Atelier

Un lefter Popescu în America Latină

Paul-George Popescu este inginer constructor, iar marea lui pasiune este călătoria. În 2016, timp de trei luni, a fost în America Latină – o experiență de neuitat, concretizată într-un amplu jurnal de călătorie, din care Literomania vă prezintă, în acest număr, un fragment. 

 

M-am hotărât, într-un final, după ce o groază de persoane curioase mi-au adresat o groază de întrebări curioase, să încerc să povestesc pe larg despre excursia mea pe continentul american. O aventură care a început cu străbaterea în lung și în lat, de la sud la nord, a întregii zone continentale a Americii Centrale și care a culminat cu vizitarea Mexicului și, în final, a Venezuelei. O aventură care a durat nu mai puțin de trei luni, care va rămâne memorabilă și pe care o voi ține minte ca pe ceva realmente extraordinar pentru tot restul vieții mele. Cum naiba am reușit să realizez o asemenea călătorie? Câteodată mă întreb și eu asta, dar abia acum, când sunt din nou acasă și încep să îmi dau seama că nu a fost doar un vis… Totul a fost cât se poate de real și toate întâmplările pe care vi le voi relata aici sunt cât se poate de adevărate.

Întreaga nebunie a început pe data de 4 decembrie, în anul 2016, când am plecat din Sibiu spre București având rezervările pentru biletele de avion cu destinația Panama, cu plecarea pe 6 din Otopeni. De fapt nu, e greșit spus… Totul a început ceva mai devreme, prin luna mai, când i-am cunoscut pe Adriana și pe Leo, soțul ei din Costa Rica. Ei mi-au povestit și mi-au deschis orizonturile către această mică și superbă țară din Lumea Nouă, așa că m-am decis, la finalul lui august, să îmi cumpăr de la Turkish Airlines biletele care să mă ducă taman până în Panama, o țară la fel de frumoasă, vecină cu Costa Rica. Urma să vizitez cele două state, dar în același timp să fac voluntariat vreo șase săptămâni la un hostel lângă un vulcan în partea de nord a Costa Ricăi, pentru a economisi niște bani și pentru a lua contact cu viața și cultura din zonă. Dar principalul gând era să economisesc niște bani, ca să fiu franc…

Terminând cu această scurtă paranteză, revin la ziua de 4 decembrie. Am ajuns în București împreună cu Patrick, fratele meu, și a urmat o beție cruntă. Probabil că am ales să mă îmbăt din cauza emoțiilor care mă copleșeau, dar și datorită entuziasmului debordant care mă înconjura. Nu e problemă, mereu găsesc motive temeinice să beau. Sentimentul de fericire, amestecat cu o senzație de neliniște, pe care l-am avut atunci nu prea poate fi descris în cuvinte. A venit repede ziua mult așteptată de 6 decembrie și urma să încep aventura… Urma să mă avânt de unul singur la capătul lumii, către necunoscut, vreme de aproape 90 de zile. La acel moment, nici pomeneală să fi simțit pe deplin importanța situației, pentru că nu eram conștient de ce se întâmplă. Pur și simplu, visam frumos…

Am plecat spre Panama City cu 325 de dolari US în portofel, cu 8.014 lei puși pe card (bani strânși cu multe eforturi și după multe ore de lucru ca inginer pe șantier, într-o perioadă de aproape cinci luni), cu un ghid de conversație român-spaniol primit cadou de la Adriana și cu un bagaj plin cu haine de vară, știind că acolo, în cea mai friguroasă zi din an, sunt minim 28-30 de grade Celsius. De asemenea, mi-am luat cu mine o pelerină de ploaie și o pereche de cizme din cauciuc, în vederea folosirii lor în cele șase săptămâni de voluntariat din Parcul Național Volcán Arenal din Costa Rica. În plus, îmi luasem la mine în bagaj și câteva spray-uri Autan împotriva țânțarilor, fiindcă aflasem cu ceva timp în urmă despre toate acele avertizări apărute la știri cu privire la boli tropicale periculoase din America Centrală, precum Zika sau febra galbenă. Percutasem la tot ce auzisem în jurul meu și mă hotărâsem să mă echipez corespunzător. Mă simțeam pregătit pentru orice obstacol mi-ar putea ieși în cale.

