Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 161

Ursul și cremele de soare

andreea micu povesti pentru copii urs

Minu și Rumbi sunt frați. Și cum altfel ar putea ține mama pasul cu aventurile lor pe câmpurile de luptă și pe cele de iubire decât ținând un jurnal din Ținutul Năzdrăvanilor? La urma urmei, pentru o viață sănătoasă, este indicat consumul periodic de zâmbete, glume, dar și nostalgie. Iar pentru un strop de fericire, nu strică să aruncăm o privire prin lentila pură a copilăriei. Andreea Micu vă propune spre jucăușă lectură fragmente din jurnalul său de călătorie prin Ținutul Năzdrăvanilor. Recomandat pentru părinți (ba chiar și pentru bunici!), cât și pentru copii (cei de lângă noi și cei din noi). (Andreea Micu)

 

-De ce trebuie să fie viața așa de grea? De ce trebuie să suport chestia asta teroristă pe mine? se tânguie Minu, în timp ce mama îl unge pe spate cu cremă solară.

-Mă întrebi asta în fiecare zi de când suntem la mare. Soarele poate fi periculos pentru piele, recită mama cam plictisită poezia protecției împotriva razelor emise de grăsunul galben care strălucește și azi pe cer, enervându-i pe băieți. Și totuși, imediat ce pleacă de la mare, și Minu, și Rumbi plâng de tristețe. Apoi îl visează tot anul pe grăsunul galben care încălzește valurile.

-Eu nu mai suport. Mai bine nu mai mergem la mare. Mergem doar la munte! strigă Minu îmbufnat.

-Acolo e ursul! se bagă în vorbă și Rumbi, care așteaptă la rând pentru tratamentul cu soluția albă, lipicioasă.

-Mai bine mă întâlnesc cu ursul. Pentru urs nu e nevoie să mă dau cu nicio cremă, răspunde Minu, zâmbindu-i curajos fratelui său. Că deh, doar e fratele mai mare și, dintre ei doi, el e cel mai în măsură să îi facă față ursului, la o adică.

-Mai am puțin și te termin, îl consolează mama pe Minu. Dar te rog să nu intri încă în apă, trebuie să intre crema în piele.

-În piele? După ce că o suport PE piele, trebuie să las crema să mi se strecoare și SUB piele? întreabă Minu terifiat. Eu nu mai pot. Intru în apă chiar acum!

-Dacă intri în apă acum, va trebui să te dau din nou cu cremă imediat ce ieși, îl amenință mama, îngrozită că lupta corp la corp cu Minu pentru ungerea supremă se va relua mult prea repede pentru rezervele ei de răbdare.

-Tata mi-a zis că urșii sunt peste tot, spune Rumbi, care rămăsese cu gândurile în pădure. Urșii sunt și în curte. Chiar și la cazinou.

-La cazinou? întreabă mama, surprinsă de-a binelea.

-Tata a zis că ursul e acum în parcul de la munte unde ne plimbăm noi. Acolo, știi tu, unde e și înghețata. Acolo e ursul acum. Și de aia noi nu mai putem merge la munte acum.

Mama deschide repede telefonul să vadă dacă e adevărat. Tasteaza cuvintele „urs” și „cazinou” pe ecranul telefonului și îi apar mai multe știri recente despre vizita ursului la cazinoul de la munte. În sfârșit, o știre de maximă importanță.

-Ce e ăla cazinou? întreabă Rumbi.

-Un loc unde joci niște jocuri și dacă vei câștiga, primești bani. Îți încerci norocul, cum se spune, explică mama, imaginându-și ursul la masa de poker, gata pentru o nouă mână, emoționat de perspectiva unei victorii care l-ar ajuta să își cumpere mâncare și, poate data viitoare când i se face foame, să nu mai dea ture prin centrul stațiunii.

-Ursul nu are nevoie să joace la cazinou, mama. E deja norocos. El nu trebuie să se dea cu cremă, reînvie Minu amintirea loțiunii de coșmar.

-Poate nu se dă cu cremă ursul, dar nici nu merge la mare! Și nici nu face castele de nisip! răspunde Rumbi.

-Ba pardon, urșii nu mai merg la mare acum, se bagă în vorbă și tata. Dar pe vremea mea, urșii erau oaspeți regulați ai plajei. Copiii se apropiau de ei, îi pozau…

-Poftim??? Urs la mare? Pe plajă? Nu le era cald cu blana? strigă Minu și Rumbi, țopăind în spumă ca indienii în jurul focului.

