Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 181

Unde pleacă lumea când închidem ochii

Aveam vreo 14 ani în vara când am început să privesc mult cerul noaptea. Una din primele taine ale copilăriei, care încă mă urmărea atunci (și îmi târcoale și acum) era ideea că Universul e infinit. Cum adică, trăim într-o lume care nu are capăt? Îmi aminteam din senin de fără-de-sfârșitul lumii, când mâncam din prăjitura bunicii, când alergam după ore să prind în ultima clipă autobuzul sau când îmi priveam cu atenție degetele de la mână, mirându-mă că exist, că eu sunt eu și că acestui lucru bizar i se adaugă și localizarea într-un univers căruia nu-i știm marginile.

Îmi luasem câteva cărți de astronomie, dar m-am plictisit repede de ele, erau explicate atâtea constelații și teoria stelelor nu s-a lipit de mine. În cameră aveam o hartă a cerului, dar nu reușeam să mă orientez nici pe ea (cum de altfel, nu mă descurc nici acum prea bine cu hărțile terestre). Totuși, nu m-am dat bătută, într-o seară mi-am așezat o saltea și o pătură pe balcon și m-am pus pe privit. Am învățat Steaua Polară, pentru că strălucea cel mai puternic, mai era Ursa Mare, cu forma ei simplă de car, pe care am priceput-o repede, dar cel mai mult îmi plăcea un grup de trei steluțe, care păreau să fie plecate de mână la plimbare, erau oarecum pe aceeași linie și de aceea le găseam repede pe cer.

În seara aceasta, sunt lângă Minu și privim amândoi cerul înstelat. La țară, totul e mai mare: și cerul, și stelele, și uimirea mea în fața tainei din copilărie, pe care am păstrat-o în buzunare de atunci. Nu am găsit încă vreun capăt al Universului, îmi zic, în timp ce Minu mă întreabă dacă stelele sunt planete sau sori, dacă au murit sau mai trăiesc, dacă le vedem pe ele sau doar lumina lor. Unde or fi cărțile mele de astronomie? Poate e timpul să reiau teoria cerurilor, poate de data asta mai înaintez un pic, măcar câteva pagini.

Rumbi, fratele mai mic al lui Minu, nu acceptă să rămână în urmă și se așază în poala mea. Îi arăt și lui diferența dintre luminile care pâlpâie, roșiatice, traversând cerul de la un aeroport la altul, și stelele care doar pâlpâie nemișcate, gălbui, acolo de mii de ani înaintea noastră, acolo mii de ani și după noi. Dar unde sunt extratereștrii? se interesează Rumbi, cercetând bolta cu nerăbdare. Or fi și ei pe acolo pe undeva, trebuie doar să fii atent la acele luminițe care nu sunt nici stele, nici avioane, tot ce e diferit de ele poate fi o misterioasă navă care își face rondul de noapte sau o gașcă veselă de marțieni în căutare de prieteni noi, îl lămurește Minu atotștiutor.

Din vara aceea de la 14 ani am început să vânez stelele căzătoare. Pe atunci, cerul orașului era mai limpede și dunga înfocată a stelelor care se prăbușeau prin Univers brăzda noaptea pe neașteptate și mă făcea fericită. Stelele care cădeau erau o promisiune a lucrurilor bune care urmau să se întâmple, la granița dintre copilărie și maturitate, atunci când totul e posibil și știi chiar fără să știi că vor mai cădea multe alte stele în nopțile senine.

Sub cerul nostru de la țară din seara asta nu a căzut încă nicio o stea. Mă necăjesc un pic, la fel și Minu, care s-a plictisit să urmărească precum un lunetist fiecare bucată din boltă, doar-doar o vedea codița năzdrăvană a vreunui astru care se hotărăște să se arunce în gol. Deși nu o spun, și eu stau la pândă să văd măcar o căzătoare, cum zice Rumbi, ca să ne putem pune toți câte o dorință și deși dorințele sunt secrete, și eu și Rumbi și Minu o să ni le șoptim la ureche, pentru că dorințele copilăriei se îndeplinesc mereu, chiar dacă sunt strigate în gura mare.

Noaptea în oraș e atâta liniște, lumea își modifică forma, îmi ziceam atunci, la 14 ani. Îmi plăcea să știu că vecinii mei dorm, iar eu sunt trează, aveam parcă un avantaj în fața lor în felul ăsta, pentru că vedeam lumea noaptea, iar ei erau deja cu luminile stinse. Cumva, privind cerul plin de stele și mai ales dacă zăream câte o căzătoare, aveam impresia că prind de coadă un pic și din misterul Universului.

Unde pleacă lumea când închidem ochii? mă întreabă dintr-o dată Rumbi, căscând somnoros sub lumina stelelor de vară. Când dormim, mama, lumea se duce undeva cu tot cu case, și cu ceilalți oameni, și cu copacii, în altă parte?

Lumea nu pleacă nicăieri, îi răspunde Minu, sigur pe el. Tu doar închizi ochii și adormi, dar lumea stă pe loc, unde să se ducă?

Nu e adevărat, răspunde Rumbi, uite, eu închid ochii acum și nu mai văd nimic, deci lumea nu mai e, dar undeva tot trebuie să se ducă, lumea e mare, nu încape oriunde, spune-mi te rog unde pleacă?

Ești mic, du-te la culcare, e deja prea târziu pentru tine și chiar și pentru mine, îl mângâie Minu pe Rumbi pe căpșorul blond și transpirat și, luându-se de mână, intră amândoi în casă.

Eu mai rămân un pic afară, sub cerul nopții de țară, care e de fapt și cerul nopții din oraș. Cele trei stele aflate pe aceeași linie sunt în continuare prietene, iar eu le găsesc ușor printre atâtea alte stele al căror nume nu voi reuși să îl învăț niciodată. Și zgomotele familiare, câte un lătrat de câine răgușit în depărtare, ecoul unei pocnituri, foșnetul viei, aripile liliecilor, greierii neobosiți, odihna boabelor de rouă.

Cerul nu pleacă nicăieri, poate că nici lumea nu pleacă nicăieri. Doar din când în când, mai cade câte o bucățică din ea. Precum această stea căzătoare, cu dâra ei de foc, pe care o prind cu privirea în ultima clipă, înainte să dispară, și o așez cu grijă în buzunar.

Credit foto © Mihnea Ratte

Sumar Literomania nr. 181

Susține Literomania

Despre autor

Andreea Micu

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.