Primul zbor, cel dintre București și Istanbul, a fost banal și știam că era doar liniștea dinaintea furtunii. A urmat o escală de 13 ore într-un aeroport și într-o metropolă în care aveam bizara senzație că, în orice moment, cineva s-ar putea arunca în aer pe lângă mine, date fiind cunoscutele atentate teroriste din ultima perioadă. Am scăpat totuși, slavă lui Allah, și am reușit să vizitez partea centrală din Istanbul, împreună cu Bazaarul și cu Moschea Albastră. Turul orașului a fost organizat de compania aeriană și e special conceput pentru pasagerii care au o escală de mai multe ore între zboruri intercontinentale ale celor de la Turkish. A fost frumos, dar eu eram deja cu gândul pe alte meridiane și așteptam nerăbdător să traversez Oceanul Atlantic, ca să ajung în America Latină.

Nu știu de ce, dar îmi amintisem de faptul că, în aeroportul din Otopeni, l-am întâlnit pe Codruț Kegheș (alias Dezbrăcatu’ de la Prima TV), care venise acolo pentru a însoți o doamnă cu care conversa în limba spaniolă și care avea bilete de avion cu destinația Miami. De obicei, nu sunt atât de curios încât să fiu atent la toate detaliile astea care nu mă privesc (și nici nu îmi place să îi spionez pe alții), dar ei fuseseră la check-in chiar înaintea mea și nu am putut să nu-i observ. De asemenea, și în Istanbul, în timpul turului turistic, m-am intersectat cu cetățeni columbieni, argentinieni și brazilieni, deci vorbitori de spaniolă și respectiv de portugheză, care urmau să revină pe continentul sud-american. Așadar, ca să fac o concluzie, chiar dacă mă aflam încă pe tărâm european, începusem deja să simt diferențele culturale. Îmi făcusem „încălzirea” așa cum se cuvine, pentru că urma foarte curând inițierea în lumea Americii Latine. Și nu mai aveam nici măcar o fărâmă de răbdare…

Abia după ce am revenit în aeroportul Atatürk, mi-am dat seama de ce zborul care mă aștepta avea să dureze 17 ore: Avionul Boeing 777-300ER urma să aterizeze prima dată în Bogotá, după 13 ore de zbor fără oprire peste Atlantic, și abia apoi, după două ore de stat în Columbia și alte două ore de zbor, să ajungă într-un final în Ciudad de Panamá. Ca o scurtă paranteză, în cele două ore petrecute în aeroportul El Dorado din Bogotá a fost cât pe-aci să îmi pierd bagajul din avion. Asta pentru că, după ce pasagerii care au avut ca destinație capitala Columbiei au coborât, personalul aeroportului a venit să ia lucrurile personale nerevendicate de nimeni și s-a nimerit să fiu la baie exact când au întrebat de ale mele. S-a rezolvat repede, dar atunci am tras prima mare spaimă a călătoriei… Și câte spaime aveau să mai vină, nici nu o să vă vină să credeți…

Panama

Ei bine, după toate aceste 17 ore care au succedat celor 13 ore de escală din Turcia, după ce am văzut pe repede înainte (de la sol sau din aer) patru continente mari și late și după ce am survolat deasupra a trei mări și două oceane, am ajuns în Panama. Aflându-mă într-o stare generală greu de descris (eram ca un zombie), tot ce îmi doream în acel moment era să dorm vreo două zile. Dar situația s-a schimbat radical atunci când am ieșit din aeroportul Tocumen-Panamá (Aeropuerto Internacional de Tocumen), unde erau vreo 10 grade din cauza aerului condiționat, și am luat primul contact cu clima și temperatura exterioară. La 40 de grade Celsius, am avut impresia că am intrat într-o imensă saună și am dat jos rapid geaca de ploaie de pe mine. Simțeam că mă topesc… Dar, Dumnezeule, eram în Panama! Mi se tăiase răsuflarea și pur și simplu nu îmi venea să cred unde tocmai ajunsesem…

