Cartea săptămânii

Un roman magic

Răzvan Rădulescu a debutat în volumul colectiv Tablou de familie (Editura Leka-Brâncuş, 1995), alături de Mihai Ignat, Sorin Gherguț, T. O. Bobe, Svetlana Cârstean și Cezar Paul-Bădescu, cu toţii formaţi la Cenaclul Litere de la Filologia bucureşteană (condus de Mircea Cărtărescu). Prezent în Tablou de familie cu proza ironic-realistă Închipuita existență a lui Raul Rizoiu, Răzvan Rădulescu a publicat în 1997 romanul Viața și faptele lui Ilie Cazane (Cartea Românească) şi în 2006 – romanul Teodosie cel Mic (Editura Polirom). Răzvan Rădulescu este cunoscut publicului larg mai ales ca scenarist şi realizator de film din Noul Val Românesc: a fost co-scenarist (în colaborare cu regizorul Cristi Puiu) la mai multe filme, printre care Marfa şi banii (2001), Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003), Moartea domnului Lăzărescu (2005), Poziţia copilului de Călin Peter Netzer (Ursul de aur la Berlin în 2013). În 2008, a realizat filmul Felicia, înainte de toate. Vă recomand aici primul său roman, Viața și faptele lui Ilie Cazane, care-l situează deja printre prozatorii cei mai talentaţi debutaţi după 1990.

Spre deosebire de prozatorii afirmaţi în anii 2000, Răzvan Rădulescu şi colegii săi de cenaclu (pe care i-aş încadra, totuşi, la nouăzecişti) nu rup radical cu trecutul comunist, ci dimpotrivă, sublimează – în poveşti cu tentă ironic-postmodernă şi/sau fantastică – secvenţe şi poveşti din comunism (discret biografice: vezi şi la Cezar-Paul Bădescu, T. O. Bobe ori poeta Svetlana Cârstean). Viața și faptele lui Ilie Cazane este o astfel de poveste fabuloasă din comunism, în care un narator postmodern – ironic şi ludic, dar nelipsit de amărăciune şi, pe alocuri, de umor negru – îşi manevrează la vedere personajele: în primul rând pe Ilie Cazane senior, iar apoi pe Ilie Cazane junior, dar şi pe ofiţerul de Securitate Chiriţă, însărcinat cu anchetarea lui Cazane senior, pe Georgeta, soţia lui Cazane, ori pe fata lui Chiriţă, Tamara, viitoarea iubită şi soţie a lui Cazane junior.

Romanul e scris cu mult talent, frazele simple şi precise te introduc pe nesimţite într-o lume atinsă de miracol – de fapt, doar de mâna lui Ilie Cazane (senior); o lume care contravine „ordinii” comuniste, care se situează, practic, în răspăr cu logica intransigent-materialistă a comuniştilor. Personaj „nu lipsit de pitoresc” cum ne avertizează deja pe prima pagină naratorul –, un „pierde-vară” fără slujbă, care „cunoştea pe degete crâşmele din capitală”, Ilie Cazane e dotat cu o stranie putere de convingere asupra oamenilor, cu un farmec „irezistibil”, „hipnotic” „atunci când vorbea (şi pe care fiul avea să-l moştenească)”. În virtutea acestui farmec hipnotic, el mănâncă şi bea pe datorie la toate birturile, şi nu întârzie s-o cucerească pe Georgeta, tânăra provincială (din Liveni) venită pentru două zile la Bucureşti ca să rezolve nişte încurcături legate de pensia de veteran a tatălui ei. Proaspăt căsătoriţi, se instalează la Liveni, în casa socrilor, cărora Ilie Cazane reuşeşte – cu acelaşi farmec inexplicabil – să le înlăture orice urmă de îndoială. Asta până în ziua în care este arestat de comunişti, pe motiv că… roşiile cultivate de el ating dimensiuni ieşite din comun: „Pe Ilie Cazane-senior îl ridicaseră doi oameni cu mantale de piele la ora patru şi jumătate, în zori, pentru un motiv mai puţin obişnuit. Cineva din sat povestise la sediu (e greu de spus dacă benevol sau întâmplător, în cursul unei anchete) despre fabuloasele capacităţi ale lui Cazane de a obţine roşii mari cât dovleceii. Cei de acolo stătuseră şi se gândiseră dacă asta e rău sau e bine şi conchiseră că, în fond, un individ ca acesta nu strică să fie cercetat mai îndeaproape. Desigur, povestea informatorului referitoare la minunile lui Ilie şi la aşa-zisele lui puteri supranaturale era o prostie. Mentalitate retrogradă care trebuie smulsă aşa cum smulgi buruienile dintr-o holdă sau cum îndepărtezi o măsea stricată. Vorba e dacă omul nu cumva posedă un îngrăşământ necunoscut inventat de el. Şi aici, sunt două posibilităţi: colaborează sau nu colaborează. De ce să ţină îngrăşământul numai pentru el, cu acel egoism care nu caracterizează nici clasa muncitoare, nici ţărănimea? De ce să nu-l împartă cu ceilalţi, truditori ca şi el pe ogoarele mănoase ale ţării?”.

Povestea cu accente fabuloase (bulgakoviană întrucâtva) a lui Ilie Cazane, expusă pe un ton ironic-postmodern („viaţa şi faptele” personajului trimit, ironic, la calităţile lui miraculoase, precum ale sfinţilor), reprezintă, indirect, o satiră amară a regimului comunist opresiv şi a aparatului său de stat, cu anchetele, arestările şi execuţiile prin înscenare de accident ale indivizilor suspecţi pentru autorităţi, dar şi cu toate luptele intestine din cadrul instituţiilor de control. Anchetat, arestat şi apoi închis vreme de unsprezece luni, din martie 1962 până în ianuarie 1963, Ilie Cazane declară constant că nu foloseşte nici un îngrăşământ secret, şi autorităţile pot să se convingă cu ochii lor, în urma unui experiment în închisoare (roşii plantate în condiţii total defavorabile, dar care, cu toate acestea, ating dimensiuni incredibile). În lipsă de probe, Cazane este eliberat, dar în aceeaşi zi – tipic Securităţii – este călcat de un camion, înainte să plece spre casă.

