Jurnal la babord

Un scoțian

La nimic nu am râvnit mai mult – în îndelungata mea carieră de ofițer de marină – decât să lucrez pe nave noi și cu contract permanent; și abia apoi, în completare, (dacă ar fi fost ca norocul să-mi surâdă până la capăt!) să ajung să lucrez cu oameni dintr-o bucată, pe o aceeași navă, cu comandanți și șefi mecanici cu o anumită ținută, cu un aer cât mai străin de cel fals și pervertit, întâlnit de atâtea ori în tinerețea mea. Aș fi izbutit în felul acesta să ies – așa credeam pe atunci – din seria aiuritoare a contractelor de nouă, șapte, sau șase luni, fiecare în felul său nu doar greu de dus la bun sfârșit, ci chiar înrobitor, așa cum dirijau ele lumea estului marinăresc, după anul de cotitură. Abia când am ajuns să semnez primul contract de patru luni, mi s-a părut că – în ce mă privește – viața pe mare începuse să-și schimbe înțelesul, chiar dacă dusesem și până atunci, la bordul navelor, o viață dublă, așa cum cititorii acestui jurnal au realizat, probabil, deja. În orele de după program, traduceam sau scriam povestiri cu subiecte maritime, iar în sprijinul acestei îndeletniciri – destul de curioase pentru un „lup de mare” –, aveam nevoie de o navă pe măsură. Greu de găsit, dar, până la urmă norocul mi-a surâs.

Spre sfârșitul anilor 2.000, m-am îmbarcat pe un containier ultramodern, lansat la apă cu doar patru luni în urmă, făurit într-un șantier german cu tot ce putea însemna – la vremea aceea – tehnologie de vârf în materie de astfel de nave, atras, fără îndoială, atât de mitul construcției „noi”, cât și de faptul că aceasta aparținea ramurii britanice a unei faimoase companii daneze, ceea ce însemna că, automat, ofițerii aflați la conducerea sa erau englezi. Or, a mă confrunta cu oameni pe care îi plasasem, de atâtea ori, în mintea mea, în elita navigației, fusese dintodeauna un alt vis al meu.

Acum, cu orgoliul experienței încheiate, pot cântări, cu o doză destul de apropiată de adevăr, distanța care îmi separase în anii aceia visul de realitate, și chiar dacă aș recunoaște că, în ziua îmbarcării mele la Los Angeles, eram încă – în mod nelămurit – prizonierul lecturilor de tinerețe, nu cred că asta m-ar fi făcut să nu remarc, în capul scării de bord, silueta Scoțianului. Îmi făcea de acolo, de sus, de pe covertă, semne ample, din care înțelesesem că trebuia să rămân pe loc, pe chei, lângă bagaje, până avea să vină cineva să mă ajute. Și am așteptat! Am așteptat până cel ce coborâse – nu cu multă sprinteneală – treptele cu profil antiderapant ale scării de bord a fost chiar el, omul cu semnele. Văzusem de jos, după epoleții cămășii sale albe, cu mâneci scurte, că era un ofițer, dar nu mi-aș fi putut închipui că acesta, odată ajuns pe chei, cu obrajii ceva mai înroșiți decât îi avea de la natură, avea să-mi întindă o mână vânjoasă și va rosti scurt: „I’m the captain!” Apoi n-a mai fost loc și pentru altceva, căci obrajii rozalii – cu timpul aveam să constat că tegumentele acestea erau aproape o mândrie națională, o siglă a năpraznicilor băutori medievali, și că el, my captain, ar fi fost mai degrabă în stare să găsească în Africa un hotel fără țânțari decât în Scoția un obraz ceva mai palid – au fost mascați rapid de geamantanul meu săltat pe unul din umerii lați ai uriașului comandant. Sus, pe covertă, am așteptat câteva minute până a apărut dintre containere richipelul ce purta pe mânecă însemnele vardiei, ca să fiu trecut în catastiful de scară, și să ne continuăm apoi drumul spre ascensor. L-a ultimul nivel, la puntea E, se afla cabina Jupânului: „Cabina pe care ți-am pregătit-o ție e la un etaj mai jos, dar am venit mai întâi aici, pentru că ține de tradiție: când urci pe navă, primul drum îl faci la captain, ca să-i predai documentele. Așa am făcut și eu, când mi-am început cadeția, pe una din navele patronate de HM The Queen”.