Am uitat să menţionez că, înainte să plec de acasă, încercând să mă pregătesc cum se cuvine, am învăţat nişte spaniolă de pe Youtube. Sau doar am avut eu impresia că am învăţat, pentru că prima conversaţie pe care am avut-o cu cineva din afara aeroportului a fost, din pricina mea, de neînţeles pentru niciuna dintre părţi. Când vorbesc acum despre tentativa mea de învăţare a limbii spaniole cu ajutorul site-ului Youtube, mă refer la faptul că o dată sau de două ori pe săptămână, începând cu sfârşitul lunii august şi până prin noiembrie, mă uitam la videoclipuri cu o tipă care explica regulile gramaticale şi de pronunţie. De asemenea, îmi puneam seara, înainte de culcare, clipuri audio pentru a mă familiariza cu cuvintele uzuale. Metoda asta nu a prea funcţionat, probabil pentru că adormeam prea repede… Cred că mi-ar fi fost mult mai uşor să mă iniţiez în tainele limbii castiliene dacă m-aş fi uitat la telenovele. În fine…

O altă metodă pe care o folosisem pentru a „prinde” din zbor câte ceva din vocabularul spaniolilor şi al latino-americanilor fusese vizionarea filmelor şi a unui serial în limba spaniolă. Văzusem câteva filme produse în Spania, printre care şi „Biutiful”, film regizat de mexicanul Alejandro González Iñárritu şi în care apare actorul Javier Bardem, dar şi cele două sezoane apărute până în acel moment din seria „Narcos”, produsă de cei de la Netflix. „Narcos” spune povestea narcotraficanţilor din Columbia de la sfârşitul secolului trecut, printre care şi Pablo Escobar, iar acţiunea din serial ar putea fi încadrată ca fiind interzisă pentru vizualizare oricărui cetăţean minor de pe lumea asta.

Cu toate că, de foarte multe ori, şi eu mă simt exact ca un copil, mie mi-a plăcut mult să urmăresc serialul şi pot să zic că m-a inspirat. Voi avea ocazia să vorbesc puţin mai în detaliu despre decorul şi despre ce asemănări urma să găsesc între ficţiune şi realitatea din America Latină a zilelor noastre într-un capitol ulterior… Va dura ceva până să ajung cu povestea mea acolo, pentru că acum sunt doar la începutul începutului… Dar nu-i nimic. Puteţi să vă aşezaţi undeva cât mai comod şi eventual să vă desfaceți o bere sau, după preferinţe, să vă turnaţi un pahar de vin (asta în cazul în care nu vă aflați în autobuz, sau în metrou, sau în oricare alt mijloc de transport sau loc public), pentru că povestea despre adevărata mea aventură (adică adevărata mea nebunie curată) din America Latină abia purcede la drum, începând cu aceste pagini… Şi vă „avertizez” că o să fie un drum al naibii de lung.

Aşadar, revin la cele întâmplate. Eram în Panama şi tocmai ieşisem din aeroport, lovindu-mă de caniculă şi de bariere lingvistice. Până la urmă, am reuşit cumva să mă tocmesc cu un taximetrist să mă ducă în centru cu 10 dolari, împreună cu două vânzătoare panameze care doreau să ajungă în aceeaşi zonă şi care au pus şi ele 10 dolari… Uite ceva ce nu prea întâlneşti în Europa. Conversaţia cu şoferul de taxi a fost ceva mai constructivă şi am fost bucuros să aflu câte ceva despre ţara în care tocmai ajunsesem: omul, cu părul prins în coadă şi arătând ca Winnetou, eroul nativ american din cărţile lui Karl May, mi-a spus că berea locală e bună şi ieftină, că cea mai bună bere se cheamă Balboa şi că femeile din Panama sunt în marea lor majoritate grase, dar şi frumoase în acelaşi timp. Tare amuzantă e descrierea asta din urmă…

Observaţi, evident, faptul că l-am întrebat pe taximetrist doar lucruri importante, şi nu banalităţi. Oricum, aveam deja destule informaţii despre Panama şi ştiam că moneda lor locală se cheamă tot Balboa, care are aceeaşi valoare cu dolarul american, care este, de asemenea, monedă oficială. Totodată, Panama este considerată o ţară relativ sigură pentru străini şi pentru turişti, mai ales dacă este să o comparăm cu celelalte state mai mari din zonă, cum ar fi, de exemplu, Columbia, Ecuador sau mai ales Venezuela. De fapt, nu prea există grad de comparaţie între situaţiile din aceste state latino-americane, fiindcă diferenţele de la unul la altul sunt foarte mari.

Ajung, aşadar, cu taxiul în centru şi rămân şocat de grandoarea zonei urbane şi de grămada de zgârie-nori ce se înalță până la… nori. Aveam impresia că mă aflu în Miami şi, deşi eram rupt de oboseală, mă simţeam nerăbdător să ies la plimbare. Dintr-odată, eram din nou plin de energie şi, după ce am lăsat bagajul şi am făcut un duș rapid la hostelul jegos la care mi-am făcut încă de acasă rezervare pe Booking pentru patru nopţi, am pornit întru explorarea capitalei panameze. Sigur, până să merg în oraș, aveau să fie alte câteva evenimente, la care o să revin puțin mai încolo…

Am fost fericit să observ că oamenii din Panama City sunt foarte amabili şi prietenoşi, iar prima impresie a fost bună (și avea să rămână tot așa). Am întâlnit localnici, dar şi un număr important de persoane venite din toate colţurile lumii în interes de afaceri sau din alte motive în acest paradis fiscal, unde taxele sunt insignifiante sau inexistente în multe domenii. Recentul scandal Panama Papers are o strânsă legătură cu faptul că această ţară le permite fără restricţii oamenilor şi companiilor cu mulţi bani din toată lumea să îşi ţină averile „ascunse” în conturi deschise acolo. Dintre străini, aş zice că cei mai mulţi vin din Statele Unite, iar apoi din Columbia şi din Venezuela.

O să încerc să rezum câteva generalităţi despre Ciudad de Panamá, care este într-adevăr un oraş incredibil. Voi lăsa deoparte datele tehnice, pentru că aceste lucruri se pot găsi foarte uşor pe Wikipedia, dar şi pe alte platforme media, şi o să vă vorbesc despre obiectivele turistice importante bifate de mine în această primă perioadă de aproape cinci zile, petrecută în capitala panameză… Au fost primele mele zile din America Centrală, care marcau începutul periplului meu latino-american. Ca o simplă concluzie, era începutul unei poveşti frumoase…

Ca să aflu mai multe despre ce merită să vizitez şi cum pot ajunge la principalele atracţii ale oraşului şi ale zonei, am rugat-o pe proprietara hostelului jegos, pe numele ei Leydis, de origine din Venezuela şi ea, să mă ajute. Foarte amabilă, Leydis mi-a explicat cum pot folosi linia de metrou, autobuzele locale şi ferryboat-ul… Doar că, între timp, mi-am dat seama că începe să îmi facă ochi dulci şi, din această cauză, am început să mă simt inconfortabil. Ar fi fost oarecum în regulă să se întâmple asta dacă nu roiau copiii ei prin jur, şi nu arăta de parcă l-a mâncat pe Hugo Chávez…