Romanul continuă cu povestea lui Ilie Cazane junior, dar şi a ofiţerului de securitate Chiriţă, însărcinat cu elucidarea cazului lui Ilie Cazane. Ataşat întrucâtva de Cazane, Chiriţă îl are pe conştiinţă şi, după moartea subită a celui din urmă, se interesează de fiul lui Cazane, atunci în vârstă de patru ani (curios să afle dacă băiatul a moştenit capacităţile supranaturale ale tatălui). Pe Cazane junior îl va reîntâlni mult mai târziu, când fiica sa i-l va prezenta ca fiind prietenul ei. Chiriţă trece el însuşi prin încercări umilitoare, e părăsit de soţie, nevoit să-şi crească singur (la modul cazon) fiica, şi în plus e retrogradat la serviciu (din pricina uneltirilor unui coleg). Partea cea mai savuroasă e reprezentată de aventurile sale erotice, care-l împing să caute adesea compania a două femei, mamă şi fiică: madam Sticlaru, care-l aşteaptă întotdeauna cu cafeaua pregătită, şi fata ei, Adriana, cu care colonelul – acum retrogradat – face, din când în când, amor.

Povestea lui Cazane senior, dar implicit şi a anchetatorului Chiriţă (victimă a sistemului, la rândul său) satirizează, aşadar, nu numai sistemul represiv comunist, ci şi materialismul şi ateismul comunist – văzute aici ca dezumanizante (în numele unor asemenea idei sunt executaţi, iată, oameni!). Chiriţă, devenit, din ofiţer anchetator, arhivar la Arhivele Statului, primeşte – la pachet cu retrogradarea – acest răspuns de la Ministrul Justiţiei: „Sufletul este materie. Şi, ca să fim exacţi, el cântăreşte 0,24 grame”. De altfel, o nouă discuţie cu tentă mistică, legată de sensul vieţii omului şi de Dumnezeu, se încinge – savuros – între Chiriţă şi madam Sticlaru, ultima reuşind să-l convingă pe fostul colonel să participe la o şedinţă de spiritism la care să convoace spiritul lui… Marx însuşi. Iată discuţia prealabilă, în contradictoriu:

„ – N-are rost, vorbim de pe poziţii diferite. Dumneata crezi că viaţa ţi-o face Dumnezeu, eu cred că omul şi-o face singur şi n-am nevoie de nici un ajutor. Mata ai concepţii mistic-mic-burgheze.

– Cine zice, colonele, întrebă madam Sticlaru râzând cu tremurături de guşă, că viaţa şi-o face omul? Că-l mănânc.

– Mai punem şi noi mâna, mai citim, ne mai lămurim. Glasul lui Chiriţă devenise important. Cartea din carte se face.

Madam Sticlaru tăie aerul cu mâna:

– Cine zice?

– Zice Marx, care nu-ţi place dumitale.

– N-am nimica cu el, Dumnezeu să-l ierte, da’ el de unde ştie? Că şi el e tot om, doar n-o fi altă aia?”.

Romanul se încheie cu evocarea cuplului de adolescenţi, Tamara şi Ilie Cazane junior, care se întâlnesc într-o excursie la munte (din chiar weekendul în care Chiriţă le primea pe cele două femei acasă, pentru şedinţa de spiritism!) şi se îndrăgostesc unul de celălalalt: prilej pentru narator de a evoca „practica în producţie” a liceenilor în comunism (v. penultimul capitol, „Atelierele hărniciei”). Capitolul final, „Vedere în zbor asupra Livenilor”, execută neaşteptat o schimbare de perspectivă, dar şi o întoarcere în timp şi spaţiu – în Liveniul copilăriei lui Cazane junior. Îl vedem pe Cazane junior cum reuşeşte (fumând demonstrativ o ţigară în faţa vânzătorului de la magazin) să obţină gratis dulciuri, caiete şi creioane (pe lângă ţigările bunicului), şi cum se întoarce în curtea casei, unde animă brusc (prezentându-şi „maşina de făcut fulgere”, ca un urmaş demn al patronului său, Sf. Ilie…) asistenţa tăcută, adunată în jurul muncitorilor de la oraş trimişi pentru a electrifica (experimental) o parte din casele satului. Cazane junior confirmă astfel că a moştenit „farmecul hipnotic” al tatălui său, puterile lui stranii – ca un fel de biruinţă a umanului, a speranţei de mister, de transcendenţă, de libertate asupra opresiunii şi a dezumanizării.

Viața și faptele lui Ilie Cazane este un roman parabolic şi magic, care trece cu uşurinţă prin diverse registre şi tonalităţi, de la umor, ironie şi sarcasm la amărăciune şi melancolie, totul nelipsit de o anumită turnură ludică, atât de specifică ingenuităţii copilului. Cele două romane ale lui Răzvan Rădulescu au fost traduse recent şi în Franţa (la Éditions Zulma), unde se bucură deja de interesul publicului: La vie et les agissements d’Ilie Cazane (2013) şi Théodose le Petit (2016; ambele romane traduse de Philippe Loubière).

Răzvan Rădulescu, Viața și faptele lui Ilie Cazane, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 264p.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu