şi în această privinţă, corespondenţe între vizual şi acustic, între sculptură şi muzică:

„Din formă-n son transfigurată,
Statuia-n cântec picură,
Fiind, pe rând, întâi o fată,
Apoi băiat de marmură.

Cum mă încânţi în clipe rare,
Tu, son cu dublu sex sonor,
Contralto ca o-mpreunare,
Hermafrodit al vocilor.”
(„Contralto”)

În poezia sa, Gautier stabileşte corespondenţe (anticipându-l acum pe Verlaine şi simbolismul în general) între poezie şi muzică, elaborează variaţiuni pe tema „Carnavalului de la Veneţia” (cântec popular care s-a bucurat de aranjamentul pentru vioară al lui Paganini) sau compune o „Simfonie în alb major”, care trece în revistă toate nuanţele posibile ale albului şi elaborează, într-o orchestraţie savantă, analogii între senzaţii, sentimente şi literatură.

Căci poetul a făcut parte din acea familie de spirite care (aşa cum spunea Banville, referindu-se la Verlaine) „pasionate de artă, mai captivate de poezie decât de natură, care, asemenea cârmaciului din «Îmbarcarea pentru Cythera», chiar şi în mijlocul pădurilor vii şi fremătătoare, visează la magia picturii şi a decorurilor, care, ascultând cântecul privighetorii şi murmurul zefirilor, tânjesc după acordul harfelor şi al alăutelor, care, chiar şi în peşterile străvechi, în sălaşurile tainice ale nimfelor goale şi despletite, visează Aminte şi Cydalize savant coafate şi îmbrăcate în rochii lungi de mătase de culoarea purpurei sau a trandafirului.”

Poezia lui reprezintă o culme a artificiului, dar şi o pledoarie pentru frumosul artistic. Într-o epocă literară preocupată să valorifice diversele ipostaze ale urâtului, traducerea „Emaiurilor” mi se pare un act de non-conformism. La o sută nouăzeci de ani de la bătălia pentru „Hernani”, Gautier şi-a reîmbrăcat vesta roşie şi a devenit iarăşi revolutionar.

Susține Literomania

Despre autor

Octavian Soviany

Octavian Soviany

Născut in 1954, la Brașov, Octavian Soviany a debutat în 1983, la Editura Dacia, cu placheta de versuri „Ucenicia bătrânului alchimist”.
Scrie poezie, romane, piese de teatru și lucrări de critică literară. La Editura Cartea Românească a publicat volumele de versuri „Dilecta” (2006) și „Călcâiul lui Magellan” (2014), precum și romanele „Arhivele de la Monte Negro” (2011), „Viața lui Kostas Venetis” (2011), „Moartea lui Siegfried” (2015), „Năluca” (2016).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: