Atelier Coronavirus Nr. 158

Ușoare exerciții de uitare

Nu vreau să fac nimic. Ascult muzică și știri cu orele. Înăuntru se instalează pe nesimțite o lene aproape voluptuoasă, tulburată uneori de o vagă neliniște. Mă trezesc când mai sună telefonul. Soră-mea are nevoie de o garsonieră, trebuie să stea aici, aproape de Spitalul Central unde lucrează. Ieri am ieșit prima oară în oraș, după multe săptămâni. Mă așteptam să fie pustiu. Am văzut, totuși, câțiva oameni pe stradă. Înainte, când nu reușeam să adorm, mă uitam la filme cu catastrofe. Mă apuca somnul cu televizorul aprins. Acum nu mai e nevoie. Mă simt aproape bine, ca un convalescent slăbit de iarnă, scos să zacă pe un pat afară, să tragă aer în piept, să-l mângâie lumina. Buimăcită de soare și de vara care a venit prea repede. În metrou, trei oameni în vagon, cu măști. Nu s-a uitat niciunul la mine. Se uită spre uși, spre culoar, dar e o aparență. Cu niște ochelari speciali ai observa că ușile și culoarul abia se mai văd, acoperite de fantasmele lor.

Soră-mea poate să umble pe unde vrea, dar nu prea are timp. Muncește zile la rând, aproape fără să doarmă. E frumoasă, curajoasă și rezistentă. De fier. Nu s-a gândit nicio clipă să fugă, să renunțe. Uneori simt la telefon, pe lângă îngrijorare, o umbră de dispreț. E ca și cum ar gândi, dar nu mi-ar spune că unii oameni ar fi mai puțin fragili, dacă și-ar gâtui neliniștea zi de zi, tenace, cu metodă. E singurul lor dușman. O invidiez. Sunt din ce în ce mai mulți bolnavi. Nu știu de ce vrea o garsonieră, ar putea sta la spital. Poate ca să uite totul pentru câteva ore. Autorizația de slujbaș al unei instituții unde se poate muri mult mai repede decât de obicei este cea mai bună acoperire. De câte ori întâlnește vreun echipaj de poliție, o scoate din poșetă, o arată de la doi metri și primește în schimb zâmbete și reverențe. Când mă gândesc la ea, compun în minte câte o poezie.

aș vrea ca în ultima zi a săptămânii
să nu primesc niciun mesaj f.f.f. urgent!!!
să nu sune nicio alarmă
să merg dimineața la biserică sau la plimbare
și să mă rog
fuck you

Voiam să ies din casă oricum. E atât de plăcut să mergi în neștire, să vezi oameni, unii trec atât de aproape de tine încât ai putea să-i atingi, sunt destui care nu respectă regula distanțării. De când m-am izolat, am vorbit doar cu doi din cei puțini pe care i-am văzut. Eu eram în stradă, ei la balcoanele lor. Într-o zi, un băiețel cu cămașă cărămizie m-a întrebat ce mai fac, i-am spus că bine, am ieșit la plimbare și i-am făcut cu mâna. Cred că ar fi vrut mai mult, dar nu m-am gândit. A doua oară, fugăream o pisică printre mașini ca să-i fac o poză. Pisicile vagaboande sunt foarte suspicioase. Un domn mă urmărea amuzat. Nu mai știu despre ce am vorbit. Mi s-a părut că se uită la sfârșit prea lung la mine. Poate era foarte singur. Nu-mi place să vorbesc cu oamenii decât atunci când sunt destul de aproape de mine. Balconul lui de la etajul doi era prea sus. Parcă  vorbeam cu un cap. Nici nu contează ce spun, dacă sunt politicoși. Așa cum mă liniștesc vocile lor calde, așa mă liniștește și tăcerea. În casa mea, însă, prefer tăcerea. Când a început toată povestea asta, aproape că-mi venea să râd, deși am plâns întâi câteva zile: am scăpat de voi, de mesajele voastre f.f.f. urgente, de zâmbetele voastre încrezătoare, de speranțele voastre, o să mă lăfăi în tăcere, o să mă întind pe canapea și-o să tac mult ca atunci când caști de atâta oboseală și de atâta pace a minții și a sufletului. Ei, aș! M-am înșelat. A câta oară? Au năvălit înăuntru, unul după altul sau mai mulți în același timp. Primesc din zori, în toate zilele săptămânii, pe toate canalele, mesaje peste mesaje, la care trebuie să răspund. Seara, epuizată, adorm pe neașteptate și mă trezesc dimineața în pat sau în fotoliul de la fereastră sau, pur și simplu, pe parchet, unde mă mai așez din când în când pentru niște exerciții ușoare de uitare. La sfârșit nu apare nicio adresă, doar numele, numele nu le uiți niciodată, nu încă, le vei uita. Privirile și zâmbetele nu. Niciodată. Pentru că n-au niciun sens.

aș vrea ca în ultima zi a săptămânii
să nu primesc niciun mesaj f.f.f. urgent!!!
să nu sune nicio alarmă
dimineața să adulmec mirosul cafelei minute în șir
cu mintea la anii trecuți
câte-o țigară pentru fiecare și puțină pulbere
si să mă rog
fuck you

Sunt într-o garsonieră aseptică și mă gândesc la toate astea. E luminoasă și retrasă, la distanță de bulevard. În zona centrală. Nu e niciun pic de zgomot, circulația s-a redus mult de când s-a instituit starea de urgență. Îmi plac foarte mult geamurile ei antiefracție. E suficient să apeși un buton ca să se deschidă și să se închidă singure. L-am pus pe angajatul firmei în proprietatea căreia este garsoniera să-mi arate de câteva ori cum funcționează. Alunecă încet și silențios pe un soi de arc la fel de frumos ca acelea dinăuntrul ceasurilor de altădată, dar mai mare. Tensiunea strângerii în sine se dizolvă în mișcare. În plus, nu ești sigur niciodată dacă în clipa imediat următoare n-o să plesnească. Aștept să vină cu contractul. În mijlocul curții interioare se vede un arbore bătrîn, împrejmuit cu un gărduleț care delimitează pământul cenușiu, uscat, de beton. N-a mai plouat de mult. Totul e uscat, iarna a trecut fără zăpadă. Pereții garsonierei sunt albi, nu văd nicio pată niciunde, nici măcar în colțurile unde se adună praful, simt doar mirosul vag de vopsea. Sunt primul chiriaș, așa a zis tipul de la firmă. Nicio amintire, nicio fantomă. Trebuie să ia televizorul, nu am nevoie de el. Vizavi este o garsonieră aproape identică, doar că geamul dă în altă parte a curții și patul este așezat lângă peretele dinspre est. Nu știu dacă la cele două etaje mai locuiește cineva. Am urcat câteva trepte pe scara îngustă și cam întunecoasă, era o liniște mormântală. N-am avut chef să cercetez casa. Mai târziu. Ascult liniștea acum. Atâta liniște! Ca la spital, ultima oară, când am văzut cum se stinge ultimul pacient din salonul nouă. Aici nu mă mai găsește nimeni. Cel puțin o vreme.

aș vrea ca în ultima zi a săptămânii
să nu primesc niciun mesaj f.f.f. urgent!!!
să nu sune nicio alarmă
dimineața să mă gândesc la cei pe care i-am iubit sau nu i-am iubit
nu le-a folosit la nimic
și să mă rog
fuck you fuck you fuck you

 

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.