În fine, am trecut peste momentul acela stânjenitor şi m-am bucurat de vacanţă: în zilele care au urmat, am fost să văd centrul nou, centrul vechi, vechea bază militară a americanilor, mall-ul, stadionul şi Cinta Costera, zona de promenadă de lângă Oceanul Pacific. Mi-am îndeplinit visul de a vedea Canalul Panama la punctul de trecere Miraflores, una dintre cele mai mari lucrări inginereşti ale secolului trecut. Acolo a fost magnific! Miraflores este locul în care vapoarele imense de comerţ, care transportă marfă dinspre Oceanul Pacific spre Oceanul Atlantic (sau invers), traversează ecluzele. Cu ajutorul acestora, se poate asigura trecerea navelor între două suprafeţe de apă cu niveluri diferite. Printr-un proces destul de lent şi de anevoios, dar spectaculos pentru privitori, vapoarele de mare tonaj sunt urcate sau coborâte prin umplerea sau golirea bazinelor până la nivelul necesar pentru traversare.

Mi s-a părut de-a dreptul fabulos! Citisem multe lucruri şi văzusem câteva documentare despre Canalul Panama, dar nu mi-am putut imagina niciodată amploarea construcţiei, şi nici cât de fascinat aveam să fiu în momentul în care am văzut pe viu această monstruozitate din domeniul ingineriei. A fost, într-adevăr, un vis care a devenit realitate. În altă ordine de idei, mai jos de Miraflores, am văzut pentru prima dată indicatoare care te avertizează că în acea zonă te poţi întâlni cu crocodili. Am plecat repede de acolo către staţia de autobuz şi am făcut-o cu groază. Nu avea cum să mă încânte deloc ideea de a mă întâlni cu vreo reptilă preistorică ce mă putea înhăţa cu totul cât ai zice „crocodil”… sau „cocodril”, cum se zice în limba spaniolă. În fine, detaliile astea sunt mai puţin importante. Vizitarea Canalului Panama a fost laitmotivul zilei, dar şi laitmotivul întregii mele şederi din La Ciudad de Panamá.

Capitala statului Panama are, pe lângă centrul futurist plin de betoane şi sticle, şi un centru vechi, care se află în partea sudică a oraşului, la finalul zonei de promenadă Cinta Costera şi în apropierea pieţei Cinco de Mayo. Centrul istoric din Ciudad de Panamá poartă denumirea de Casco Viejo şi, din punct de vedere arhitectural, se află într-o totală opoziţie cu toate celelalte zone ale metropolei. Peste tot sunt numai clădiri noi, construite în stilul tipic nord-american, cu excepţia oraşului vechi. Clădirile din Casco Viejo se aseamănă cu cele care se regăsesc în oraşele importante şi în celelalte capitale din America Centrală (în special Havana din Cuba). Lăsate moştenire de colonialiștii spanioli, construcţiile, pline de culoare şi pe alocuri dărăpănate, oferă turistului o altă perspectivă asupra capitalei panameze. Am simţit că acest loc are un farmec aparte, atunci când m-am rătăcit (la propriu) pe străduţele pietruite de acolo. A fost o experienţă interesantă, fiindcă era pentru prima dată de la sosirea mea în Panama când luam contact cu specificul latino-american.

Revenind cu povestea la descrierea zonelor moderne, în afară de Canalul Panama, am mai văzut apoi o construcţie maiestuoasă care m-a lăsat cu gura căscată: FF Tower din centrul oraşului Panama. Considerat ca fiind unul dintre cei mai tari zgârie-nori de pe planetă, clădirea de birouri FF Tower se evidenţiază prin arhitectura sa incredibilă. Structura de rezistenţă şi panourile de sticlă au fost gândite şi organizate în aşa fel încât îţi lasă impresia că toată construcţia se roteşte de jos până sus. Efectul vizual este extraordinar şi nemaiîntâlnit la o altă clădire. Îmi aduc aminte cu plăcere că, atunci când am ajuns în apropierea turnului, am stat pe loc timp de vreo 10 minute, numai ca să mă minunez de ceea ce vedeam. Nicăieri nu mai văzusem pe viu o lucrare de acest tip făcută de om și nu prea cred că mai are rost să zic că eram în al nouălea cer…