-Le era, nu le era cald, treaba urșilor, pe vremuri, vara, era să îi distreze pe copii. Ah, dulci amintiri! Atunci aveam totul la un loc. Eram la mare și, dacă ni se făcea un pic dor de munte, hop, apărea și ursul, îl admiram un pic și ne ostoiam imediat dorința de a merge la răcoare, răspunde tata, cu gândurile pe jumătate scufundate în copilărie.

-Stătea în lesă, se așeza în fund pe nisip, adaugă mama, care, ce-i drept, nu îl văzuse pe urs decât în pozele părinților ei, atunci când erau tineri. Mama însă nu avusese norocul să prindă vremea când aveai totul la mare: și nisip, și valuri, și urși.

-Înseamnă că, pe vremea voastră, ursul se dădea cu cremă solară? vrea să știe Minu, ușurat că și urșii au avut, la un moment dat, o soartă la fel de crudă ca a lui. Nu ca acum, să stea în răcoarea pădurii. Ba chiar să meargă și la cazinou.

-Ursul nu se dădea cu cremă, fiți serioși, râde tata. Blana deasă îl proteja de soare. În schimb, curgeau apele de pe el de cald ce era. Dar se obișnuise. Era vacanța lui la mare. Ce urși dintre strămoșii lui mai erau ca el? Să calce cu labele printre scoici, să privească valurile…

-Măcar eu mă pot răcori în apă, dacă mă jenează crema. Și nu am blană, se încurajează Minu singur, în timp ce nisipul i se lipește de crema încă neintrată în piele și se simte precum un aluat cu prea multă făină, care urmează să se rumenească în cuptor (sau sub soarele arzător, după caz).

-Dar tu te dădeai cu cremă când erai copil? ciripește Rumbi, odihnindu-se cuminte sub mâinile dibace ale mamei care îl învelesc și pe el în mantia curgătoare antisolară.

-Pe vremea noastră nu prea erau creme, răspunde mama. Și uneori ne ardeam rău de tot, pe spate, pe burtă, pe mâini. Mă făceam de multe ori roșie ca racul.

-Și era usturant? se interesează Rumbi.

-Da, cumplit de usturant, confirmă mama.Trebuia să îmi pun două-trei zile iaurt pe arsuri ca să treacă. Și arsura mă strângea precum o haină care a rămas prea mică și, totuși, trebuie să o îmbraci. În zilele usturante nu mai aveam chef de nimic, nici de bălăceală, nici de castele…

-Iaurt? Pe tine? Dar asta e și mai scârbos ca o cremă! exclamă Minu, cu ochii mari cât două scoici de Marea Neagră.

-Și te punea mama să îl mănânci după aceea? Ca să nu îl arunci? întreabă și Rumbi.

-Vai, nu!

-Dar nu ne-ai zis tu că mâncarea nu se aruncă, ci se mănâncă? continuă Rumbi, curios să știe care era soarta iaurturilor care bandajau arsurile usturante ale mamei.

-Iaurtul acela se folosea ca medicament pentru bubele făcute de soare, așa că nu era nevoie să îl mănânc, îl lămurește mama.

-Până la urmă, suntem norocoși că trăim în vremurile astea cu cremă solară, declară Minu cu înțelepciune.

-Mai știi cartea noastră cu animale? zice Rumbi, dornic să contribuie și el la concluziile despre norocoșenie. Acolo ne-a citit mama că porcii au pielea roz și sensibilă și se tăvălesc în noroi ca să nu îi ardă soarele.

-Da, nămolul e crema porcilor, râde Minu, fugind la joacă în apă, pentru că fusese blând și lăsase până la urmă crema să îi intre în piele.

-Și noi suntem purcei cremuiți! strigă Rumbi, urmându-și fratele mai mare.

Din cei doi năzdrăvani nu mai lucesc decât ochii, în valurile înspumate, vegheați de tatăl înotător.

Stratul de cremă solară s-a dus deja, oftează mama, cu gândul la noua tură de tortură cu unsoarea. Poate data viitoare, nu ar fi rău să îi ungă pe frați direct cu nămol. Așa, pentru varietate. Sau, mai bine, să îi îmbrace într-o blană protectoare, ca a ursului, care probabil chiar acum își încearcă norocul la cazinoul de la munte.

 

Susține Literomania

Despre autor

Andreea Micu

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.