M-a poftit să iau loc lângă biroul său, m-a întrebat dacă fumez, dacă am copii sau nepoți, de câți ani lucrez în companie – deși știa, ceruse el însuși (aveam să aflu mai târziu) „dosarul” meu de ETO – „nu te întreb dacă bei, căci la capitolul ăsta toți suntem în suferință: aici suntem în regim de dry vessel, și, dacă te hotărăști vreodată să încalci această regulă, înseamnă că mă obligi să te trimit acasă. Există, în privința asta, reglementări și dispoziții: acum, bunăoară, ar fi trebuit să te testez cu fiola, dar eu sunt scoțian și nu pot trece peste ceva ce ține de esența onoarei de bărbat: chiar dacă bărbatul acela e primul român pe care îl am sub comanda mea”.

N-aș putea spune ce-l făcuse să mă țină, de atunci, numai în povești; probabil faptul că îmi place să ascult. Nu era simplu s-o fac, trebuia să am mereu grijă să nu stârnesc suspiciunile șefului mecanic – peste tot, în orice flotă, lipsa de cordialitate dintre captain și chief engineer abia dacă trece de primul strat al politeții –, care n-ar fi înțeles ce poate fi interesant în amintirile de tinerețe ale unui comandant sabotat de amnezii.

Doar că scoțianul meu povestea, cu șarm, cum auzise el ani la rând, la șapte dimineața, un ciocănit discret în ușa cabinei, și cum apărea în deschizătură umerașul cu uniforma lui de cadet, proaspăt călcată, adusă de un indian cu tălpi de felină, cum în fiecare port comandantul navei se interesa dacă pe lista celor înscriși să plece în oraș figurau și cadeții și dacă aceștia aveau suficienți bani de buzunar, cum se rezolvau la bord urgențele medicale, cum se împărțea corespondența, și câte alte amănunte, care îmi configurau obiceiurile și regulile ce domneau în flota britanică nu doar în anii ’70-’80, ci chiar mai departe, de la începutul anilor ’50. Cum să nu asculți o asemenea istorie ambulantă? Și cum să nu te gândești că, într-o astfel de ambianță, lipsea tocmai ceea ce, în tinerețea captain-ului meu, existase din belșug! Dar a venit și ziua Marelui Păcat! Aniversarea celor patruzeci de ani de navigație, pe care s-a întâmplat să-i împlinesc chiar în ajunul sosirii navei la Pusan, în Coreea de Sud.

În cutumele companiei figura, cu normă de obligativitate, ca ofițerii să-și petreacă noaptea de dinaintea îmbarcării într-o cameră de hotel, astfel ca, a doua zi, aceștia să poată face față, în condiții optime, stresului pe care îl reclamă travaliul pe un containier. Uitasem, însă, că, la capitolul „detalii afective”, Scoțianul era imbatabil; m-am pomenit, așadar, că la sosirea mea la hotel mă aștepta la recepție un bilețel: „Sunt la R502”. N-am fost sigur că făcusem bine ce făcusem, și că nu îmi asumasem un risc inutil: acela de a mă înfățișa la room 502, cu una din „rezervele” mele de maximă urgență în buzunar: țuica de pere puturoase! O raritate chiar și în Maramureș, unde mulți auziseră de ea, fără s-o fi gustat vreodată, căci se distila doar în două din satele Țării Lăpușului: Preluca Mică și Preluca Mare.

Să mai amintesc atunci că, până la izbucnirea crizei petrolului, când flotele lumii fuseseră nevoie să tragă „pe dreapta”, Scoțianul își mângâia conturul bărbii, ori de câte ori mă vedea, rostind cu un glas invadat de melancolie doar două cuvinte? Și că acestea erau: PERE PUTUROASE?

Despre autor

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj în 1950, într-o numeroasă și caldă familie de ardeleni, basarabeni și ucrainieni. Și-a petrecut patruzeci de ani din viață călătorind pe mări, muncind ca inginer la bordul navelor, citind, traducând și scriind scrisori prietenilor săi dornici să cunoască lumea. În 2003 înființează Editura Fabulator pentru a publica, cu banii câștigați pe mare, o literatură pe care niciuna din editurile comerciale nu ar fi publicat-o. Apare, astfel, în traducerea sa „Omul pierdut” de Ramón Gómez de la Serna, roman socotit de specialiști drept intraductibil. La Editura Fabulator hotărăște să publice și câteva cărți apropiate sufletului său, printre care: „Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges”, „Șapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares”, ambele de Fernando Sorrentino, sau „Fascinația cuvintelor” de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea. Cunoscut ca traducător, dar și ca ofițer de marină, este invitat să scrie în 2008 un jurnal maritim în câteva numere ale revistei „Dilemateca”. În 2016, i-a apărut, la Cartea Românească, volumul de povestiri „Pascal desenează corăbii”, care a însemnat eliberarea de orice constrângere – interioră sau exterioară – a pasiunii lui pentru literatură.

Scrie un comentariu