Dar totuşi, poate că ar fi cazul să vă explic puţin de ce am zis că hostelul panamez pe care l-am ales de acasă era nasol. Ei bine, de unde să încep? O să mă întorc puţin în timp cu povestea, la ziua sosirii mele în Panama (7 decembrie 2016), pentru a vă da nişte detalii mai mult sau mai puţin şocante. Primul lucru care mi s-a părut dubios în legătură cu acest hostel (pe numele său, Hostal Universidad) a fost că nimeni nu ştia unde se află. L-am întrebat mai întâi pe taximetristul care m-a adus până în centru de la aeroportul Tocumen (ăla care seamănă cu Winnetou), iar acesta mi-a răspuns doar că a auzit de el şi cam atât… Ştia, la fel ca mine, că ar trebui să fie undeva mai sus de Iglesia del Carmen şi undeva pe lângă campusul universitar. După ce m-am dat jos din taxi, am întrebat pe stradă în stânga şi în dreapta, dar oamenii care treceau pe acolo habar nu aveau despre ce vorbesc. Nimeni nu ştia nimic. En español, nadie sabía nada… Nici măcar persoanele fără adăpost, care îşi făceau veacul dormind pe cartoane şi aşteptând probabil nişte resturi de mâncare din pachetele studenţilor cazaţi în campus, nu aveau nicio vagă idee despre Hostal Universidad. Era belea!

Nu vă puteţi imagina cum m-am simţit atunci… Ca să fac o scurtă descriere a situaţiei, eram singur, abia ajuns la capătul lumii, într-o ţară aflată la peste 10.000 de kilometri distanţă de România, rupt de oboseală, mort de foame şi de sete, transpirat, opărit la toate încheieturile, şi nu ştiam ce e de făcut. Îmi făcusem rezervare la un hostel care nu era de găsit. Începuse ploaia. Traficul era infernal şi de peste tot se auzeau numai claxoane. Spaniola mea era varză şi nu prea reuşeam să mă înţeleg cu localnicii. Trebuia să urlu ca să acopăr claxoanele, dar nu mai aveam vlagă ca să fac asta. Eram stors de energie şi de stres. Totul părea să fie împotriva mea şi aveam impresia că am dat de o mare problemă. La fel ca şi în Bogotá, cu numai câteva ore mai devreme, mă simţeam cuprins de spaimă. M-am uitat la cartoanele oamenilor străzii pentru un moment şi mi-am zis că nu poate fi adevărat. Eram disperat…

Numai că mi-a venit apoi ideea genială (dacă o pot numi genială) de a intra pe e-mail, pentru a căuta numărul de telefon ataşat la rezervarea făcută online. Acolo apărea un număr format din opt cifre… Dar care e prefixul pentru Panama? De unde să ştiu eu? Am întrebat tot „la gente de la calle”, adică lumea de pe stradă, şi am aflat. Codul este +507 (pentru cine ar fi curios), aşa că am apelat direct la recepţie. Mi-a răspuns un nene care, spre norocul meu, vorbeşte binişor engleza. Era primul panamez cu care mă intersectam şi care ştia o boabă de engleză, deci, în sfârşit, nu mai trebuia să gesticulez în spaniolă. Până atunci, vorbisem în limba spaniolă până în punctul ăla în care îmi obosiseră mâinile, iar acum era şi mai greu să fac asta în continuare, având în vedere că vorbeam la telefon. Tare amuzant, nu? În fine, omul m-a informat că trebuie să găsesc scara unui bloc aflat lângă Subway, restaurantul ăla cu sandwich-uri… Dar ghiciţi ce? Eu eram deja acolo şi tot nu puteam găsi hostelul Universidad.

Mi se părea de-a dreptul incredibil, dar abia apoi m-a lămurit interlocutorul, spunându-mi că nu scrie nimic la intrare. Nu aveau niciun panou pe care să apară, scris cu culori sau cu lumini, Hostal Universidad. Era doar o banală scară de bloc şi atât. Remarcabil, ce pot să zic… Imediat după ce am încheiat conversaţia telefonică şi după ce mi-am consumat primele minute internaţionale de la schimbarea tuturor meridianelor, am fost întâmpinat de doamna Leydis, despre care vă vorbeam că are un corp atât de suplu, încât ar fi putut încăpea lejer înăuntru fostul preşedinte al Venezuelei, „El Comandante” Hugo Chávez… Sunt sigur că vă amintiţi exagerarea asta și vă asigur că o să vă explic și de unde am preluat-o. Şi de aici pot zice că mă întorc la firul evenimentelor în ordinea lor cronologică şi firească.

De fapt nu, nu mă pot întoarce încă, pentru că nu am terminat cu explicaţiile… A doua chestie nasoală de care m-am lovit şi care m-a şocat a fost că la hostel nu era deloc apă caldă. Şi nu este un caz singular, doar că eu nu ştiam asta atunci. Aveam totuşi să realizez destul de curând că în Panama, dar şi în celelalte state din America Centrală, apa caldă este un lux, aşa că mi-am urat mie însumi „bun venit în Centro América!”… Duşul ăla rapid pe care l-am făcut înainte să ies la plimbare a fost unul rece. Dar poate că a fost de bun augur, pentru că, după contactul cu apa aia care mi-a făcut pielea ca de găină, m-am trezit la viaţă, revenindu-mi din starea de zombie, şi am uitat mult mai ușor de orele nedormite şi de călătoriile chinuitoare cu avionul. În tot răul a fost şi un bine, aşadar…

Condiţiile de cazare nu erau nici pe departe grozave, dar mă aşteptam la asta încă de când mi-am făcut rezervarea. Până la urmă, era vorba despre un hostel ieftin, care se află în zona centrală a capitalei panameze. Şi bineînţeles că aici era vorba despre America Latină. Mă simţeam deja într-o altă lume, care părea atât de îndepărtată şi de diferită de tot ceea ce ştiam şi văzusem că se întâmplă prin Europa. Am primit o cameră pe care am împărţit-o cu un turist din Columbia şi cu două tipe din Olanda, respectiv Venezuela. M-am înţeles foarte bine cu toţi trei şi asta a contat, pentru că am reuşit să mă adaptez repede la noul mediu şi la diferenţele de fus orar şi de climă…

 

 

Numele meu e Paul-George Popescu (și, dacă ar fi să respect ce scrie în certificatul de naștere canadian, mă mai cheamă și Antonio). M-am născut pe 24 aprilie 1992, într-o maternitate din Montréal. Am studiat numai la școli înalte (aflate în clădiri cu minim trei etaje) și din iulie 2016 port după mine titulatura de inginer constructor, terminând facultatea la Cluj. Pasiunea pentru călătorii s-a dezvoltat încă din frageda-mi pruncie, când am învățat pe de rost atlasul geografic și cunoșteam toate țările și capitalele lumii. Vizitând orașe ca Paris, Londra, Madrid, Barcelona, Roma, Veneția, München, Viena, Salzburg, Monaco, Saint-Tropez, Amsterdam, Bruxelles, Valencia, Andorra la Vella, Lyon, Geneva, Berna, Lucerna, Vaduz, Innsbruck, Budapesta, Praga, Bratislava, Cracovia, Ljubljana, Zagreb, Dubrovnik, Salonic, Corfu, Istanbul, Antalya sau Chișinău, alături de câteva orașe de pe la noi, a apărut înlăuntrul meu o aspirație nouă: să merg pe celelalte continente, pentru a explora întreaga lume. Vizitele scurte în Cuba, Brazilia, Argentina, Uruguay m-au făcut să vreau tot mai mult și așa a ieșit aventura latino-americană din iarna 2016-2017, care mi-a schimbat viața.

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu