Un glitch controlat

Există o anumită discreție pe care am observat-o la unii douămiiști, un soi de liniște din centrul furtunii care se manifestă în literatura lor. Nimic nu e flagrant sau decupat la colțuri cît să se potrivească într-un schelet folosit la nesfîrșit, ori acționat ca instrument de întreținere a unei singure realități. Literatura lor se autogenerează din ea însăși. Pe Alina Purcaru am încadrat-o în această categorie de la primele sale cărți, pentru că pînă și demersurile sale de documentare sînt realizate în scop recuperator, nu demonstrativ. Cele trei volume din „Un secol de poezie română scrisă de femei” (Editura Cartier, în colaborare cu Paula Erizanu) sînt un pas necesar pentru înțelegerea canonului românesc ca unitate a vocilor. Nu este genul de lucrare de protocol care să militeze pentru disoluție, pentru că sînt și din acestea destule cu care să ne luptăm.

În ceea ce privește literatura pe care o scrie, am văzut-o ținîndu-se la distanță de chestiunile care ar putea să pună în pericol moderația pe care am menționat-o. Dacă apariția ultimei sale cărți, „Tot mai multă splendoare” (Cartier, 2022), m-ar determina să o îndepărtez pe Alina Purcaru de această categorie în care am plasat-o mental, n-ar fi decît semnul unei lecturi precare a volumului. Ceea ce construiește, ajutată în procesul său de o serie de trucuri biografice catchy, este indignarea autentică a unei femei pentru care forma pe care o prinde protestul e la fel de importantă precum e scopul imediat al acestuia.

Structurat pe trei circuite care se completează tematic și se resuscitează atunci cînd discursul pierde din forță, „Cea mai frumoasă artă”, „De la marginea terenului” și „Nocturne”, volumul își impune miza din start. El trebuie să se-mpotrivească tuturor coercițiilor aplicate pentru fragilitate, pentru apropiere, pentru vulnerabilitatea fără plasă de siguranță. Iată greșelile majore ale speciei. Se face o trecere rapidă prin mai multe ipostaze, mai multe configurări ale sinelui pe care nu le-am putea măcar bănui. O trecere firească de la extrasenzorial la abținere, de la nesiguranță la conexiuni intuitive care sfîrșesc, toate, la fel: „În afară de ce putem noi salva/ sunt vieți care arată altfel în casele lor/ oboseală, retrageri și la sfîrșit/ tandrețe”.

Într-un articol al său, Mihnea Bâlici spune că nici în „rezistență” (Cartea Românească, 2016) și nici în „Indigo” (Tracus Arte, 2018) nu s-a făcut acest salt către o asumare mai directă a identității de gen, cum se întîmplă în „Tot mai multă splendoare”. Cred că mai nimerit e să avem în vedere experiența trăită din care se naște substratul ideologic, decît substratul în sine, independent de cauze. Care sînt direcțiile dominante ale realității, de ce ele conduc la revoltă, de ce revolta se folosește de ideologie și o transformă în constantă, în formă necesară de proiecție? Poate pentru că, așa cum tot Mihnea Bâlici spune, „Alina Purcaru preia, într-un mod subtil, dar sesizabil, registrul electrizant și atmosferic al unei anumite zone a poeziei de astăzi, pe care unii critici români o numesc – în lipsa unor termeni mai buni – postdouămiism”. Numai că postdouămiismul e încă un șantier în lucru.

Poezia Alinei Purcaru lucrează cu un ton liniar, cu o voce care conține fragmente ale altor voci. Un gen de tematică susținută de forța pe care o redobîndește omul resemnat, care înțelege că mai are încă mult timp la dispoziție. Un ton care se întreține continuu, deși pare uneori a cere mai mult spațiu de experimentare. Fățiș sau nu, volumul se rezumă la cîteva experiențe conexe: la neputințe, la limite, la absența din propriul rol și la dezorientare: „dulce e numele tău, amînare/ dulce ca refuzul, cînd ți-l poți permite/ mirosul tău tare de iasomie,/ de crini peste cadavre/ plutind în flăcări -/ un loc în care viața pare un film/ cu incinerări ritualice,/ greu de înțeles/ un loc în care viața/ nu pare ceva comun”. Și încă, în așteptarea unui comeback ceva mai blînd decît s-a crezut că e posibil: „Scriu tot,/ strîng și folosesc tot,/ scriu așa cum mi-am dorit dintotdeauna:/ primesc și anticipez bucurie și extaz./ Scriu ca și cum ne-am ține de mînă”.

Alina Purcaru operează cu o estetică a flash-urilor, astfel că totul se petrece într-un glitch controlat, în „perfecțiunea HD a materiei vegetale”. În acest sens, se consolidează imagini și texturi văzute/ palpate de o minte hiperlucidă într-un corp perfect treaz, conștient de ceea ce se întîmplă. Limitele nu mai sînt limite, neajunsurile au fost depășite și protestul și-a atins scopul. Vocea a fost auzită. Acum, interacțiunile sînt experimentale. Se trăiesc în detaliu, dar de la suprafață, de unde lucrurile se pot înțelege mai bine și rămîn salvate, ca să mai poată fi vizitate din cînd în cînd: „Seara deschid ferestrele/ ecran lîngă ecran lîngă ecran/ pîlpîie/ mă uit cu nerușinare/ la halourile lor/ lumina stinsă din cameră/ e toată a mea/ bioluminescență/ recompusă/ înapoi/ între starurile de fiecare seară/ adorm visînd că nu fac rău”. Un fel de biografism practicat cu blîndețe, jucăuș, printr-un dicteu care își rămîne fidel sieși.

Alina Purcaru, „Tot mai multă splendoare”, Editura Cartier, 2022